România Citeşte – Ancheta Contemporanul: La ce bun lectura în vremuri sărace?
România Citeşte
Ancheta Contemporanul ■ La ce bun lectura în vremuri sărace?
România Citeşte la Bucureşti, Galaţi, Timişoara, Oradea, Cluj, Iaşi, Ploieşti, Alba Iulia ş.a.
Cassian Maria Spiridon
Talentul de cititor sau bucuria lecturii
Stelele, cerul îmi păreau, la acea vârstă, un mister de care merita să te preocupi. Descifrarea lor îmi dădea senzaţia unor aripi ce s-ar fi deschis în necuprins. Nici azi nu-mi pot desluşi prea limpede ce mă îndemna atunci să am o astfel de opţiune
Întrebat, înainte de a fi fost elev, ce vreau să mă fac, răspundeam laconic: astronom. Stelele, cerul îmi păreau, la acea vârstă, un mister de care merita să te preocupi. Descifrarea lor îmi dădea senzaţia unor 
aripi ce s-ar fi deschis în necuprins. Nici azi nu-mi pot desluşi prea limpede ce mă îndemna atunci să am o astfel de opţiune. Copil născut la ţară, fără mijloace de informare, fără cineva din familie care să mă îndrume spre astronomie, fără, normal la cei 5-6 ani, cunoştinţe minime în domeniu, e greu de explicat şi va rămâne, în veci, o enigmă interesul pe care, e drept, nici astăzi nu l-am pierdut, pentru cosmologie. Am lecturat şi studiat numeroase tratate în domeniu şi cred, nu fără folos întru poezie. Când am învăţat alfabetul am început să ţin un fel de jurnal în câteva agende mici, unde îmi notam scrupulos evenimentele importante, în viziunea mea, din ziua cu pricina. Gen: Am fost cu mama în vizită la tanti Eleonora, croitoreasa. Am fost serviţi cu prăjituri etc. Din păcate, aceste însemnări s-au pierdut. Ele, agendele, ar fi fost un bun prilej de psihanaliză, dar şi documente pentru, eventual, istoria literară. Oricum, lectura lor nu ar fi putut fi decât un lung prilej de amuzament. După un timp am renunţat la acest exerciţiu, dar nu şi la o lectură devorantă. De când am învăţat a citi, a
m fost unul din cei mai consecvenţi clienţi ai bibliotecilor. Îmi amintesc, în peregrinările mele, de la o şcoală la alta, dintr-o localitate în alta, aflat la şcoala din Negreşti, cum, prin clasa a doua sau a treia, m-am auzit citat la difuzor drept cititor fruntaş al bibliotecii raionale; de reţinut, târgul, astăzi oraş, era centru de raion şi, ca atare, avea şi staţie de radiodifuziune. Locuiam pe atunci într-o casă tip vagon, cum erau toate cele de pe strada principală, toate lipite una de alta, încât, când veneai dinspre gară, aveai senzaţia că intri într-un oraş american, de tip Western, de pe la sfârşitul sec. XIX, prezentat ades în filme. Aşa că, doar cu puţină imaginaţie, te puteai aştepta în orice moment să apară ceva pistolari, să auzi împuşcături etc. Din fericire nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva.
Casa tip vagon în care vieţuiam era lipită de o alta unde, în acei ani, se afla biblioteca. Pentru că nu-mi împrumutau decât două-trei cărţi de fiecare dată, iar eu citeam foarte repede, încă de pe atunci, eram obligat să frecventez asiduu biblioteca. La culcare, noaptea, visam cu ochii deschişi la posibilităţile realizării unei uşi secrete în peretele comun cu acel sanctuar al cărţii, prin care să pot intra şi, astfel, să mă delectez în linişte cu lectura oricărui volum, fără nici o restricţie cantitativă. Bineînţeles, dimineaţa, înaintea deschiderii, prin aceeaşi uşă m-aş fi întors, fără a lăsa urme vizibile. În reveriile mele, prin care îmi căutam căi de acces neîngrădite la carte, un adevărat coşmar era posibilitatea ca, absorbit de lectură, dimineaţa să fiu descoperit de funcţionarii bibliotecii. Aceste scenarii care m-au preocupat, nu puţin timp, au încetat odată cu strămutarea bibliotecii, din lipsă de spaţiu de depozitare, într-o clădire demult părăsită de foştii proprietari. Între timp am crescut şi, licean fiind, bibliotecarele cunoscându-mă şi trezindu-le oarecare încredere, cel puţin prin fidelitate şi permanenţă, erau îngăduitoare şi puteam împrumuta şi câte zece-cinci-sprezece volume, cu privilegiul de a mi le alege direct de la raft. Aşa am ajuns, ani buni, până la terminarea liceului, un fervent vizitator al bătrânei case, şi astăzi în funcţiune.
Dar, de scris, practic, am încetat. Probabil, instinctiv, simţeam nevoia unei cât mai bogate şi complexe acumulări (culturale), iar lectura, în lipsa unui mediu propice şi a unui posibil model viu, era singura şansă. Am aplicat tehnica propusă de G. Călinescu încă înainte de a-i fi citit opera. Parcurgeam, pe cât posibil, autorii în întregime, la fel marile literaturi ale lumii. Semănam puţin, cred, cu personajul lui Giovanni Papini din Un om sfârşit. În pofida faptului că nu mai înnegream foile, îmi păstrasem convingerea, prezentă din copilărie, că voi scrie, voi publica numeroase cărţi. Din liceu, de pe la 17 ani visam să fac o revistă. Şi această dorinţă a „evoluat”. Intrat la facultate şi constatând că în regimul în care trăiam nu aveam nici o şansă să fac o revistă a mea, m-aş fi mulţumit să fiu măcar redactor. După ce am intrat în producţie – cum se spunea pe atunci, încet-încet mi s-a spulberat şi această iluzorie speranţă. A fost nevoie de o Revoluţie ca visul din adolescenţă să se materializeze.
Ştiam, încă de copil, că sunt preprogramat să scriu, aşa cum omul, în concepţia lui Konrad Lorenz, se naşte dotat de la început cu un program genetic şi etologic. Spre terminarea liceului, am pornit din nou să umplu foile cu scrisul meu imposibil. Am reînceput a scrie când am simţit şi am crezut sau mi-am închipuit că am ceva anume de spus, ceva ce îmi aparţine şi merită comunicat şi unor eventuali, prezumtivi sau, poate, iluzorii cititori. În fond, istoria are grijă să ne aşeze în timp, pe fiecare, la locurile noastre.
Sub cerul literaturii, nu mai puţin al literaturii române, încap toţi cei care au o fărâmă de talent şi în numele poeziei sunt capabili a renunţa la vanităţi şi a opta între drumul greu, fără nici o certitudine, al culturii şi iluzoria bunăstare. Cum spune latinul Per aspera ad astra.
Cu acest dicteu latin încheiam paginile publicate în revista nemţeană Antiteze, numărul pe martie-aprilie 2000. L-am reluat ca un bun preambul la tema propusă de Contemporanul. N-am fost unul dintre cei alfabetizaţi înainte de a fi elev. Motivaţia, din ce am aflat mai târziu, era determinată de experienţa cu una dintre surori, care, având pe fratele şi sora mai mare elevi, la trei ani ştia să scrie, să citească şi să spună surprinzător de multe poezii, astfel când a început să frecventeze şcoala, vă imaginaţi în ce situaţie se afla, inclusiv cu ceilalţi colegi de clasă. Aşa că am fost „scutit” de a învăţa buchea şi nu mai puţin a număra, ştiinţă de care nu duceau lipsă, spre marea mea mirare, mai toţi cei cu care mă hârjoneam pe uliţele satului.
Poate această „întârziere” întru alfabetizare a fost o determinare suplimentară în nesaţul de lectură ce nici astăzi nu m-a părăsit. Pe de altă parte şi spre a citi ţi se cere, cred cu o convingere greu de clintit, talent de cititor. Fără un astfel de talent şansele sunt nule de a accede la lectură – una, pentru mine, dintre cele mai mari bucurii ale vieţii. Sigur, se poate trăi, şi chiar bine şi cu îndestulare, fără această bucurie, dar cu mare sărăcie sufletească. Dostoievski adesea, în paginile sale, precizează despre eroii săi că au sau nu talent de om. Aşa se întâmplă şi cu noi muritorii, avem sau nu talent de cititor. Este, o putem spune ca o certitudine, prima condiţie pentru un viitor scriitor, să fie hărăzit cu un astfel de talent. Dacă nu ai o astfel de chemare este puţin probabil ca talentul, dacă există, să îşi menţină vigoarea şi longevitatea fără cititul cărţilor, un nesfârşit izvor de cunoaştere şi delectare.
