Poemele lunii
Ştefan Aug. Doinaş
Psalmul LXXIII
Sunt prada unei boli ce nu mă lasă
nici să trăiesc şi nici să mor. Cu-o sfântă
aprindere, potrivnic-amoroasă,
cu duhul Tău mă iau mereu la trântă.
Te voi învinge? Bucuria unei
izbânzi m-ar arunca în disperare:
sunt ca un pin pe marginea lagunei
cu rădăcina-n luturi mult prea rare.
Ai să mă birui? N-o să mă condamne
triumful Tău netulburat, căci ora
judeţului va bate-n mine, Doamne,
cu limbă moartă vine tuturora…
Osânda noastră, cea din haos dată,
e să pierim sau să-nviem de-odată.
Urma
Mi-e sufletul ca marea ce-adesea împresoară
o urmă nevăzută de nimeni în nisip.
E oare talpa celui care-a trecut aseară?
Sau numai prevestirea, prezenţa fără chip
a unui zeu ce-aşteaptă să se-ntrupeze? Cine-i
atât de blând şi tainic sub vântul mişcător,
şi-n stare să imprime la ceasul grav al cinei
imaginea inversă a feţei tuturor?
Mă cuibăresc ca valul în ea, mă strâng, mă-nghesui,
mă las sorbit ca spuma de-un element poros
şi modelez în soare o clipă înţelesu-i
secret, spurcat de păsări şi tălmăcit pe dos.
Înnebunit de lună, orbit de suflul mării,
pescarul iese palid din vuietul verzui.
O, negativ al lumii, tipar al întâmplării,
cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui…
