Ce datorează România revistelor literare
„Reviste care au supravieţuit peste 100 de ani – într-o ţară în care nici minunile nu ţin decât 3 zile – riscă acum să îşi înceteze apariţia şi, odată cu dispariţia lor, am asista la încheierea procesului de deculturalizare a societăţii româneşti”.
„România modernă a fost înfiinţată de mari scriitori şi de mari boieri”
Revistele literare, o prioritate strategică. Acesta este titlul unui text polemic excelent documentat şi foarte bine scris, semnat de Ionuţ Vulpescu şi publicat în paginile revistei Cultura (27 februarie 2014). „Probabil că sunt puţine state care datorează atât de mult revistelor lor literare, cât datorează România”, susţine Ionuţ Vulpescu, făcând o trecere în revistă a celor mai importante publicaţii româneşti din ultimii două sute de ani – nu sunt decât circa 17 (dintre care o parte sunt ale Uniunii Scriitorilor din România) – care au avut un rol decisiv în formarea statului român modern: „De la Curierul românesc la Marea Unire în fapt, România modernă, ca existenţă politică şi culturală, s-a născut în bună măsură în atmosfera revistelor ei literare. Întregul program paşoptist, epoca lui Carol I, Marea Unire, structurarea ideologică a partidelor istorice, modernitatea interbelică, ba chiar şi prezervarea – ca să nu zic rezistenţa – morală şi estetică din perioada comunistă sunt de neconceput fără aceste publicaţii literare, astăzi reduse la o nemeritată marginalizare”, aflate, de fapt, la limita dispariţiei, ceea ce autorul textului o şi afirmă răspicat, în cunoştinţă de cauză: „Nu este o afirmaţie hazardată, de publicist dornic să-şi demonstreze teza cu orice preţ”. Publicistul îşi începe incursiunea în istoria revistelor literare de la Curierul românesc, Albina românească, „ctitorii 
presei noastre, Ion Heliade-Rădulescu şi Gheorghe Asachi” care au fondat „pe lângă aceste periodice generaliste” „şi reviste exclusiv literare”: Curierul de ambe sexe (în 1837) şi Alăuta românească. „Mult înaintea politicului”, revistele literare „au avut curajul de a formula ţinta finală a procesului prin care cele două principate româneşti începeau să iasă de sub suzeranitatea otomană şi să se racordeze la Europa”.
Romancierul Nicolae Breban, directorul revistei Contemporanul, obişnuieşte să afirme că România modernă a fost înfiinţată de mari scriitori şi de mari boieri. Tot marii scriitori şi marii boieri ai acestui neam au înfiinţat Academia Română. Idealul României Mari a fost transfromat din vis în realitate de „unul dintre co-fondatorii Daciei literare, Vasile Alecsandri”, care i-a dat „un relief politic concret”. Analizând în paralel mişcările politice şi cele literare, d-l Vulpescu constată că politica a mizat pe şi a fost sprijinită mereu de cultură, dându-i, firesc, prioritate, căci dialogul dintre cultură şi politică este inevitabil într-o societate democratică, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât acest dialog nu este lipsit de nuanţe polemice – realitate dată nu rareori uitării în ultimii circa zece ani, în care ideologia conform căreia „cultura este incorectă politic” a fost transformată în politică de stat. „România lui Carol I s-a construit în dialogul – câteodata polemic – dintre liberali şi conservatori, dintre Convorbiri literare (întemeiată în 1867) şi celelalte reviste de cultură liberale”, „din bătălia de idei care se poartă între Românul scriitorului paşoptist C.A. Rosetti şi Timpul junimistului Mihai Eminescu”, poetul debutat în revista Familia. Referitor la „idealul Marii Uniri”, e limpede faptul că „fără ziarele şi publicaţiile de la Văleni ale lui Nicolae Iorga ar fi fost greu de conceput ca Vechiul Regat şi Transilvania să fie pregătite (în special primul) pentru sacrificii grele în favoarea realizării idealului naţional”. „Întreaga generaţie numită «a Marii Uniri», în care intră atât cei care s-au sacrificat pe front, cât şi cei care au construit România Mare” „ar fi fost de neconceput fără activitatea culturală a Sămănătorului”, aşa cum „spiritul altruist, de sacrificiu, al intelectualului în favoarea intereselor celor mulţi ar fi fost de neconceput fără acţiunea generoasă, de răspândire a unui spirit ştiinţific în societate şi politică, a revistei Contemporanul”.
