„Să ieşim din zodia totalitarismului comunist” (III)

Revista Contemporanul a publicat în numerele 2 şi 3/ 2014 Apelul pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României, lansat de senatorul independent Sorin Ilieşiu, având ca fundament un raport elaborat de Academia Română, precum şi Raportul – redactat de Sorin Ilieşiu în 2005 – pentru condamnarea regimului politic comunist din România (1945-⁠1989) ca nelegitim şi criminal. Am formulat cinci întrebări, adresându-⁠le unor personalităţi ale vieţii sociale, culturale, ştiinţifice şi politice româneşti. Simbolic, în numărul de Înviere al revistei Contemporanul, am publicat răspunsurile Domnilor Călin Popescu-⁠Tăriceanu, Preşedinte ale Senatului României, şi Victor Ponta, Prim-⁠ministru al României. Am păstrat titlul anchetei, spicuit din răspunsurile Domnului Călin Popescu-⁠Tăriceanu, fiindcă acesta reflectă o realitate istorică dramatică. Este limpede că în discuţie este destinul şi viitorul naţiunii române.

1. În acest an se împlinesc 25 de ani de la căderea comunismului. Ce şanse credeţi că are apelul senatorului Sorin Ilieşiu pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României? Este pregătită clasa politică românească să răspundă unui asemenea apel? Actualul context politic îi este favorabil?

2. Conform argumentării senatorului Ilieşiu, „România are nevoie de o adevărată condamnare a totalitarismului comunist pentru că, spre dezonoarea noastră, a tuturor, România a avut parte, în 2006, de o farsă a acestei condamnări, în condiţiile în care poporul român a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa postbelică”. În măsura în care condamnarea comunismului din 2006 a reprezentat un eşec, care credeţi că au fost cauzele acestuia?

3. Acum, în 2014, ar fi tardivă o condamnare a totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României? Dacă ar fi necesară, care ar fi cele mai importante beneficii ale acesteia?

4. Este corectă propunerea senatorului Ilieşiu ca adevărata condamnare a totalitarismului comunist să fie adoptată în Parlament în baza unui raport elaborat de Academia Română – cel mai înalt for ştiinţific şi autoritate neangajată politic – cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului de la Sighet care este cel mai apreciat memorial de acest fel din lume, din punct de vedere ştiinţific?

5. Cum ar trebui să fie raportul adoptat în 2014 de Parlament, prin comparaţie cu cel propus în 2005 de Sorin Ilieşiu (de 12 pag.) şi cu cel asumat în 2006 de preşedintele Băsescu („Raportul Tismăneanu”, de 666 pag.)? Ar fi recomandabil un raport scurt sau unul detaliat? Ar fi binevenite ambele versiuni? Ar fi de dorit un limbaj accesibil sau unul academic? Raportul ar trebui să includă regimul comunist impus de Uniunea Sovietică în Basarabia şi în Bucovina de nord începând din 1940, aşa cum propune senatorul Ilieşiu? Ar fi realizabilă propunerea acestuia ca o versiune scurtă a raportului să fie oferită gratuit de statul român, la 25 de ani de la căderea comunismului, fiecărei familii de români din România şi din afara ei?

În numărul trecut am publicat răspunsurile semnate de Valeriu Ştefan Zgonea, Alexandru Zub, Ioan Aurel Pop, Norman Manea, Segiu Andon, Lucia Hossu Longin, Adrian Dinu Rachieru, Lucian Vasiliu şi Radu Tudor. În acest număr publicăm răspunsurile semnate de Virgil Nemoianu, Gabriel Andreescu, Theodor Codreanu, Viorel Padina, Cassian Maria Spiridon, Ioan Chelaru, Magda Ursache.
Le mulţumim pentru promptitudine personalităţilor care participă la această dezbatere naţională, de o evidentă importanţă istorică.

Virgil Nemoianu
O acumulare de crime şi vinovăţii
greu de măsurat, greu de epuizat

1. Nu sunt sigur că pot da un raspuns adecvat şi competent. Mai curând aş pune întrebarea (sau mi-⁠aş pune-⁠o mie însumi). Oare problema este „cât de pregatită e clasa politică”? Sau mai curând: cât de pregătita este, deci, actuala opinie publică pentru un astfel de document reînnoit? Cât interes are aceasta, opinia publică, pentru problema în sine? Cum a primit publicul cititor Raportul din 2006? Eu am impresia: cu o anume indiferenţă (poate greşesc). O nouă analiză ar fi ea cu mult mai bine primită? Nu ştiu.