Totodată, paginile scrise de tine sunt cu atât mai meritorii cu cât îndeamnă cititorul la alte şi alte lecturi.
De la Tărtăria şi Sumer, până astăzi, omul a încercat mereu să se povestească. Nu cred că va veni ziua când cartea va dispărea, poate atunci când omul îşi va refuza propria poveste, anulându-se ca fiinţă şi părăsind prin aceasta mirabila lume a spiritului.
Gabriela Creţan
A citi, a scrie
„Artistul trăieşte în lume, şi dacă Dumnezeu l-a trimis în lume, nu se poate reîntoarce la Dumnezeu decât prin arta lui, prin scrisul lui, aceasta e yoga lui, jugul lui, crucea lui, singura sfinţenie posibilă pentru artist”
A citi este strict necesar, a scrie literatură, nu. Poţi rămâne un cititor admirabil; un cititor exemplar, adică inteligent, receptiv şi concentrat, capabil nu numai să înţeleagă ce a gândit autorul, ci să adauge
semnificaţii noi, să amplifice şi să re-creeze în felul acesta textul asupra căruia zăboveşte.
Pentru un scriitor însă cele două activităţi sunt indisociabile, se sprijină şi se întăresc una pe cealaltă.
A CITI
Cred că întâlnirea cu o mare carte nu este niciodată fortuită, aşa cum nimic nu este aleatoriu în viaţă. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca, în momente de impas existenţial, să-mi cadă în mâini o asemenea carte – devenită apoi pentru mine lectură fundamentală – care m-a ajutat să trec mai uşor prin clipe de mare restrişte. Fie pentru că-mi povestea despre experienţe asemănătoare trăite de alţii, fie pentru că reuşea să-mi provoace mirarea, chiar uluirea, smulgându-mă în mod salutar din realitatea imediată.
Aşadar, în ordinea argumentelor pe care le-am inventariat în favoarea lecturii, acesta e unul esenţial: cărţile fac posibilă evadarea din carcera strâmtă, cenuşie, igrasioasă a cotidianului, din constrângerea lui aici şi acum, mai ales când acestea devin insuportabile. Nu, nu este vorba de rău famatul evazionism, ci de o eliberare, fie şi vremelnică, prin mişcare ascensională, de o privire de sus, în stare să lărgească perspectiva asupra lumii şi a propriei persoane. Şi, uneori, mai rar, e drept, să confere evenimentelor trăite o conotaţie arhetipală.
Avem nevoie de lectură şi pentru că a citi este un fel de a visa. Or, este dovedit ştiinţific că privarea de somn, aşadar de vis, are asupra psihicului efecte catastrofice, chiar fatale. Deşi în legătură cu funcţia lui biologică există deocamdată numai presupoziţii, un fapt cert este că visul este vital. Dacă nu pot înlocui visul natural, cărţile au în schimb posibilitatea să-l amplifice; ele ne permit accesul la visul comun al umanităţii, la ceea ce Jung a numit imaginile primordiale ale inconştientului colectiv, ne conectează la uriaşul domeniu al gândirii umane, la noosferă, ne leagă de marea familie a semenilor, sporind prin asta gradul de omenesc din noi înşine.
Apoi, lecturile ne modulează şi ne amplifică percepţiile şi experienţele, le fac într-un fel, mai pregnante, mai intense, mai reale. Obiectele lumii, întâmplările prin care trecem sau la care asistăm capătă o radianţă specială alcătuită din aluzii, rezonanţe şi conotaţii livreşti; poate că nu mai reuşim să vedem lumea cu inocenţa copilului mic – şi asta e o pierdere, desigur – dar ne distanţăm, în egală măsură, şi de viziunea simplistă, mărginită, redusă la simţuri a ignorantului. Imaginea unui copac, de pildă, nu va mai fi doar un copac, ci poate să-şi asocieze o bogăţie de sensuri (arborele vieţii, axis mundi, pomul cunoaşterii binelui şi răului, un psalm al lui Arghezi ş.a.). Fireşte că asemenea asociaţii se petrec spontan, involuntar, dincolo de raţiune şi, cel mai adesea, subconştient sau la periferia conştiinţei.
În plus, în afara celor văzute, pipăite, mirosite, gustate, cărţile fac posibil accesul la lumile nevăzute, existente sau posibile. Ca şi la cele inexistente şi imposibile, dar conceptibile.
Citim pentru a pune ordine în haos, pentru a degaja un sens; căci universul cel mare, ca şi universul cel mic, „cercul strâmt” în care ne mişcăm ne oferă o imagine stupefiantă, la propriu, o înfăţişare incomprehensibilă, în stare să ne sfărâme bietele minţi. Şi cum existenţa noastră efemeră, repede trecătoare, nu ne permite să refacem pe cont propriu istoria intelectuală şi spirituală a umanităţii, recurgem la un întreg şir de filosofi, cugetători, iluminaţi care au trăit şi au meditat înaintea noastră; cărţile lor chiar asta fac, fiecare după puterile autorului: trasează în haos abscise şi ordonate în încercarea de a da un sens celor aflate deasupra puterii noastre de înţelegere.
Prin lectură căutăm răspunsuri la întrebările fundamentale, la frământările noastre existenţiale; dar, şi în cazul în care le găsim, ele se dovedesc provizorii; ideile, teoriile, viziunile, paradigmele sunt mişcătoare ca nisipurile pe care nu poţi turna o fundaţie. Cărţile trimit mereu la alte cărţi care suscită noi şi noi interogaţii, într-o serie indefinită şi inepuizabilă, sporind astfel setea noastră insaţiabilă de sens; un act sisific şi totuşi salvator, fiindcă destinul uman este chiar această căutare fără sfârşit. Căci, după cum o spun înţelepţii, mai importantă decât ţinta este călătoria.
Există şi o parte întunecată a lecturii. Sunt şi cărţi considerate nocive, toxice: cele care îndeamnă la violenţă, la crimă, cele care activează instinctele bazale, cele care, ţinând de divertismentul de joasă factură, îndeamnă la lene mintală şi altele încă.
Şi totuşi să nu uităm, cartea e un obiect, iar obiectele în sine sunt inocente. Sau neutre din punct de vedere moral. Doar atitudinea noastră faţă de ele le face periculoase.
Dogmatismul, cu varianta lui extremă, fanatismul, şi-a dovedit, de-a lungul istoriei, ca şi în actualitate, forţa distructivă. Asemenea atitudini divulgă, între altele, şi un deficit de inteligenţă. Interpretarea în literă şi nu în spirit, mai ales a cărţilor care propovăduiesc adevăruri dincolo de raţiune, duce, după cum vedem în jurul nostru, la confruntări sângeroase.
Mai puţin gravă pentru semeni, dar anchilozantă pentru propria personalitate, este tendinţa de a acumula cunoştinţe şi informaţii, insuficient procesate mintal şi slab sau deloc integrate în ansamblul cognitiv. O formă specială şi subtilă a acestei propensiuni, atunci când cunoştinţele ţin de domenii intelectuale academice, este ceea ce eu numesc „erudiţia ca podoabă”. Omul, satisfăcut de sine îşi etalează în faţa celorlalţi, sau îşi admiră de unul singur, coada de păun multicoloră. Nimic nu-i mai pare problematic, are la toate cele răspunsuri prefabircate. Gândirea proprie nu riscă nimic, ea e blindată de cunoştinţe deja validate, înfăşurată ca într-o plasă în ideile altora, o plasă din fire inextricabile, care-o protejează în aceeaşi măsură în care o leagă fedeleş.
Revenind la cărţile periculoase: desigur că nu cărţile trebuie arse, remediul e de ordin intelectual şi educativ şi înseamnă o rafinare a discernământului şi a capacităţii de discriminare în selecţia lecturilor şi mai ales în interpretarea lor, care trebuie să lase loc deschiderii spre o bogăţie de sensuri.
A SCRIE
Pentru că scriu, cu predilecţie, poezie, vă voi face o mărturisire despre motivul acestei opţiuni.