O bună parte a partidelor româneşti e legată de reviste literare ca, de pildă, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional Ţărănesc „al lui Iuliu Maniu şi Mihalache” de „puternica revistă literară Viaţa românească”, veche publicaţie condusă de Garabet Ibraileanu şi Constantin Stere. „Evoluţia către neo-liberalism a Partidului Naţional Liberal şi, în general, sincronizarea rapidă şi spectaculoasă a societăţii româneşti” nu au cum să fie corect evaluate „fără acţiunea critică a sincronismului lovinescian şi a revistei acestuia, Sburatorul”. După cum „supravieţuirea spiritului democratic şi a valorilor culturale, după 1948, nu poate fi înţeleasă fără renaşterea literaturii autentice (începută în anii ’60 în paginile revistei Contemporanul) şi fără bătăliile dure duse, în deceniile 1970-1989, de România literară şi de alte câteva publicaţii”, între care publicistul le menţionează pe următoarele: Secolul 20, Viaţa românească, Tribuna, Echinox sau Ramuri. În concluzie, Ionuţ Vulpescu susţine că „revistele literare au fost, indiscutabil, printre ultimele instituţii publice în care se mai puteau exprima şi idei insubordonate, în care se puteau manifesta scriitori şi intelectuali care se delimitaseră de puterea comunistă”.
„De ce să subvenţionăm revistele literare”
De ce un excurs atât de detaliat în istoria presei literare româneşti? Pentru că, susţine polemistul, astfel „răspunde celor care (se fac că) întreabă azi dacă şi de ce să subvenţionăm revistele literare”, care – în opinia unor „oameni politici care se pretind liberali” – „trebuie aruncate peste bord”. Să nu uităm nici de precizarea Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional, domnul Kelemen Hunor, care acum câţiva ani a făcut public următorul fapt: cultura vie 
aduce 5,5% PIB-ului României şi beneficiază, în schimb, de 0,16 %. Din cele 0,16 % – ni s-a comunicat – circa 75 % se duc la patrimoniu. Să nu uităm că numărul analfabeţilor în România a atins cota alarmantă de 12 %, iar a celor care cunosc alfabetul şi, citind, nu pătrund sensul celor lecturate – 20 %, după cum se precizează în nr. 3/ 2014 al revistei ieşene Convorbiri literare. Producţia de carte în raport cu anul 1990 a scăzut cu 85 % în condiţiile în care în ultimii zece ani nu s-a luat nici o măsură în sensul protejării culturii scrise de tăvălugul crizei, cultura scrisă fiind singura modalitate de conservare a identităţii unei naţiuni. România europeană – surprinzător, împreună cu grecii – a ajuns pe ultimul loc din Europa la capitolul lectură şi pe ultimul loc din Europa la capitolul producţia de carte. Întrebarea este încotro se îndreaptă România?
Revistele literare româneşti în România europeană „supravieţuiesc greu, la marginea pieţei media, acolo unde le-au aruncat manelizarea generală a vieţii publice şi greşelile manageriale succesive ale celor care au gestionat cultura română în primul deceniu de după 1989. Ele au fost decapitalizate, lipsite de patrimoniul efectiv pe care l-au avut în perioada comunistă, au fost «liberalizate» fără ca proprietarul lor iniţial, statul, să fi investit ceva în ele, în fine, au fost considerate produse media egale cu ziarul tabloid şi li s-au impus aceleaşi obligaţii bugetare şi fiscale”. „Reviste care au supravieţuit peste 100 de ani – într-o ţară în care nici minunile nu ţin decât 3 zile – riscă acum să îşi înceteze apariţia şi, odată cu dispariţia lor, am asista la încheierea procesului de deculturalizare a societăţii româneşti”.
Din aceste motive, autorul acestui text polemic de o evidentă actualitate, publicat de revista Cultura, condusă de marele romancier Augustin Buzura, consideră că „sprijinirea prin lege şi prin buget a publicaţiilor culturale de prestigiu şi de tradiţie ale României trebuie să se constituie într-o prioritate strategică a anului acesta”, deoarece „orice întârziere poate duce la secarea unei fântâni care ne alimentează de aproape 200 de ani”.
„Ultimul spaţiu profesionist de dialog intelectual din ţară”: revistele de cultură
În data de 8 aprilie a.c., Ionuţ Vulpescu publică, de astă dată, pe blogul său, un Apel intitulat Revistele de cultură, victimele tranziţiei din mass-media românească, în care vorbeşte din nou despre „situaţia financiară şi instituţională a presei culturale din România”, care „a devenit foarte gravă”, menţionând faptul că „ne aflăm, din nefericire, foarte aproape de momentul în care mai multe reviste importante, cu vechime de peste 100 de ani şi cu merite inestimabile în construirea culturii şi a statului modern, îşi vor înceta definitiv apariţia”, stare de lucruri în care „se impune intervenţia statului, pentru a proteja acest patrimoniu cultural imaterial, care este totodată şi ultimul spaţiu profesionist de dialog intelectual din ţară, în care se manifestă universitari, cercetători, oameni de cultură, ce dezbat teme fundamentale privind trecutul, prezentul şi viitorul României”.