2. A caracteriza Raporul 2006 drept „fraudă” şi „eşec” este nedrept şi eronat. Raportul respectiv e extrem de temeinic, bine documentat, solid. Nu-⁠mi închipui că o analiză viitoare va putea ignora această piatră de temelie. Acum. Este loc pentru astfel de studii viitoare? Evident, mult loc. Vorbim despre o fază istorică de 40 de ani, vorbim despre o acumulare de crime şi vinovăţii greu de măsurat, greu de epuizat. Cu alte cuvinte (şi cu adâncă durere fie spus) studii ulterioare ar fi extrem de binevenite, necesare chiar. De fapt ele există, totuşi, de pe acum: mă gândesc la studiile lui Octavian Roske, studiile (mai specializate) semnate de Ana Selejan şi, probabil, şi altele cu care eu nu sunt la curent. Fie că au semnătura aprobativă a autorităţilor, fie că nu o au, ele constituie valoroase examinări şi auto-⁠examinări. Să spun aşa. Istoriografia este un proces dinamic, un „crescendo”, cu neîncetate îndreptări şi adăugiri. Uitaţi-⁠vă la istoria românilor, de fapt, la istoria oricărui popor sau a oricărei ţări. În decursul deceniilor, în decursul secolelor, au loc neîncetate modificări şi îmbogăţiri. Aşa şi în cazul de faţă.

3. Nu, astfel de judecăţi analitice şi informative nu sunt niciodată tardive. De fapt, lucrurile stau aşa că judecăţile şi condamnările vin mai totdeauna după o anume perioadă de timp. Genocidul din Vendeea a trebuit să aştepte aproape 200 de ani pentru a fi adus integral la lumină. Chiar dacă ne gândim la studiile despre Holocaust, ştim bine că au durat vreo 10-⁠20 de ani pâna ele au demarat cu adevărat. Exemplele se pot înmulţi. Implicarea organelor politice nu este indispensabilă, dar nici rău-⁠venita nu poate fi în niciun caz, fie ea promptă sau tardivă. Evident, faptul că autorităţile înseşi participă la un astfel de act este un semnal al distanţării odată pentru totdeauna de faptele grave săvârşite sub sceptrul bolşevic.

4. Nu ar strica defel să se implice instituţii cât mai prestigioase şi mai importante, cum ar fi cele pomenite în întrebare. Subliniez totuşi că mai important este conţinutul decât semnatarul. Profit de acest prilej spre a spune că nu, nu a fost România singura ţară unde a existat rezistenţa. Să dau un exemplu. În Ţările Baltice a existat îndată după ocupaţia sovietică mişcarea de guerillă şi partizani „Frăţia codrilor”. Aceasta a ajuns în Letonia şi Lituania la circa 40.000 de inşi. În Estonia ultimul din partizani a supravieţuit până în 1978, când s-⁠a sinucis spre a nu fi capturat de securitate. S-⁠au făcut mai multe filme despre aceste eroisme epice, în Ţările Baltice s-⁠au înălţat monumente în amintirea rezistenţei. Este doar un exemplu printre altele.

5. Eu cred că din punct de vedere politic un text scurt şi dens, în limbaj limpede, inteligibil, are un impact mai mare. Pe de altă parte, din punct de vedere istoric, ştiintific, nu încape îndoială că o lucrare cât mai amplă, cât mai bine documentată, este nu numai preferabilă, dar se impune de la sine bunului simţ. Da, cred că nu ar trebui trecute cu vederea nici destinele vitrege şi suferinţele care s-⁠au abătut asupra Basarabiei şi asupra Bucovinei. Merg mai departe. Aş spune că şi o analiză a CSNAS-⁠ului ar fi utilă: e vorba aici de un organ-⁠anexă a forţelor opresive, dacă nu de un continuator fidel al acestora, de o mimeză, o fortificare şi o justificare a macro-⁠criminalilor din deceniile bolşevice. În sfârşit cred că predarea acestor materiale în şcoli, prin distribuţii în familii ar fi potrivită. Ar fi acesta tocmai un mod de a contracara „indiferenţa” despre care vorbeam în primul meu răspuns.