Scrisul /poezia/ este pentru mine o continuă experiere a limitelor. Şi o muncă întru trezie şi iluminare. Căci, în aceste vremuri ale „dezvrăjirii”, numite emfatic postmoderne, dominate de principiul cantităţii, de un relativism extrem, pulverizant şi, în consecinţă, de o neaurită mediocritate, eu încă mai cred într-un sens transimanent, care lucrează simultan în interiorul şi în afara noastră. Îl putem numi Dumnezeu sau principiul sau Punctul Omega, îl putem numi Sufletul Lumii sau Sinele superior, îi putem spune oricum, pentru că nu există un concept omenesc în măsură să-l curpindă. Numai simbolul, ţintind spre o realitate transcendentă şi inepuizabilă poate sugera reverberaţiile lui numinoase. Şi, desigur, mitul, care, ne spune Ananda Coomaraswamy, este înfăţişarea penultimă a adevărului.
De aceea, credinţa mea este că poetul – artistul în general – face parte dintre acei puţini chemaţi să proiecteze în lume acest arhetip central al făpturii omeneşti care este imaginea lui Dumnezeu.
Poetul este un om aflat pe cale, angajat într-un dificil şi mereu riscant proces de iniţiere, iar arta sa are – sau ar trebui să aibă – o funcţie soteriologică, de recuperare a unităţii omului cu divinitatea şi de resacralizare a lumii.
Pentru că am această convingere, poezia este pentru mine o muncă pe care mi-am asumat-o, mi s-a dat, este Calea mea. Şi orice cale este o muncă. În termeni porfani, noi obişnuim să numim această cale vocaţie; nu cred că o vocaţie este mai presus decât alta şi nici măcar că ea ţine strict de domeniul intelectual. Important este sentimentul interior că eşti pe drumul tău, ca şi devoţiunea cu care te angajezi pe această traiectorie. Cu această condiţie, toate căile sunt echivalente şi aş putea spune că există tot atâtea căi spre Dumnezeu câte făpturi sunt în lumile toate.
Fireşte că opera scrisă este foarte importantă, dar importanţa ei provine tocmai din faptul că e un instrument de realizare a unei transmutaţii de conştiinţă, de atingere a acelei stări pe care misticii o numesc metanoia.
Opera scrisă este necesară, dar într-un fel secundar; adevărata operă este, aşa cum o spuneau alchimiştii şi întreaga tradiţie hermetică, omul transformat, omul iluminat.
Şi totuşi, scriem pentru că avem nevoie să împărtăşim cu ceilalţi şi să fim confirmaţi în experienţele noastre de trăirile lor, fie că aceste experienţe sunt extatice sau infernale, ambele tipuri fiind, în egală măsură, trepte ale procesului de iniţiere, sau, cum ar spune Jung, de individuaţie.
Semnul că aceste gânduri nu rămân o pură retorică, un simplu joc intelectual, ci că ele sunt consubstanţiale operei scrise îl avem atunci când, deschizându-i copertele, cititorul şi autorul se întâlnesc într-o comuniune de taină, pentru a-şi vorbi unul altuia de la înger la înger, de la Sine la Sine. Or, pentru noi, cei care scriem, rolurile sunt, succesiv şi permanent, interşanjabile.
Şi pentru că mi s-a dat privilegiul de a fi avut drept maestru un mare poet, Cezar Ivănescu, nu pot să închei fără a cita un gând al lui, devenit pentru mine un articol de credinţă:
„Artistul trăieşte în lume, şi dacă Dumnezeu l-a trimis în lume, nu se poate reîntoarce la Dumnezeu decât prin arta lui, prin scrisul lui, aceasta e yoga lui, jugul lui, crucea lui, singura sfinţenie posibilă pentru artist… Să poţi trece prin întunericul cel mai cumplit, cum am trecut eu, nu ai decât rugăciunea şi scrisul… Sigur, ar mai fi muzica şi mai adâncă decât ea, tăcerea… Scrisul rămâne o artă pe deplin umană şi divină, scriind poţi face acel semn ca abisul în care să se resoarbă lumile, scriind, hârtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu…” Cezar Ivănescu
***
Am visat cândva că aveam o carte minunată; deschizând-o, am văzut că literele ei erau încrustate în diamante şi pietre scumpe scânteietoare. Acolo, în ea erau, ştiam asta, toate răspunsurile la întrebările mele, era Sensul lumii şi al meu în lume. Spre dezolarea mea, n-am putut citi niciun cuvânt. Probabil, e cartea pe care trebuie s-o descopăr în interiorul meu şi s-o rescriu, mi-am spus la trezire. Nu neapărat pe hârtie, unde nu putem prinde decât fragmente disparate, ci, poate, cu urmele paşilor pe care-i las în trecerea mea pe pământ.
Horia Pătraşcu
Eroismul absurd al lecturii şi suicidul cerebral
Oamenii care renunţă să mai caute (înţelegerea sau fericirea) pe motivul – perfect îndreptăţit – că această căutare este complet inutilă sunt pe cât de raţionali pe atât de morţi
Să ne imaginăm că, mult timp după ce pământul îşi va fi scurs pentru totdeauna ultima picătură de viaţă, un supravieţuitor al dezastrului planetar, închis într-o vastă bibliotecă intergalactică pe care lumea o va fi lăsat în urma sa, termină ultimul rând din ultima carte scrisă de mâna unui om… Ce senzaţie va încerca eruditul post-apocaliptic? Nelămurire, incertitudine, dorinţa de a reciti, nostalgie… Orice ne putem 
închipui – mai puţin, în mod curios, atotştiinţa, sentimentul omniscienţei. Eruditul care va fi citit totul – va şti la fel de puţin ca şi noi, cei care, prin limitele naturale ale vieţii noastre, nu putem avea acces decât la un minim de bibliografie minimală. Eruditului care ar citi toată biblioteca lumii i-ar rămâne necunoscute cărţile pierdute, dispărute, la fel ca şi cărţile care ar fi putut fi scrise în prezent şi în viitor. În sfârşit, în urma parcurgerii întregii bibliografii umane – şi presupunând că nu are acces la vreo altă sursă de cunoaştere – eruditul ar rămâne la fel de confuz – o confuzie super-doctă – în privinţa întrebărilor fundamentale pe care şi le-a pus dintotdeauna omul: există Dumnezeu, există libertate, este sufletul nemuritor etc. etc.
Această imagine extremă a eruditului post-apocaliptic arată că biblioteca este, ca şi lumea însăşi, infinită. O experienţă ultimă, încheiată, completă a lecturii este imposibilă aşa cum este inconceptibilă o experienţă ultimă, încheiată, completă a lumii. Şi într-un caz – al lecturii – şi în celălalt, al trăirii lumii – sfârşitul este o întrerupere bruscă a unui parcurs niciodată încheiat, niciodată dus până la capăt. Experienţa lecturii, ca şi experienţa lumii, este în mod esenţial incompletă, in-finită. Lumea cărţilor, a ideilor, este, ca şi lumea vieţii, interminabilă, un fenomen insaturabil, posibil doar cu condiţia neîmplinirii lui, a neumplerii lui.
De aceea, a citi ca şi a trăi, a continua să citeşti şi să trăieşti conştient fiind de această esenţială, fundamentală, incompletitudine a lor reprezintă un act de eroism. Folosesc aici sensul pe care l-a dat Camus acestui termen, în descrierea pe care o face omului absurd: aceea de continuare a unui efort – care conform standardelor propriei raţiuni – pare, este zadarnic. Scopul ultim al lecturii este de neatins; a continua să vreau să citesc deşi ştiu că nu voi putea niciodată epuiza obiectul cunoaşterii înseamnă a-mi funda raţiunea pe un temei profund iraţional, căci sensul oricărui efort este de a-şi atinge scopul. Or, eroismul nostru este să ne comportăm ca şi cum acest lucru ar fi posibil deşi ştim că este imposibil. Nu altfel acţionează asupra noastră idealul fericirii – înţeleasă ca experienţă totală, globală, completă a vieţii: putem suporta bucăţile de viaţă care ne sunt date, fragmentaritatea, caracterul ei profund lacunar şi episodic, provizoriu şi imprevizibil doar întrucât avem ideea regulatoare a fericirii ca experienţă totală şi unitară a vieţii; acest de-negăsit leagă, uneşte toate căutările noastre.
Or, a lega – în scopul descoperirii adevărului – este şi sensul profund al lecturii, al logosului. De când a apărut, mult înainte de a fi învăţat să scrie omul a legat – pământul de cer, cauzele de efecte, întâmplările de destin. Înainte să fi scris un singur rând – omul a fost lector, cititor în marea carte a naturii sau a dumnezeirii, după cum ne spune Hugo de Saint-Victor. Omul a pus în legătură, deci a citit, semnele pe care i le-a scos înainte lumea sau viaţa. Odată cu apariţia omului obiectele şi fenomenele naturii devin semne, iar lumea şi viaţa o carte, o carte fără sfârşit.
