Revista Contemporanul a publicat în ultimele două numere (nr. 2 şi nr. 3/ 2014) Apelul pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României, lansat de senatorul independent Sorin Ilieşiu, având ca fundament un raport elaborat de Academia Română, precum şi Raportul – redactat de Sorin Ilieşiu în 2005 – pentru condamnarea regimului politic comunist din România (1945-1989) ca nelegitim şi criminal.
Am formulat cinci întrebări, adresându-le unora dintre destinatarii Apelului: Preşedintele Senatului şi Primul Ministru.
1. În acest an se împlinesc 25 de ani de la căderea comunismului. Ce şanse credeţi că are apelul senatorului Sorin Ilieşiu pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României? Este pregătită clasa politică românească să răspundă unui asemenea apel? Actualul context politic îi este favorabil?
2. Conform argumentării senatorului Ilieşiu, „România are nevoie de o adevărată condamnare a totalitarismului comunist pentru că, spre dezonoarea noastră, a tuturor, România a avut parte, în 2006, de o 
farsă a acestei condamnări, în condiţiile în care poporul român a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa postbelică”. În măsura în care condamnarea comunismului din 2006 a reprezentat un eşec, care credeţi că au fost cauzele acestuia?
3. Acum, în 2014, ar fi tardivă o condamnare a totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României? Dacă ar fi necesară, care ar fi cele mai importante beneficii ale acesteia?
4. Este corectă propunerea senatorului Ilieşiu ca adevărata condamnare a totalitarismului comunist să fie adoptată în Parlament în baza unui raport elaborat de Academia Română – cel mai înalt for ştiinţific şi autoritate neangajată politic – cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului de la Sighet care este cel mai apreciat memorial de acest fel din lume, din punct de vedere ştiinţific?
5. Cum ar trebui să fie raportul adoptat în 2014 de Parlament, prin comparaţie cu cel propus în 2005 de Sorin Ilieşiu (de 12 pag.) şi cu cel asumat în 2006 de preşedintele Băsescu („Raportul Tismăneanu”, de 666 pag.)? Ar fi recomandabil un raport scurt sau unul detaliat? Ar fi binevenite ambele versiuni? Ar fi de dorit un limbaj accesibil sau unul academic? Raportul ar trebui să includă regimul comunist impus de Uniunea Sovietică în Basarabia şi în Bucovina de nord începând din 1940, aşa cum propune senatorul Ilieşiu? Ar fi realizabilă propunerea acestuia ca o versiune scurtă a raportului să fie oferită gratuit de statul român, la 25 de ani de la căderea comunismului, fiecărei familii de români din România şi din afara ei?
Publicăm simbolic în numărul de Înviere al revistei Contemporanul răspunsurile primite pe adresa redacţiei, mulţumindu-le Domnilor Călin Popescu-Tăriceanu şi Victor Ponta pentru promptitudine.
„O condamnare de substanţă a regimului comunist”
Călin Popescu-Tăriceanu,
Preşedintele Senatului:
1. În acest an avem cu adevărat ocazia să ieşim din zodia totalitarismului comunist, iar în luna decembrie, când se vor fi strâns 25 de ani de la căderea comunismului, vom putea face un pas important, eventual printr-o condamnare 
de substanţă a regimului comunist, printr-un act al Parlamentului. Dar ceea ce este cel mai important este modul în care fiecare dintre oamenii politici va fi atunci pregătit să adere la un astfel de apel. Nu mă refer numai la votul dat pentru acest document politic, ci la un divorţ efectiv şi complet de moştenirea regimului totalitar comunist.
Din păcate, ceea ce am văzut în ultimii ani mă conduce cu gândul la ideea că există încă o puternică moştenire a regimului comunist, dacă vreţi un ceauşism fără Ceauşescu. De fapt, cred că ceauşismul a supravieţuit mult timp după 1989 şi, în gândirea unora, încă mai supravieţuieşte. Este un amestec ciudat de prezidenţialism de felul celui impus de Ceauşescu prin anii 1970 şi care parcă nu mai dispare, paternalism, stat justiţiarist – poliţienesc, naţionalism.