Gabriel Andreescu
Condamnarea comunismului
din 2006 – „aproape un eşec”

1. Sincer, cred că e posibil. Dar la fel de sincer mă aştept să fie o acţiune superficială şi formală, cu rol propagandistic care mai mult compromite ideea decât să o slujească.

2. Nu consider condamnarea comunismului din 2006 un eşec, ci „aproape un eşec”. Este de apreciat că astăzi există o declaraţie politică a şefului statului, conţinută în Discursul preşedintelui în faţa Camerelor reunite, care califică fostul regim comunist „ilegitim şi criminal”. O astfel de asumare politică poate avea efecte în timp. Afirmaţia „statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român şi Securitatea” ar fi în principiu de utilizat în dezbaterile din Parlament şi în faţa Curţii Constituţionale privind Codul penal şi lustraţia, printre altele, căci enunţurile declaraţiei politice au valoare de doctrină. Din păcate, „potenţialul” condamnării la nivel de stat nu s-⁠a regăsit în acţiuni concrete în planul educaţiei şi memoriei, sau de tip lustraţie ori acţiuni penale. Cauza este evidentă: puterea politică şi instituţională de după 1989 a fost clădită tocmai pe moştenirea Securităţii şi PCR. I se adaugă o cantitate inepuizabilă de diletantism în tratarea unor astfel de teme.

3. Puterea „doctrinară” a unei condamnări a comunismului de către Parlamentul României este superioară declaraţiei prezidenţiale. Este deci elementar să fie dorită o condamnare parlamentară: niciodată nu este „prea târziu”. Prin natura ei, ar juca un rol complementar, eventual, de dezvoltare a ideilor din 2006, probabil, de reparare a unor detalii. Chiar aşa trebuie prezentate lucrurile, nu prin opoziţie cu ce s-⁠a întâmplat acum opt ani. Ar fi penibil şi dăunător dacă cele două acţiuni politice ar intra în coliziune, în loc să se sprijine reciproc. Deşi, cunoscând obiceiurile locului, nu ar fi chiar neaşteptat.

4. Pe puncte. Nu aş vorbi despre „adevărata condamnare”, ci despre „o condamnare a comunismului”.
Doi: Academia României este profund politizată şi în legătură directă cu moştenirea ceauşistă. Dan Berindei, de altfel istoric apreciat de comunitatea profesională, a fost un promotor la naţionalismului comunist, agent de influenţă în străinătate. Dinu C. Giurescu are un trecut ambiguu şi a devenit, în ultimii ani, un propagandist al foştilor securişti. Răzvan Teodorescu, apropiatul lui Ion Iliescu, a avut un rol cheie în groaznicul scenariu al mineriadei. Ioan-⁠Aurel Pop a fost folosit de ultranaţionaliştii postrevoluţie în acţiunile lor antimaghiare – bun argument să ajungă ce a ajuns.

Academia României continuă şi reflectă ethosul Academiei RSR. IICCMER este condus astăzi de teologul Radu Preda, fostul locotenent al lui Bartolomeu Anania, un om care funcţionează în zona obscură a interfeţei dintre BOR şi servicii şi care va susţine, în orice condiţii, interesul primei de a-⁠şi ascunde rolul în susţinerea regimului comunist. Poziţiile lui anterioare îl fac de fapt incompatibil cu funcţia pe care o are acum. În ce priveşte Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului de la Sighet, nu fac decât să repet: apreciez enorm extraordinara muncă făcută de Ana Blandiana, Romulus Rusan şi colegii lor. A spune însă, cum ştiu că s-⁠a spus: „Este cel mai apreciat memorial de acest fel din lume, din punct de vedere ştiinţific”, mi se pare de evitat. Mă rog, conform cărei cercetări a reieşit aşa ceva?

În concluzie, a pune iniţiativa sub această egidă mi se pare un drum spre eşec – cum s-⁠a întâmplat cu punerea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale. Raportul ar trebui elaborat de o comisie care să fie independentă şi imparţială şi la care atuurile simbolice să fie dublate de cele profesionale.