În raport cu această primordială carte – cărţile omului, în general creaţiile sale – sunt cărţi de citire, cărţi prin care povesteşte, interpretează, traduce sau descifrează ceea ce a citit sau crede că a citit în marea carte a lumii şi a vieţii. Orice literatură – scrisă sau orală – este secundară în raport cu această primă Carte.
Aşa încât, întorcându-ne la eruditul nostru post-apocaliptic, presupunând că acesta nu a cunoscut niciodată pe viu, ci numai din cărţi viaţa pământească, este sigur că nu ar înţelege nimic chiar dacă a citit absolut tot din ce a lăsat scris mâna omului. Ştiinţa omului simbolizează trăirea lumii de către om, are o semnificaţie numai în raport cu lumea, este un corelat al lumii. În absenţa lumii, în absenţa experienţei vieţii – toată ştiinţa şi toate bibliotecile devin incomprehensibile, hieroglife indescifrabile, căci nici un semnificant nu are semnificaţie în lipsa experienţei referenţialului. Ştiinţa omului nu are nici un fel de autonomie, ea există şi rezistă numai împreună şi numai în interiorul lumii sale.
Cunoaşterea este pe de o parte neautonomă, pe de altă parte (şi poate tocmai de aceea) inepuizabilă, infinită. Cunoaşterea este relativă la lume şi la viaţă – neputând niciodată să o înlocuiască, incapabilă ca prin simbolurile, literele şi numerele ei să-i extragă esenţa – şi să o păstreze dincolo de ea (înţelepciunea omului este doar a acestei lumi). Aceste două neajunsuri fundamentale ale cunoaşterii – infinitatea şi lipsa sa de autonomie – într-un cuvânt incompletitudinea sa ne solicită la maximum eroismul nostru absurd. Acela de a continua să citim în cartea Lumii şi în cărţile oamenilor cu toate că ştim că nu există capăt al acestui efort şi nici sens dincolo de lumea şi viaţa de aici, că efortul nostru – absurd – există doar în acest cadru de referinţă.
A proceda altfel însă – a renunţa, raţional, la efortul absurd de a citi o carte fără sfârşit – înseamnă a te sinucide cognitiv, cerebral. Iar sinuciderea este, după Camus, o falsă rezolvare a problemei, o soluţie care dizolvă viaţa însăşi. Viaţa absurdă este, din punct de vedere moral, mai raţională decât sinuciderea – oricât de „logică”.
De aceea am putea să interpretăm procentajele care-i indică pe cei ce nu au citit sau nu citesc nicio carte – drept sinucigaşi cerebrali, sinucigaşi cognitivi. Oamenii care renunţă să mai caute (înţelegerea sau fericirea) pe motivul – perfect îndreptăţit – că această căutare este complet inutilă sunt pe cât de raţionali pe atât de morţi. De altfel, moartea este tot ce poate fi mai raţional – static, previzibil, logic. Spre deosebire de viaţă – dinamică, imprevizibilă, absurdă…
Simona-Grazia Dima
Aparenta gratuitate
Nu ai cum să justifici o iubire. Rişti să pari un cavaler caraghios, într-o armură scârţâitoare cutreierând fără rost o lume hipertehnicizată. Sau un iepuraş rătăcit pe o pajişte străbătută în toate direcţiile de dihănii carnivore
De ce nu pot fi, oare, convinsă că viitorul cărţii, deci, implicit, al scrisului şi al cititului, ar fi umbrite de grele ameninţări? De ce refuz să mă mă contaminez de panică şi reuşesc să-mi păstrez seninătatea, oricâte ironii sau cugetări sceptice, blazate mi s-ar rosti în preajmă? Probabil fiindcă aparţin irevocabil unei rase (desuete?) de îndrăgostiţi care n-au cum să-şi renege credinţ
a. Nici să vrea. Astfel m-am format de o viaţă şi un trecut de bucurii datorate cărţii nu se şterge. Va pulsa totdeauna luminos undeva în firidele inimii. Acolo unde şopotesc undele unui jurământ niciodată patetic, niciodată pronunţat cu voce tare. Aşa cum nu vorbim apologetic despre ochii care ne-au vegheat copilăria, despre zidurile între care am crescut.
Pe de altă parte, lumea internetului, în pofida imensităţii sale, formată şi din cărţi, nu numai din imagini, nu se suprapune universului cuprins într-o carte. Indică, rezumă, dar nu poate detalia. Se mulţumeşte să trăiască din cules. E o diferenţă fundamentală, una de percepţie, de situare distinctă faţă de năzuinţele profund omeneşti. Scrisul, cititul sunt creatoare. Pe acest paralelism, pe această eternă necoincidenţă se întemeiază şi certitudinea mea (iremediabil optimistă) că spaţiul cărţii e unul de neînlocuit.
Unii, cu voci negativiste ce răsună, parcă, de când lumea, afirmă foarte siguri de ei că însuşi mersul societăţii se desparte din ce în ce mai tare de poetic, fără nicio pierdere, şi, deopotrivă, fără regrete inutile, de utopiile cărţii. Pe de altă parte, cititul are şi va avea mereu adepţii săi.
Nu contrazic pe nimeni, nu are rost să polemizez, doar ştiu că opiniile, pentru a dura, trebuie să se datoreze unor resorturi lăuntrice. Iar argumentul cel mai convingător rămâne, totuşi, exemplul personal, credinţa adeverită printr-o viaţă consecvent dezvoltată, crescută din ea. Nu ai cum să justifici o iubire. Rişti să pari un cavaler caraghios, într-o armură scârţâitoare cutreierând fără rost o lume hipertehnicizată. Sau un iepuraş rătăcit pe o pajişte străbătută în toate direcţiile de dihănii carnivore. Îi înveseleşti pe alţii cu mutra ta de Ariel, cu pledoaria ta neauzită: „Sunt un elf graţios şi fantasmagoric, scuzaţi-mă că exist, binevoiţi a mă lua aşa cum sunt”. Şi să-ţi găseşti, precar ghemuit, un loc între boturi colţoase, între labe pătate de sânge. Exagerez, de bună seamă. dar, atâta timp cât nu mă îndoiesc că omul se desăvârşeşte prin căutarea sa spirituală, căreia învelişurile materiale îi servesc numai drept suport, nu mă pot opri să observ invazia petrecută zilnic, bruscarea exercitată asupra minţii noastre, fără a ne afecta, desigur, sinele profund, alcătuit din pace şi beatitudine, ci doar obscurizându-l. O agresivitate a tranzitoriului, a eficienţei, a foamei de epidermic, niciodată saţiată, este marca vieţii acestei epoci grăbite să ne invite alături de ea, să-i fim aproape, să ne pierdem în ea. Să plonjăm oare cu capul înainte într-o colcăială de nepotolit?
Fie că ne aflăm pe cărări cibernetice, fie că ne răpeşte cu falsele sale modele, toată această desfăşurare de forţe necontrolate de o viziune superioară maschează, de fapt, lăcomie, dezechilibru, o stare de disconfort, un pragmatism – veşnic neîmplinite. În schimb, tocmai prin imuabilitatea sa aparentă, cartea ocroteşte o mişcare nesfârşită, căci ea aparţine sufletului şi spiritului, trecutului şi prezentului nostru, contopite într-un timp „liturgic”. După ce fulguraţiile de pe ecran sau ţipetele din stradă încetează, din voracitatea lor nu mai rămâne nimic. Alte şi alte forme, de semnificaţie egală, le iau locul; noi personaje cu mâinile ridicate, noi revendicări se fac auzite.
Dar să fie asta totul? Artistul, aşa cum spunea James Joyce, se aseamănă divinităţii, prin aceea că preia cotidianul şi-l transmută în Sfânta Pâine a liturghiei. Cititorul, partenerul nobil al artistului, recreează cartea, îi împrumută propriul entuziasm, propria energie. Aşadar, să nu scăpăm din vedere faptul că, sub puzderia de valuri, de încreţituri oceanice, există un fluviu subteran, un model: Marea Carte. Nobilă în gratuitatea sa, respirând egal, fără grabă, o mulţumire deloc nu e factice, ea va reverbera întotdeauna.