Îmi doresc ca alegerile prezidenţiale din acest an să aducă eliminarea acestor ultime vestigii ale ceauşismului şi comunismului, iar încrederea mea este că exponenţii acestei ideologii vor părăsi acum pentru totdeauna scena istoriei.
2. Din păcate, ceea ce s-a întâmplat în 2006 apare astăzi cu adevărat ca fiind o farsă. Cauza este că actualul preşedinte se comportă adesea ca fiind un moştenitor şi chiar un continuator al ceauşismului. Este imposibil să aibă credibilitate o condamnare a comunismului precum cea din 2006 dacă ea este urmată după aceea de atacuri inacceptabile la adresa Majestăţii Sale Regele, cu referire la actul de la 23 august, pornite de pe poziţii specifice ideologiei regimului politic aşa-zis condamnat.
Am văzut apoi apărând propuneri de desfiinţare a Senatului contrar tradiţiei parlamentare democratice româneşti, dar în perfectă continuare a tradiţiei constituţionale inaugurată de regimul comunist. Argumentul adus era acelaşi cu cel al tuturor regimurilor politice cuprinse de deriva autoritară: instituţiile democratice costă prea mult…
Astfel de acţiuni arată că acea condamnare a comunismului a fost un gest fals, izvorât poate dintr-un calcul politic de moment. Nu se poate ca astăzi să condamnăm comunismul iar mâine să ne comportăm şi să susţinem teze şi principii specifice regimului comunist şi ceauşismului. Este un lucru care nu se leagă, iar românii au simţit acest fapt. De aici impasul în care suntem în ceea ce priveşte condamnarea comunismului.
3. Nu este tardivă, dimpotrivă este absolut necesară. Ea trebuie să marcheze, odată pentru totdeauna, separarea de regimul totalitar şi de ideologia sa. Ceea ce mi se pare cel mai important în acest moment este ca oamenii politici care vor fi în fruntea României, începând cu decembrie 2014, să îşi asume un comportament politic care să arate că ei au condamnat cu adevărat regimul comunist, nu doar în vorbe. Este important ca moştenirea ceauşismului să nu mai poată fi revigorată niciodată.
În 2006 au fost vorbe, care au rămas vorbe, în timp ce acţiunea politică a preşedintelui a urmat adesea modelul vechiului regim politic. Acum, în 2014, trebuie să evităm acest lucru.
4. Este o propunere foarte bună ca viitorul document de condamnare a comunismului şi, insist, ceauşismului, să fie pregătite la nivelul Academiei Române, cel mai înalt for ştiinţific al ţării, aflat în afara luptelor şi rivalităţilor politice. În cazul în care acest document ar fi perceput ca aparţinând unei anume tabere politice valoarea sa ar fi scăzută.
Ştiu că în foarte multe domenii cercetarea istorică a regimului comunist a făcut progrese enorme faţă de situaţia de acum 10 ani. Au apărut colective de cercetare foarte valoroase. Experienţa arată că rezultatele ştiinţifice cele mai importante, durabile în timp apar tocmai datorită unor echipe de acest fel, pentru că cercetarea ştiinţifică nu poate avea rezultate de pe o zi pe alta. Pot exista diferite comisii sau colective care să pregătească un document anume, dar ele nu vor avea o veritabilă contribuţie ştiinţifică şi nici nu urmăresc acest lucru. Echipele de cercetători construite în timp, integrate în cercetarea ştiinţifică internaţională, aflate în legătură cu universităţile duc la rezultatele cele mai bune. De exemplu acum 9 ani, în 2005, guvernul pe care îl conduceam atunci a înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, devenit în urma unor reorganizări IICCMER de astăzi. Iată, a trecut ceva timp de atunci dar rezultatele încep să apară, iar opinia publică le cunoaşte. Consider că o astfel de expertiză ştiinţifică nu poate lipsi de la un demers precum cel despre care vorbim.