5. Organizarea documentelor pentru legitimarea unui act prin excelenţă politic este standardizată: un raport elaborat de o comisie profesională, o propunere de declaraţie şi Declaraţia Parlamentului ca atare. Raportul menit să susţină declaraţia politică trebuie să sintetizeze principalele informaţii şi să le organizeze în teme şi termeni politico-⁠juridici – precum stabilirea crimelor în sensul dreptului penal internaţional, fapt important, căci acestea sunt imprescriptibile. Trebuie să lase deoparte chestiunile controversate şi să completeze datele cheie încă nestabilite. Din acest punct de vedere, Raportul Comisiei prezidenţiale din 2006 are o mare hibă: numărul de victime pe care l-⁠a stabilit se află într-⁠o plajă de la 400.000 la 2.000.000 de oameni. Este un fel de a spune: „nu cunoaştem”.

Iată o informaţie cheie pe care ar trebui s-⁠o stabilească noua comisie: principalele tipuri de victime (cei care au fost ucişi, care au fost închişi politic, care au fost deposedaţi de proprietăţi etc.) şi estimarea în nişte limite rezonabile a numărului lor, pe categorii. Iar propunerea de Declaraţie ar avea de făcut în mod necesar referire la problema pensiilor fostelor instrumente ale regimului „ilegitim şi criminal”; de asemenea la incompatibilităţi precum cea dintre profesiunea de magistrat şi de fost securist sau informator al Securităţii.

Înainte ca echipa în fruntea căreia a fost pus Vladimir Tismăneanu să înceapă munca am publicat în revista Timpul un articol întitulat Responsabilităţile Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România. Acolo am expus şi propus anumite idei legate de organizarea şi structura cercetării – însă singurul lucru pe care l-⁠am regăsit în Raportul final au fost referirile la măsura în care, în primul deceniu de la instaurarea sa, regimul comunist din România a fost sau nu un regim de ocupaţie.

Raportul menit să susţină Declaraţia Parla­mentului s-⁠ar putea situa între 50 şi 100 de pagini. Nu 600-⁠700, căci el nu are statut de investigaţie istorică, ci de cercetare de natura eticii şi politicii memoriei, cu o importantă dimensiune de filosofie a dreptului. Componenţa noii comisii ar trebui să reflecte această diversitate de competenţe.

Nu, Raportul nu are de ce să includă ce s-⁠a întâmplat în Basarabia şi în Bucovina de nord. Mai întâi, întrucât rolul lui este de a susţine o declaraţie politică a Parlamentului României care asumă responsabilităţile statului român comunist. Acela nu este responsabil pentru ce s-⁠a întâmplat dincolo de Prut. Apoi, realităţile comunismului românesc şi cele din RSS Moldova au fost foarte diferite. Condamnarea comunismului de către Parlamentului Republicii Moldova a avut loc la 26 iulie 2012.

Dăruirea Raportului la fiecare familie de români? Da, se poate face punând Raportul pe Internet sau chiar mai bine, creând un site al Raportului care să conţină şi Declaraţia Parlamentului, informaţii adiacente etc.

Theodor Codreanu
„Corectitudinea politică” şi
mascarea adevăratelor crime

1. Nu ştiu în ce măsură inerţia clasei politice româneşti ar mai putea fi „zdruncinată” pentru un nou act de condamnare a comunismului, după ferchezuita farsă din 2006, când lui Paul Goma i-⁠a fost preferat „disidentul autocronic” Vladimir Tismăneanu, un magistru al imposturii ideologice cu aparenţă de cercetare ştiinţifică. Oare nu s-⁠a autoprezentat comunismul ca fiind „socialism ştiinţific”, cu toată ambarcaţiunea de filosofi şi savanţi avându-⁠i la cârmă pe Marx, Engels, Lenin, Troţki şi Stalin, ca să nu mai vorbim de odraslele lor din fostele ţări socialiste? Dar e bine că mai sunt optimişti ca senatorul Sorin Ilieşiu, care să creadă că un nou act de condamnare a comunismului e de dorit şi posibil. Însă într-⁠un an ca acesta, burduşit cu două campanii electorale, dominat de certuri interminabile, ca la uşa cortului, mă îndoiesc că se va ivi răgazul unui act de înaltă responsabilitate politică şi istorică. Ar trebui ca până în septembrie să fie gata un nou raport, cu mult mai concentrat decât cel de 666 de pagini, care, probabil, nu întâmplător, trimite la numărul Fiarei apocaliptice. Să fie supus, apoi, dezbaterii publice pentru conturarea unui consens naţional şi finalizat în decembrie, în Parlament, la sărbătorirea celor 25 de ani de libertate, în prezenţa lui Paul Goma, redevenit cetăţean român şi membru al Uniunii Scruiitorilor. Nu-⁠i aşa că se cere prea mult?