Cristian Fulaş
A scrie – a citi
Eu văd scriitura ca pe o încercare, aproape întotdeauna ratată, de a spune simplitatea unei priviri, a unei vorbe, a unei litere. O văd ca pe o respiraţie sacadată, ca pe încercarea alergătorului de maraton de a mai parcurge un metru, de a mai face un pas
La o privire obiectivă, a scrie şi a citi sunt acţiuni simple, lucruri pe care le facem zi de zi. Aceste verbe, însă, capătă un cu totul alt înţeles dacă le aşezăm sub semnul filiaţiei. Căci, întreb eu, nu aici stă moştenirea cea mai întreagă a fiului sau fiicei, nu aici sunt rădăcinile cele mai adânci ale unui eventual orizont cultural, nu aici, în relaţia dintre aceste două cuvinte, stă moştenirea noastră cea mai de preţ, ca muncitori cu litera? Datorăm lucrul cel mai simplu şi cel mai complicat, litera, unei instanţe care nu poate lua altă formă decât pe aceea a Părintelui. Nu ne putem disocia, în scris, de această relaţie, nu se poate 
pleca din acest faţă către faţă care e esenţa comunicării, care va fi stat la baza vorbirii şi, la un moment dat, va fi instituit în fiinţa noastră instanţa Literei. A scrie şi a citi trebuie întotdeauna reduse la literă, la ceea ce este cel mai simplu, la forma lor cea mai evidentă şi palpabilă. Că, pe drumul unui scriitor, lucrurile se complică şi literele devin silabe, cuvinte, propoziţii, fraze, paragrafe, cărţi, şi asta e adevărat. La fel cum e adevărat că elementele unei picturi vor institui, în cele din urmă, tabloul. Dar datoria mea, a noastră, este să păstrăm Litera ca memorie, ca moştenire şi misiune. Să plecăm întotdeauna dinspre miracolul celui mai mic element posibil, Unicul element care instituie posibilitatea scriiturii, şi să purtăm cu noi prezenţa lui, epifania unui semn pe o pagină goală. Poate că drumul e, totuşi, înapoi. Poate că la un moment dat voi descoperi, ca scriitor, litera care defineşte lucrurile şi care poate spune, ca semn prezent, tot ceea ce azi spun în cărţi întregi, în ordinea unui discurs.
Eu văd scriitura ca pe o încercare, aproape întotdeauna ratată, de a spune simplitatea unei priviri, a unei vorbe, a unei litere. O văd ca pe o respiraţie sacadată, ca pe încercarea alergătorului de maraton de a mai parcurge un metru, de a mai face un pas. Ea e drumul către relaţia pierdută, către ceea ce nu mai poate fi spus în întregime şi trebuie reluat, în infinite metamorfoze, pentru a spune elementul cel mai simplu din privirea fiului către tată sau din întrebarea elevului faţă de profesor. E o formă de veneraţie în a scrie, aşa cum citirea ne apropie de formele în care ceilalţi au căutat lucrul pe care îl căutăm şi noi. Nu va exista niciodată, sunt sigur, vreo formă care să implice lectura sau scrisul complete, dar ştiu că drumul acesta mă apropie, cu paşi infinitezimali, de ordin sub-literal, de scopul literaturii.
Iar dacă vreodată, printr-un miracol, voi găsi acel lucru pe care îl caut prin scriitură şi lectură, atunci se poate spune, fără a greşi, că îmi voi fi plătit mare parte din datoria pe care am acumulat-o în ziua când am învăţat prima literă. Până acolo mai e drum lung, însă, până acolo probabil mai am să mă descopăr pe mine şi mai sunt nenumăraţi paşi.
Iar drumul, drumul acesta lung, nu se poate desfăşura decât pe două coordonate: A citi şi A scrie.
Daniela Lungu
De ce citim, de ce scriem
Când i-a trimis pe Pământ, Creatorul a pus în sac fiecărui om un talant, doi talanţi, cinci talanţi. Cei care şi-au înmulţit talanţii, au fost lăudaţi, cel care l-a îngropat, a fost mustrat. Mai scriu pentru că nu există bucurie mai mare pe lumea aceasta decât atunci când îţi vezi opera terminată, oricare ar fi ea
Un filosof englez contemporan, Roger Scruton, spunea că dacă ai fi cerut oricărui om educat care să fi trăit undeva între 1750 şi 1930 să definească scopul artei, muzicii, poeziei, răspunsul ar fi fost unanim: frumuseţea. Între timp lucrurile s-au mai schimbat începând cu sculptorul francez Marcel Duchamp care, la începutul secolului XX a expus într-o galerie un pisoar susţinând că este o operă de artă. Artistul a 
motivat gestul său ca fiind o reacţie la lumea pictorilor, aceştia pierzând timpul căutând doar tehnici picturale fără să se mai pună preţ pe mesajele artei lor.
Duchamp a amprentat fără să vrea tendinţele artelor pentru tot secolul XX, amprentă care se extinde, iată, şi în secolul XXI.
Trăim intr-o lume care fiinţează aproape numai în pragmatic, în concret, în real, în ceea ce îi procură satifacţia imediată a lucrului util: o mâncare bună, o haină frumoasă şi confortabilă neapărat scumpă, o maşină elegantă. Deîndată ce are o haină frumoasă, vrea una şi mai frumoasă şi o maşină şi mai scumpă asortat la un gadget şi mai performant decât cel deţinut în prezent. De aceea, pisoarul lui Marcel Duchamp a avut succes încă de la bun început.
Nimeni nu devine mai fericit adunând cu nesaţ astfel de „comori’’.
Suntem agresaţi din toate părţile de mesaje care ne fac să dorim lucruri ‚‚utile’’, din ce în ce mai multe. Dorinţele astfel născute ne ţin mintea ocupată, ne orbesc şi ele sunt cele care ne înscriu în nebuneasca cursă spre a le obţine. Nu prea există ieşire din acest spaţiu decât dacă Think Outside Of The Box (Gândeşte în afara cutiei). Sintagma devenită între timp clişeu, a apărut în anii ’70 şi dorea să promoveze gândirea neconvenţională, gândirea laterală. Îndemna la a nu face şi spune ceea ce este evident, ci la căutarea de soluţii şi idei novatoare. Pe scurt, fii creativ! Iată de ce avem nevoie de lectură de calitate! E o dovadă de creativitate în a te extrage din cursa consumeristă preferând să îţi hrăneşti spiritul. Suntem chemaţi prin lectură la a ne descoperi pe noi înşine dincolo de efemerul poleit sau sumbru al realului.
Ne regăsim părticele din fiinţa noastră pierdute între filele unei cărţi al cărei autor rezonează cu noi si cu năzuinţele noastre de cândva. Şi cât de mare e bucuria regăsirii cu tine însuţi!
Un scriitor, un poet, un om simte şi se află pe aceeaşi frecvenţă cu noi. Se aşterne la scris, dăruindu-se celorlalţi pe sine însuşi. Ce poate fi mai frumos?
În secolul 4 î.Hr., Platon scria că oamenii sunt pelerini în această lume, aspirând permanent dincolo de ea spre tărâmul etern în care ne vom uni cu Dumnezeu. Această aspirare continuă este răspunsul la întebarea din titlu, de ce avem nevoie de lectură, de ce avem nevoie de artă, de ce avem nevoie de frumos. Pentru că sufletul nostru tânjeşte după perfecţiune care este numai şi numai a divinităţii. Atâta vreme cât în inima societăţii noastre mai pâlpâie credinţa într-o divinitate transcendentală, va fi creaţie, va fi pictură, va fi poezie, va fi muzică chiar dacă alte pisoare vor mai popula galeriile de artă şi unele cărţi din librării. Oamenii se vor lăsa hrăniţi, înălţaţi, spiritualizaţi prin lectură de calitate, pentru că doar astfel îşi vor exprima particulele divine din care sunt făcuţi, rătăcite printre faldurile materialiste suprapuse abundent peste Eu-ul cel real.