5. Orice document politic are inevitabil un caracter sintetic, el rezumă un proiect larg asumat, în cazul nostru condamnarea regimului comunist. Este foarte important ca el să cuprindă referiri la pericolul reprezentat de moştenirea regimului comunist, de ceauşismul fără Ceauşescu după cum spuneam înainte.
În al doilea rând, îmi doresc ca el să integreze progresele considerabile realizate de cercetarea ştiinţifică românească despre regimul comunist în ultimii 10 ani.
Mi se pare foarte important ca informaţiile cuprinse în acest document să fie prezentate mai ales generaţiilor tinere, să fie integrate în învăţământ, să existe arhive foto şi video naţionale, larg accesibile şi care să ilustreze documentul prezentat. Mulţi tineri nu au o imagine corectă despre realitatea reprezentată de acest regim criminal şi de aceea noi, societatea, trebuie să le asigurăm accesul la toate aceste informaţii.
În plan politic consider că această condamnare a comunismului trebuie să facă pasul către sublinierea ataşamentului pentru un model de societate democratică. Propunerea mea va fi ca proiectul oricărui document în acest sens să aibă, ca punct de pornire, susţinerea faţă de valorile fundamentale ale libertăţii şi democraţiei. Aceasta este singura opţiune politică alternativă faţă de totalitarism. Poate că acesta ar fi cadrul de la care să pornească un nou proiect constituţional, curăţat în întregime de orice moştenire a acestui trecut întunecat.
„Raportul din 2006, mai ales prin consecinţele sau lipsa sa de consecinţe, este un eşec”
Victor Ponta,
Prim-ministru al României:
1. Eu sper ca apelul domnului Ilieşiu să aibă un efect şi la nivel social, nu doar politic. Fireşte, există deja o condamnare a co
munismului, chiar dacă nu de către Parlament şi chiar dacă influenţată de anumite abordări partizane. Unii ar numi acel eveniment din 2006 chiar o farsă. Cel mai important este însă ca românii să trăiască suficient de bine, încât niciunul să nu mai aibă nostalgii.
2. Sunt de acord că raportul din 2006, mai ales prin consecinţele sau lipsa sa de consecinţe, este un eşec. Problema este că acel raport nu a generat acţiuni la nivelul altor instituţii şi nici cel care şi l-a asumat, Traian Băsescu, nu a părut deloc interesat de existenţa unor urmări. Reamintesc că acest Guvern este primul care a luat măsuri împotriva foştilor torţionari. Felicit, de asemenea, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, pentru aducerea în faţa Justiţiei a participanţilor la opresiunea din anii comunismului.
3. Niciodată nu este tardiv să ne amintim lucrurile rele din istorie, pentru a nu le mai repeta. Ce este important, repet, sunt faptele, mai mult decât deciziile simbolice. Pentru români, mai ales pentru noile generaţii, cred că cel mai important este să înţeleagă de ce este bună democraţia, cu defectele sale, de ce este bună economia de piaţă şi de ce trebuie să preţuiască libertatea.
4. Eu cred că orice documentare asupra unei perioade istorice, în toate detaliile sale, este mult mai credibilă atunci când este susţinută prin numele şi munca unor instituţii de prestigiu. Categoric aceste instituţii, ca realizatoare ale unui astfel de raport – sunt mai credibile decât un politician sau o instituţie politică.
5. Mi-aş dori ca un astfel de raport să fie deopotrivă uşor de înţeles de oameni, dar bine documentat şi, mai ales, să fie un material pentru realizarea manualelor de istorie. Repet – îmi doresc ca noile generaţii să ştie ce a însemnat cu adevărat regimul totalitar comunist, pentru România.
Este prea devreme la acest moment să vorbim despre alte elemente de natură tehnică.