2. Se pune întrebarea de ce Raportul Tismă­neanu a fost un eşec, i-⁠aş zice catastrofal, cu consecinţe morale şi politice menite să determine continuarea rătăcirii noastre prin pustiu, călăuziţi de falşi Moise, ca în ciclul romanesc F al lui D.R. Popescu? Din mai multe motive, câteva dintre ele fiind subliniate de către Paul Goma (în jurnale şi în scrisori), de către Sorin Ilieşiu, de Mircea Platon şi de alţi intelectuali şi istorici oneşti ai acestei ţări. În primul rând, preşedintele Comisiei de condamnare a crimelor comunismului i-⁠a direcţionat pe ceilalţi membri nu către o atitudine obiectivă, condiţie elementară pentru orice cercetare istorică, ci către o nouă poziţie ideologică, menită s-⁠o înlocuiască pe cea marxist-⁠leninistă, corectitudinea politică. Paradoxul este acesta: Vladimir Tismăneanu a utilizat „noua” doctrină nu pentru a condamna comunismul, ci pentru a-⁠i masca adevăratele crime. Era inevitabil să se întâmple aşa. Gânditorul şi expertul militar american William S. Lind a făcut, într-⁠un studiu intitulat Originile „corectitudinii politice”1, o istorie documentată a acestui concept. Ivit dintr-⁠o glumă din benzile desenate, a fost preluat, la modul serios, de neotroţkişti şi de globalişti, devenind surogatul vechiului marxism cultural (erijat, apoi, în neoconservatorism) şi cunoscând o carieră fulminantă, ajungând să bântuie azi prin Statele Unite, prin Uniunea Europeană, împânzindu-⁠se în lumea întreagă. Gluma s-⁠a ideologizat, având sorgintea în internaţionalismul clasic. „Este cea mai mare pacoste a secolului, apreciază William S. Lind, molima care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, în Rusia, în China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala ideologiei. Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul clasic, asemănările sunt frapante.” Şi nu e de mirare, fiindcă Vladimir Tismăneanu, înainte de a deveni „anticomunistul” de azi, a recunoscut că a evoluat, spre noua lui faţă, de la marxism-⁠leninism la neotroţkism, ajungând la „neoconservatorism”. Evident, cu încercarea de a şterge urmele tradiţionalului bolşevism moştenit de la tatăl său. În Moise şi monoteismul, Sigmund Freud spunea că nu e greu să comiţi o crimă, ci să-⁠i ştergi urmele. Să nu ne mire că Raportul Tismăneanu tace mâlc, bunăoară, asupra crimelor bolşevice din Basarabia şi Bucovina nordică ale anului 1940, făptuite în urma ultimatumului de la 26-⁠28 iunie. Această acoperire a urmelor i-⁠a fost reproşată îndeobşte de către Paul Goma, dar nu numai.

Ştergând urmele crimelor, Raportul Tismăneanu găseşte „vinovăţii” acolo unde nu sunt. Culpabilii nu sunt bolşevicii sovietici şi cei autohtoni, fie ei şi cu faţă umană, ci Biserica Ortodoxă Română, naţionalismul, protocronismul, tradiţiile româneşti, Eminescu etc. Există, în Raport, o teamă izbitoare de adevărul istoric, tratat ca „incorect politic”. În realitate, spiritul naţional a fost principalul adversar al comunismului, cum o spune şi o demonstrează, cu o impresionantă documentare, un istoric precum Larry L. Watts, care nu-⁠i deloc pe placul lui Vladimir Tismăneanu şi a „corecţilor”. Aşa se explică de ce noua conducere a Televiziunii Naţionale a interzis excelentul serial documentar realizat de Monica Ghiurco cu istoricul american. Cum să convină o asemenea afirmaţie: „Într-⁠una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, «naţionaliştii» au fost prezentaţi (şi trataţi în Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi programelor, ai economiei de piaţă şi ai democratizării.”2