De ce scriu eu. Nu ştiu de ce scriu alţii, dar eu scriu pentru că altfel nu pot. Există înăuntrul meu o energie care atunci când depăşeşte un prag critic trebuie să iasă afară. Prin scris. Scrisul este cathartic, pe de o parte. Pe de altă parte, e dincolo de nevoia pe care e musai să ţi-o satisfaci atunci când zgurile s-au adunat şi dau să iasă ca un Vulcan la suprafaţă. Este o datorie, cea mai scumpă şi mai aspră datorie a unui om: creaţia. Este datoria pe care o întorci Celui care te-a creat. Când i-a trimis pe Pământ, Creatorul a pus în sac fiecărui om un talant, doi talanţi, cinci talanţi. Cei care şi-au înmulţit talanţii, au fost lăudaţi, cel care l-a îngropat, a fost mustrat. Mai scriu pentru că nu există bucurie mai mare pe lumea aceasta decât atunci când îţi vezi opera terminată, oricare ar fi ea: un poem, un tablou, o casă, o masă făcută de mâinile tale. Scriu din narcisism. Da, mă bântuie ideea că ştiu mai multe şi trebuie să le spun şi celorlalţi. Scriu de frică. De moartea cea veşnică, când nimeni nu va mai şti că ai fost, că ai respirat, că ai iubit, că ai plâns, că ai râs. Scriu ca să las ceva după mine şi dacă un singur om din fiecare generaţie care îmi va urma, va zâmbi sau va lăcrima la citirea a două vorbe scrise de mine, mi-e destul. Scriu ca să nu pierd timpul pe care mi l-a hărăzit Domnul. Şi mai scriu pentru că doar aşa, eu, Daniela Lungu, aflu cine sunt. Am descoperit că scrisul mă descoperă încă de la vârsta de şase de ani. De atunci, până la cei cincizeci pe care îi am, tot aflu lucruri despre mine. Unele bune, altele mai puţin bune. Scriu pentru că-mi sunt datoare să ştiu cine sunt şi ce treabă am pe acest pământ.
Ramona Ardelean
Cititul ca dimensiune a interiorităţii
Cel ce citeşte trăieşte nu doar mai multe vieţi, ci devine într-un anume sens nemuritor, spiritul lui, sinele lui, conştiinţa lui dilatându-se incomensurabil şi îmbrăţişând, la limită, întreaga lume
Ar fi interesant de făcut un studiu sau de stabilit măcar o legătură între nivelul tot mai scăzut al cititului, al lecturii şi nivelul tot mai ridicat al îmbolnăvirii, înstrăinării sau alienării unui individ sau unei naţiuni. Înţeleg că România, alături de Grecia, ocupă la citit ultimul loc.
De aceea, am să-ncep prin a-mi exprima principala îngrijorare, aceea că absenţa cititului ar putea duce cu timpul la dispariţia unei dimensiuni fundamentale, aceea a interiorităţii, omul nemaifiind capabil să se 
adâncească în sine, să „locuiască” în sine, să-şi creeze un spaţiu interior, o casă, un „acasă”. Ori, marele beneficiu al cititului este de a favoriza în cel mai înalt grad descoperirea interiorităţii prin faptul că permite receptarea, ascultarea cu propria voce, emoţie, gândire şi conştiinţă a unui conţinut scris, gândit şi trăit de altcineva, cititorul şi scriitorul devenind o singură interioritate şi întâlnindu-se dincolo de barierele spaţio-temporale, într-o dimensiune a simultaneităţii şi contemporaneităţii. Cititul ne face, aşadar, contemporani cu marile spirite, situaţii şi evenimente, comprimând trecutul, prezentul şi chiar viitorul omenirii în dimensiunea unică a interiorităţii, a lăuntricului.
Cel ce citeşte trăieşte nu doar mai multe vieţi, ci devine într-un anume sens nemuritor, spiritul lui, sinele lui, conştiinţa lui dilatându-se incomensurabil şi îmbrăţişând, la limită, întreaga lume. Dimpotrivă, cel ce nu (mai) citeşte trăieşte doar propria viaţă şi nici pe aceea complet, întrucât existenţa lui se îngustează periculos de mult, cade în particular, în idiomatic, se idiotizează şi atomizează, rupând legătura, conexiunea cu întregul, cu universalul până la a deveni doar o „existenţă întru imediat şi pentru securitate”.
Acest gen de existenţă, pur exterioară, în care omul, secat şi văduvit de interior, nu mai are unde să se retragă, să „locuiască”, să viseze, să reflecteze sau să mediteze devine de departe cel mai nociv prin gradul ridicat de entropie pe care îl implică, responsabil de îmbolnăvirea spirituală a omului şi de alienarea sa. Astfel, dispariţia treptată a interiorităţii permite entropiei să crească şi să tindă spre maximum. Iar faptul că România se situează pe ultimul loc la citit, adică la interioritate sau interiorizare face ca şi ultima noastră rezistenţă, „rezistenţa prin cultură” să cedeze, să se frângă şi să cadă… într-un vid interior, fapt ce explică în bună măsură gradul avansat de entropie al societăţii româneşti la toate nivelurile şi subnivelurile ei.
Ar putea exista, deci, o sminteală mai mare decât aceea de a nu (mai) citi? Şi care ar fi aceasta?
Aura Christi
Beduinii desăvârşirii
– Care este singurul Om Desăvârşit al lumii? m-am trezit că întreb cu respiraţia tăiată. Dintr-o tăcere de granit se auzise o şoaptă, de fapt, mai mult un murmur:
– Iisus. Răspunsul a fost formulat de un tânăr cu numele Daniel. Probabil că acest răspuns a făcut-o pe una dintre profesoare să-mi mărturisească la sfârşitul conferinţei, după ce elevii părăsiseră val-vârtej auditoriul:
– Aţi făcut un miracol, doamnă
A fi cărturar este, indiscutabil, un privilegiu şi, totodată, o limită. Dacă în topografia afirmaţiei de adineaori am înlocui substantivul de genul masculin cărturar cu alte noţiuni, oarecum înrudite – de pildă, poet, romancier, critic şi istoric literar sau scriitor – cred că adevărul emis n-ar avea câtuşi de puţin de suferit. Niciodată acest adevăr nu mi se dezvăluise cu atâta pregnanţă ca în acel miez de martie, care – departe de a fi decis – mai pendula între o iarnă şovăielnică, uneori, aspră, şi o primăvară aşezată sub 
semnul promisiunii de a întârzia. Era o zi decisă să contrarieze cu voioşie solemnă promisiunile acelui început de primăvară; un soare bezmetic îmbăia totul într-o lumină impetuoasă, care făcea abstracţie de nuanţe, zăgazuri, cutume, educaţie, sentimente, vise, pregânduri, noţiuni, aşteptări. Mă aflam într-o sală spaţioasă, în faţa a peste şaptezeci de elevi şi profesori din oraşul lui Nichita Stănescu şi Ion Luca Caragiale. Colegiul naţional ce poartă numele unuia dintre cei mai mari poeţi români din perioada postbelică ni s-a părut din capul locului unul dintre locurile faste, pentru a susţine campania naţională România citeşte, tocmai lansată sub auspiciile revistei Contemporanul, ajunsă la ceas aniversar: în 2016 se împlinesc 135 de ani de la înfiinţarea acestei publicaţii, care face parte din patrimoniul României şi care – de mai bine de douăzeci şi cinci de ani – e un instrument în lupta pentru valorile naţiunii române într-o lume ale cărei valori şi repere sunt puse la încercare de decadenţă, globalizare şi menghina politicilor corecte atunci când nu e clătinată de impostura avidă să-şi consume gloria şi oportuniştii grăbiţi să profite de haosul instaurat odată cu schimbarea regimului social şi organizat în favoarea unei minorităţi profitoare, o parte a acesteia învăţând din mers să-şi lubrifieze mecanismele de manipulare a maselor şi să aplice terapia şocurilor, descoperită în laboratoarele Şcolii de la Chicago.