Reluăm, în continuare, apelul publicistului – care ar fi semnat, fără excepţii, de colaboratorii revistelor de cultură de prestigiu din ţară – „către Ministerul Culturii şi către administraţia centrală şi locală, care sunt singurele ce mai pot interveni pentru a opri prăbuşirea presei culturale din România. O fac, bazându-mă nu nu
mai pe intervenţiile recente, în această chestiune, ale Uniunii Scriitorilor, ale domnului Preşedinte Nicolae Manolescu, ci şi pe concluziile la care au ajuns, în cadrul unei dezbateri organizate de către revista Arca din Arad, redactorii-şefi ai mai multor reviste de cultură naţionale şi regionale. Presa culturală nu poate rezista singură, în condiţiile în care reţeaua naţională de difuzare de presă nu mai există, firmele private de difuzare nu sunt interesate de aceste publicaţii necomerciale, iar comisioanele care se percep nu pot fi suportate de către redacţiile acestor reviste. Cum toată presa serioasă din România suferă din cauza deficienţelor în sistemul de difuzare, dar şi din cauza unei deculturalizări accentuate a societăţii româneşti, e limpede că nu ne putem permite să asistăm la o dispariţie a unor reviste de prestigiu şi de tradiţie, de un nivel calitativ european. Cu atât mai mult cu cât sprijinirea lor nu înseamnă decât un efort bugetar absolut neînsemnat, în raport cu alte cheltuieli care s-au făcut şi, din păcate, se vor mai face. Fără o presă culturală puternică, nu se poate vorbi de o cultură română modernă şi nici de o viaţă culturală în adevăratul înţeles al cuvântului. Trebuie să dăm societăţii româneşti un semnal clar de susţinere a instituţiilor culturale care au dat României moderne identitate şi valoare”.
În data de 11 aprilie 2014, după ce voi încheia aceste rânduri, vom da bunul de tipar pentru numărul de Înviere al revistei Contemporanul şi nu suntem nici pe departe siguri de faptul că vom face rost de bani, ca să menţinem în continuare, în peisajul cultural autohton, această veche şi prestigioasă publicaţie, înfiinţată în 1881 la Iaşi.
Nu credem că România europeană poate fi concepută fără publicaţii de cultură şi ştiinţă, care sprijină valorile democraţiei şi ale civilizaţiei europene în condiţiile unei deculturalizări generalizate a societăţii post-revoluţionare, în condiţiile în care o parte a presei scrise este invadată de faptul divers de o calitate dubioasă.
Nu vedem viitorul României fără publicaţii cum sunt, bunăoară: Viaţa Românească, România literară, Luceafărul de dimineaţă, Apostrof, Helicon (limba maghiară), Steaua, Convorbiri literare, Orizont, Ramuri, Vatra, Euphorion – reviste editate de Uniunea Scriitorilor din România.
Nu credem că România europeană poate fi concepută fără publicaţii de cultură, politică şi ştiinţă, prin care s-a fondat statul modern, sprijinindu-i-se identitatea, valorile de vârf, dialogul şi libertatea de expresie, inclusiv în condiţiile unei manelizări progresive şi a unei globalizări abuziv interpretate în societatea românească post-decembristă. Nu vedem viitorul României fără publicaţii ce fac parte din patrimoniul ţării, cum sunt, de exemplu, Cultura, Dacia literară, Familia, Contemporanul, Timpul, Astra.
Dacă veţi compara aceste publicaţii şi altele câteva, din ce în ce mai puţine, cu publicaţiile tabloide sau cu cele înjugate ideologiei „politic corecte” (grăbite să arunce peste bord valorile de vârf ale culturii române scrise), de care abundă piaţa presei româneşti, veţi avea surpriza de a constata că rândurile de mai sus vizează o realitate dramatică, construită pe parcursul deceniilor postdecembriste în consecinţa erorilor succesive comise de unii funcţionari ai instituţiilor centrale ale statului care au administrat cultura. În România liberalizarea a început cu liberalizarea instituţiilor de cultură, prin care a fost fondat statul românesc modern. Astfel, e pe cale să se reuşească performanţa de a decima o bună parte din cele mai prestigioase edituri şi reviste – proces ce va fi desăvârşit în anul 2014, dacă în regim de urgenţă nu se vor lua măsuri concrete de stopare a „genocidului cultural”, la care s-au referit cei 900 de semnatari ai Apelului pentru salvarea culturii române vii, Apel lansat în anul 2006 de revista Contemporanul. Pentru a-l stopa la timp, se cere o intervenţie a statului la cel mai înalt nivel prin adoptarea unei Legi pentru subvenţia revistelor de cultură, ce fac parte din patrimoniu, despre care – aflăm dintr-un Comunicat al USR – s-a discutat sâmbătă, 22 februarie 2014, la Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România.