În 2005-⁠2006, Paul Goma a refuzat să mai facă parte din Comisie argumentând, între altele, că nici el, nici Vladimir Tismăneanu nu trebuie să se implice, deoarece unul şi-⁠a trăit copilăria, implicat sufleteşte, în Cartierul Primăverii, pe când el, Goma, a trecut prin opresiuni din partea regimului comunist. Nerespectarea acestei elementare logici a obiectivităţii a dus, observă Goma, la eşecul Raportului Tismăneanu. În speranţa că va fi înţeles, Goma a mai redactat, la 22 iunie 2006, un amplu argument sub titlul Despre Vladimir Tismăneanu – şi nu numai – în 11 puncte.

Goma atrăgea atenţia asupra unei mari primejdii: anume că Raportul e lăsat pe mâna unor „confecţionatori ai-istoriei-şi-geografiei-de-clasă”, având în cap „un trimis-⁠numit-⁠uns ca să ne re-⁠re-⁠scrie istoria, tot după reţeta Roller”. Într-⁠adevăr, Raportul Tismăneanu este istoria neorolleristă cu care, culmea, a fost condamnat comunismul! În acelaşi sens, ne avertiza şi Mircea Platon în volumul Cine ne scrie istoria?3, apoi în eseul O fantomă bântuie România: Vladimir Tismăneanu, inclus într-⁠o carte scrisă împreună cu Gheorghe Fedorovici4. Exemplele se pot înmulţi.

3. O refacere a condamnării comunismului în 2014 ar stopa ideea propulsării Raportului Tismăneanu în postura de manual de istorie oficială, de predat în şcoli, cum s-⁠a tot vehiculat dinspre instituţia prezidenţială şi a „corecţilor politici”. Iar ceea ce ar fi esenţial, ar repune istoria naţională în matca ei organică. Şcoala românească s-⁠ar elibera de povara manualelor alternative mincinoase, care n-⁠au altă ţintă decât să-⁠i educe pe copii şi adolescenţi împotriva conştiinţei naţionale, cu ştergerea memoriei colective. România ar scăpa de sentimentul că nu este o ţară liberă.

4. Un Raport de condamnare a comunismului trebuie să pornească, într-⁠adevăr, dinspre Academia Română, atâta vreme cât încă mai există istorici cu dragoste de adevăr, precum Dinu C. Giurescu, Ioan Aurel Pop ş.a., în stare să-⁠i contracareze pe mistificatorii ideologizanţi.

5. Ar fi de recomandat un Raport scurt, dar cu o anexă documentară cât mai complexă. Şi nu e vorba de a porni doar de la crimele bolşevice de la 1940 încoace, dar şi de la 1921, de la diversiunea bolşevică de la Tatar Bunar din 1924, de la înfiinţarea R.A.S.S. Moldoveneşti, cu pui în actuala Transnistrie etc. Nu e rea ideea difuzării gratuite a variantei scurte fiecărui român.

1. Vezi trad. de pe internet a lui Dragoş Moldoveanu.
2. Larry L. Watts, Fereşte-⁠mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. din limba engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2011, p. 239.
3. Mircea Platon, Cine ne scrie istoria?, Editura Timpul, Iaşi, 2007.
4. Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Editura Predania, Bucureşti, 2009.