Faţă în faţă cu peste şaptezeci de elevi ajunşi la majorat şi câţiva profesori, aşteptasem câteva minute necesare reculegerii şi începusem să vorbesc aşa cum am făcut nu o dată pe parcursul turneelor, conferinţelor şi lecturilor publice susţinute în ţară şi în străinătate, când în majoritatea cazurilor am avut norocul unui public pregătit, deschis, receptiv şi nelipsit de curiozitate. Nu rareori, în timpul turneelor şi călătoriilor, am avut prilejul să repet interior acea afirmaţie rilkeană, spusă cu ocazia periplului german – dacă nu greşesc – susţinut de poetul praghez de expresie germană cu scopul explicit de a vorbi despre sculpturile lui Auguste Rodin: „Cuvintele îmi erau smulse ca pâinea”. Din nefericire, nu era cazul să reiterez acele cuvinte – apărute alte dăţi ca nişte incantaţii magice, ca gura de aer curat – în acele clipe în care mă aflam în faţa unui stol inegal de învăţăcei din clasa a XII-a, care mi se păreau neinteresaţi de subiectul abordat. Mă aflam în faţa unor elevi aflaţi extrem de departe de nevoia de lectură, valori, literatură, poezie. Unii dintre aceştia probabil că fluieră pe toate aceste lucruri; cel puţin în primii timpi aceasta era impresia lăsată de zumzetul afund de voci amestecate, aparent lipsite de elementara politeţe de a asculta invitatul aflat în faţa lor, destul de derutat – ca să nu zic contrariat – de lipsa totală de interes a auditoriului. Câţiva tineri aşezaţi în faţa mea în poziţii ultrarelaxate, într-o atitudine aflată la limita buclucaşă a decenţei, mă fixau cu privirile lor iscoditoare, vorbind demonstrativ, murmurând, şuşotind, chicotind şi acoperindu-mi vocea, aproape. Nu cred că greşesc afirmând că orice scriitor s-ar fi pomenit în locul meu, probabil, ar fi refuzat să vorbească unei asistenţe aparent opace, dacă nu ostile de-a dreptul. Mă încercau stări contradictorii şi, din timp în timp, lunecam cât ai clipi în dispoziţia unui înecat; şi e limpede faptul că înecaţii nu ţin conferinţe, nici intenţia de a promova valorile naţionale nu le surâde, nici ahtiaţi după marea poezie românească nu sunt din cale afară. Probabil. Dar de vreme ce scriind la cartea mea Din infern, cu dragoste, din buricele degetelor îmi ieşise, la un moment dat, consternanta afirmaţie moartea nu există şi peste câteva luni după ce mintea mea o acceptase ca pe o realitate de netăgăduit, fratele meu, Andrei, îmi arătase uluit descoperirea demonstrată ştiinţific de un grup de savanţi americani că moartea, într-adevăr, nu există, după ceea ce credem noi, oamenii, că este moarte urmând existenţa într-o dimensiune diferită, s-ar putea ca inclusiv înecaţii de la un punct încolo să fie interesaţi de valorile naţionale.
Exasperată de-a binelea şi, totodată, disputată de efortul de a-mi drapa exasperarea în toga discreţiei şi de a continua să vorbesc la suprafaţă fără să se observe cum vulcănesc interior, cam o dată la câteva minute încercam să deviez abia sesizabil subiectul, schimbând, încet-treptat, registrul, fără a coborî, totuşi, nivelul, adică procedând, mai degrabă, asemeni unui instrumentist care până să înceapă concertul propriu-zis încearcă câteva note, registre. Începutul spectacolului se amâna însă; şuşotitul, murmurul, rumoarea, chicotelile sporeau parcă în intensitate, formând un fundal care mă călca pe nervii deveniţi încinşi; tensiunea creştea neverosimil, riscând se atingă un vârf, care ar fi iscat o firească – în acel context, apărut, clipă de clipă, ca fiind neverosimil – cădere, o devenită de la un timp încolo inevitabilă retragere. Zumzetul se accentua din ce în ce mai mult, nelăsând loc nici unei speranţe. Senzaţia că mă aflu faţă în faţă cu un bloc de marmoră, care pur şi simplu nu mişcă, se accentua tot mai mult. Eram aidoma unui val izbit de o stâncă înţepenită locului. Mă aflam într-un colegiu pe ale cărui ziduri pretutindeni era desenat chipul autorului capodoperei 11 elegii, siluetele unor păsări cu aripile larg desfăcute, contururile unor fantome prezente, vii. De altfel, am pomenit de câteva ori acest detaliu, care i-ar face fericiţi – spuneam surâzând ochilor din faţa mea, larg căscaţi a uimire ori stupoare – pe nu puţini tineri ajunşi la majorat, dornici să respire, să citească şi să înveţe în aerul frecventat acum câteva decenii de Nichita Stănescu. Ah, câte aş face ca să pot eu însămi vorbi preţ de cel puţin o oră cu Nichita, să mă las locuită, devorată de emoţia vecinătăţii unui uriaş poet român şi european! Părea însă că aceasta nu era şi dorinţa unora dintre tinerii din faţa mea; această nu mai mult decât opinie îmi fusese rapid confirmată de răspunsul unuia dintre brazii din faţa mea la întrebarea ce maestru şi-a ales: „Nici unul. La ce bun să trăiesc după mintea altcuiva?”. Răspunsul îmi suna în scoica urechilor ca o agresiune, aproape. Trăiam, respiram în lumi paralele, care părea că nu se vor intersecta niciodată. Mă aflam în faţa unui om în formare, care niciodată nu va avea insomnii din cauza unei virgule sau a unei metafore care ţie ţi-a urcat sufletul în gâtlej, sufocându-te. Cine dintre noi era tocmai bun de compătimit: el sau eu? M-am gândit ce-aş fi fost fără maeştrii mei, după a căror minte am trăit în prima tinereţe şi mai trăiesc, din când în când, har Domnului, şi acum? E un atu acesta, o limită? Un atu pentru un individ familiarizat cu aerul dens şi tare al Castaliei, al unei şcoli de elită. Şi o evidentă limită pentru cineva neînstare să tresară la lectura unui poem, care mie, de pildă, simt cum îmi schimbă componenţa sângelui, dacă nu ADN-ul. Din nefericire, lumea nu e o şcoală de elită, nici exclusiv o pepinieră de oameni mari. La sfârşitul conferinţei – mă grăbesc să aduc o informaţie intuită de mine şi devenită o flagrantă evidenţă pe parcursul orei de lectură – una dintre profesoare îmi va comunica nu fără amărăciune că nu puţini dintre elevii din faţa mea n-au cel puţin o carte acasă, că vin din familii de muncitori, cărora la sfârşitul unei zile de muncă abrutizantă numai de lectură nu le arde…
Ajungând la valorile naţionale din perioada interbelică şi oprindu-mă la vârfurile poeziei din acel segment de aur al istoriei literaturii române, am început să recit din Bacovia, iar ceva mai târziu am trecut la Nichita Stănescu. Zumzetul brusc se atenuase, dispărând, încet, treptat, de tot. Marmora se urnise din inerţie. Sub presiunea valului, stânca se pulverizase. Ceva mişcase în văzduh. Eram aidoma unui alpinist, care se chinuise se bată pitonul într-o pantă abruptă, aspră şi încăpăţânată, după eforturi inimaginabile reuşind în cele din urmă şi fiind conştient de faptul că greul cel mai greu, cu toate obstacolele aneantizate, se afla în faţă. Cu atât mai plină era clipa necesară pentru a-şi trage sufletul. Se lăsase o tăcere, care parcă pregătea ceva; ceva aflat la kilometri distanţă de o întâmplare de duzină. Tăcerea creştea în intensitate şi era tocmai bună pentru poezie. Am citit îndelung din volumul Orbita zeului, încheind lectura cu poemul Să nu-ţi fie teamă. Cred că niciodată tăcerea întinsă, atunci, ca o sfoară între lumi, ca un pod între maluri îndepărtate, nu mi s-a părut atât de sugestivă; era să zic rotundă şi nu cred că greşeam.
Dacă la începutul conferinţei încordarea din sala ultraluminată făcea aerul să semene izbitor cu un arc întins, pregătit pentru luptă, încordarea ce-i luase locul era de o cu totul altă natură. Se apropiase clipa în care trebuia urcat încă puţin nivelul la care ne adusese poezia şi cei câţiva beduini ai depărtărilor desăvârşite invocaţi de mine, între care Miron Costin, Grigore Ureche, Iorga, Mihail Kogălniceanu, Cantemir, Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Nichita ş.a. Ochii avizi, ochii treziţi, brusc deveniţi curioşi, ochi ce emanau o lumină neaşteptată, prin urmare, cu atât mai îmbucurătoare, erau în aşteptare. O aşteptare incitantă, aşteptată şi venită, în sfârşit, ca o binecuvântare. Se impunea să fie înălţată cupola acelei întâlniri dintre elevi, profesori şi un scriitor. În sfertul de oră rămas la dispoziţie, fără a sta pe gânduri, le-am propus tuturora să ne jucăm un pic; da, să ne jucăm, să ne imaginăm că în nici un sfert de oră cât avem la dispoziţie suntem puşi într-o situaţie imposibilă: trebuie să construim portretul unui om desăvârşit, enumerând zece calităţi nelipsite de importanţă, care ar sta la temelia construcţiei noastre, ce se impune să fie din capul locului bine gândită. Nu se admit rateuri. De omul nostru desăvârşit atârnă totul. Absolut totul. Într-o linişte inspirat tensionată curgea o calitate după alta. Era incredibil ceea ce-mi era dat să trăiesc. Stolul de tineri gălăgioşi, zgomotoşi, ireverenţioşi, brusc, se transformase sub ochii mei într-un stol de delfini jucăuşi, veseli, melodioşi şi extrem de vii. Cârduri de calificative zburau din toate părţile deodată. Sinceritatea, onestitatea, obiectivitatea, bunătatea, frumuseţea, belşugul sufletesc, inteligenţa, generozitatea, egoismul, încrederea se aflau în capul unei ipotetice liste de calităţi obligatorii în cazul unui om desăvârşit; fiecare dintre aceste caracteristici era argumentată prompt, sec, eficient. Puşi la zid, guguştiucii găseau că eficienţa era colacul de salvare, luminişul apărut ca din senin după o rătăcire prin obscurităţile unei jungle. Nu mă grăbeam să comentez neapărat nevoia uneia dintre calităţi în detrimentul celeilalte, făcând efortul de a face faţă neverosimilei avalanşe stârnite. Brusc, în acalmia instaurată preţ de câteva fracţiuni de secundă unul dintre elevii aflaţi în primele rânduri a exclamat:
– Omul desăvârşit ştie că viaţa nu se dăruieşte decât o singură dată.
În faţa mea se afla un tânăr de statură, mai degrabă, medie, în comparaţie cu ceilalţi colegi, înalţi ca brazii aproape ajunşi la maturitate; avea părul de un şaten ferm, ochi căprui, buze late, fin desenate, sprâncene dese, ferme, marcă a unei personalităţi în formare. Tânărul din faţa mea spusese în şoaptă acest adevăr întemeietor şi l-am rugat să-l repete cu voce tare, fiindcă ne aflam în faţa unei calităţi extrem de rare, absolut obligatorii în cazul unui om superior. Câţi dintre noi conştientizează faptul că viaţa este un dar unic, o întâmplare care ni se oferă o singură dată?
– Care este singurul Om Desăvârşit al lumii? m-am trezit că întreb cu respiraţia tăiată.
Dintr-o tăcere de granit se auzise o şoaptă, de fapt, mai mult un murmur:
– Iisus.
Răspunsul a fost formulat de un tânăr cu numele Daniel. Probabil că acest răspuns a făcut-o pe una dintre profesoare să-mi mărturisească la sfârşitul conferinţei, după ce elevii părăsiseră val-vârtej auditoriul:
– Aţi făcut un miracol, doamnă.
Pe o distanţă de câţiva metri căscată de la acel amfiteatru până la ieşirea din colegiu m-am simţit dumnezeieşte în pielea celui mai fabulos poet din lume care, spre deosebire de alţi poeţi fabuloşi ai lumii, e dotat cu forţa incredibilă de a face minuni. Odată ieşită din impunătoarea clădire în lumina orbitoare, insuportabilă, de-afară, m-am simţit de îndată ca o gâză zăpăcită, rătăcind pe ramurile îmbelşugate ale unui cais în floare. Dacă în timpul conferinţei abia încheiate, mă surprindeam, când şi când, întrebându-mă pierdută ce caut eu aici? – cum mi se întâmplă nu o dată, de altfel, în timp ce mă pomenesc într-un mediu cu care nu am nici o legătură – acolo, în lumina aceea neverosimilă de la intrarea în acel colegiu ploieştean, aflasem scopul aflării mele în acea zi, la acea oră, în acel lăcaş de învăţământ mediu. Venisem ca să aud acea şoaptă eşuată în murmur. Pentru acel tânăr retras, timid şi tăcut, care ştia care este singurul om desăvârşit al lumii, mă aflam în acea sală, care acum, în timp ce scriu aceste rânduri, mi se pare mai prietenoasă, mai deschisă, mai puţin opacă – ceea ce va să însemne că, uneori, nu aduce anul ce aduce ceasul, nu aduce ceasul ce aduce clipa, mai cu seamă, atunci când îţi propui, ca Alioşa Karamazov, să lucrezi viul din oameni, minunându-te cât de mult trebuie să munceşti la acest capitol şi mulţumind pentru privilegiul şi blestemul de a fi ales să-ţi pui umărul la o asemenea dumnezeiască lucrare.
Şi de fiecare când faci aceasta din voia Domnului, să nu uiţi un lucru important, ca să nu zic vital: de fiecare dată, să începi cu tine însuţi, pentru că acolo, în tine, vei găsi totul, totul, totul. Şi când acel totul va atinge un vârf – fie în timp ce asculţi muzică, fie în timp ce vorbeşti, ca Sfântul Francisc, cu păsările şi arborii din grădina ta, fie când urmăreşti cum nu poţi trăi în absenţa iubirii tuturor iubirilor vieţii vieţilor tale – ştii, ştii deja: vei urca sus, în camera ta, şi vei scrie, pentru că altminteri ai muri, pur şi simplu, te-ai stinge. Vei scrie sub semnul urgenţei destinale. Este exact ca în iubire. În absenţa ei sau a lui, simţi cum ceva se stinge în tine, moare cu desăvârşire. Şi atunci… atunci nu-ţi rămâne decât să aştepţi, să aştepţi cu sufletul la gură să apară cel sau cea care a devenit osia vieţii tale exasperant de vii. Şi el ori ea va apărea, de bună seamă, după ce aşteptând răstimp de secole sau milenii, privirile tale vor urni zidul din faţa ta din loc. Vei iubi. Vei scrie. Vei scrie. Vei citi. Te vei înzidi de viu în Legea Iubirii, prin care Iisus Christos, a revoluţionat, a înviat şi învie, în continuare, an de an, întreaga lume. Adică vei continua să fii ceea ce ai fost dintotdeauna: ca niciodată, tu însuţi. Tu însăţi.
Bunavestire,
25 martie 2016
La ceas aniversar, Contemporanul a lansat RomâniaCiteşte.ro – un proiect multianual, care are în vizor importanţi artişti români contemporani, scriitori, actori, regizori etc., lectori, iubitori de carte românească. Scopul proiectului este readucerea în actualitate a reperelor culturii române de vârf, revenirea la cultul valorilor fondatoare ale României moderne. Proiectul lansat se desfăşoară sub egida a două aniversări: aniversarea Academiei Române (1866–2016), care împlineşte 150 de ani de la fondare, şi aniversarea de 135 de ani a revistei Contemporanul (1881–2016). Lansarea proiectului Româniaciteşte.ro a avut loc la Bucureşti şi Galaţi. A urmat un turneu naţional de conferinţe şi lecturi publice la Timişoara, Oradea, Cluj, Iaşi, Ploieşti, Alba Iulia, Slobozia ş.a. Turneul de conferinţe şi lecturi publice la Timişoara, Oradea, Cluj şi Iaşi, a fost realizat de romancierul Nicolae Breban.
Româniaciteşte.ro este un proiect de anvergură naţională de susţinere a artei contemporane şi a patrimoniului cultural imaterial prin demersuri de promovare a unor autori contemporani, ale căror lecturi şi conferinţe susţinute la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Cluj, Ploieşti, Oradea, Alba Iulia, Cluj ş.a., îşi propun să întoarcă publicul spre valorile culturii scrise naţionale, readucând artiştii români în Cetate. Scriitorii, protagoniştii, artiştii invitaţi să participe la proiect sunt Nicolae Breban, Emil Brumaru, Alexandru Zub, Bogdan Simionescu, Ioan Es. Pop, Aura Christi, Bogdan Creţu, Mircea Platon, Liviu Ioan Stoiciu, Gabriela Creţan, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Cassian Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, Simona-Grazia Dima, Lucian Vasiliu, Daniela Lungu, Cristian Fulaş, Constantina Raveca Buleu, Ştefan Borbély, Cristina Tătaru ş.a. Proiectul beneficiază de platforma on line www.romaniaciteste.ro. În acest număr al revistei Contemporanul publicăm o anchetă, realizată sub auspiciile acestui proiect.
● Parteneri: Academia Română, Fundaţia Culturală Ideea Europeană, Fundaţia Dignitas, Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechea”, Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu”, Filiala Iaşi a USR, Asociaţia Pro-România, Institutul de Studii Balcanice „Titu Maiorescu”, Universitatea din Oradea, Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai”, Universitatea „Babeş-Bolyai” ş.a.
● Parteneri media: Convorbiri literare, AgentiadeCarte.ro, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Asociaţia Revistelor, Publicaţiilor şi Editurilor (ARPE), în a cărei componenţă intră 35 de edituri şi reviste, Radio România Iaşi etc.
Site-ul proiectului România Citește
„Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administraţiei Fondului Cultural Naţional. AFCN nu este responsabilă de conţinutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanţării.”