Viorel Padina
O mascaradă propagandistică

1. Actuala clasă politică din România are încă rădăcinile adânc înfipte în Iepoca în care 80-⁠90% dintre actorii politici de azi au fost cel puţin mici fruntaşi utecişti sau uasecerişti, dacă nu activişti comunişti ori securişti. Din această cauză, eu nu cred că politicienii „care e” – cu celebra expresie a dlui Vanghelie – ar fi gata să condamne comunismul cu plăcere, tăindu-⁠şi singuri creanga de sub picere (cum ar ricana acelaşi ierou). Cu atât mai mare ar fi meritul liderilor politici sau al militanţilor civici care totuşi ar reuşi să-⁠i convingă pe parlamentari să voteze şi să pună în practică o condamnare reală, iar nu doar formală, a comunizmului, după ce şi-⁠ar convinge colegii şi comilitonii că e mai bine să piară o generaţie de politicieni depăşită de istorie, dimpreună cu o mentalitate socială la fel de anacronică (mentalitatea colectivistă, totuna cu mentalitatea ultraetatistă şi naţionalistă), decât să piară un întreg popor ori să i se compromită şansa unui mai bun viitor. Cu alte cuvinte, politicienii sau militanţii civic-⁠politici ce-⁠ar reuşi să impună actualei clase politice, prin charisma, autoritatea or abilitatea lor de negociatori, condamnarea reală a comunismului şi să pună în practică decomunizarea efectivă a societăţii româneşti ar juca rolul mântuitorului istoric al neamului lor, chiar dacă ei personal se vor expune, din această pricină, unor riscuri personale considerabile. Patria însă le va fi recunoscătoare, cândva, eroilor decolectivizării şi postmodernizării româneşti, n-⁠aşa?

2. Sunt de acord, în principiu, cu dl Sorin Ilieşiu şi am spus/ scris şi eu, de multe ori, acest lucru: aşa-⁠zisa condamnare a comunismului, din 2006, a fost o mascaradă propagandistică, menită a servi intereselor politicianiste de moment ale preşedintelui Băsescu, dovadă faptul că după aceea n-⁠a mai urmat aproape nimic din ceea ce era de presupus să urmeze dacă acea condamnare ar fi fost reală, ba din contra: propunerea de lustraţie a căzut, iacătă, chit că alianţa politică pro Băse ar fi putut să o legifereze, dacă ar fi vrut; legea nr. 221/ 2009, a reparării daunelor morale şi materiale produse de regimul comunist celor ce s-⁠au opus comunismului, a fost şi ea golită de orice conţinut prin ruşinoasele decizii ale Curţii Constituţionale controlate tot de partida pro Băse (hai să nu ne ascundem după deget!); la fel, punerea în practică a dezdăunărilor pentru raptul colosal produs de regimul comunist asupra tuturor românilor, prin infernala naţionalizare şi prin demolările arbitrare, a fost şi ea amânată la paştele cailor. Ca să rezum, nici măcar nu l-⁠am văzut pe dl preşedinte Băsescu, iată, să atârne naiba o tinichea de conivenţă pe pieptul vreunui fost deţinut sau rezistent politic, baremi cât ordinele şi medaliile cu care au fost gratulaţi, de ex., „antrenorii de tenis cu piciorul” (expresis verbis!); din contra, preşedintele cică anticomunist şi antisecurist îşi arătase dispreţul ori resentimentul dânsului faţă de rezistenţii anticomu­nişti încă din 2005, când n-⁠a binevoit să onoreze cu înalta-⁠i prezenţă expoziţia „Înscrisuri duşmănoase” de la Muzeul Literaturii Române, deşi tocmai fusese uns la Cotroceni ca reprezentant al alianţei „Dreptatea şi Adevărul”.

3. După părerea mea, condamnarea comunismului (reală, iar nu doar formală) n-⁠ar fi tardivă nici peste 50 de ani de aici încolo. O astfel de condamnare, însoţită de acţiuni practice reale, subliniez, iar nu demagogice, ar însemna un act de importanţă fundamentală pentru un popor supus colectivizării intense timp de peste 60 de ani, fiindcă doar un asemenea act ar asana societatea românească, într-⁠un timp mai lung sau mai scurt, de fantomele, fantoşele şi fantasmele lagărului socialist, precum şi de mentalitatea colectivistă, pe lângă faptul că s-⁠ar împlini adevărul şi dreptatea doar clamate, propagandistic şi diversionist, până mai ieri, de diverşi. Ca să vă dau un exemplu concret (chiar din my life, cum ar veni) despre consecinţele nedecomunizării şi ale perpetuării strigoilor criptocomunişti şi criptosecurişti în posturi cheie ale societăţii româneşti la mult timp după „căderea comunismului”, cică, vreau să vă spun că cei care s-⁠au opus, în pofida evidenţei contrare a probatoriului, într-⁠un dosar recent de pe rolul unor instanţe judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Craiova, constatării caracterului politic al măsurilor administrative abuzive luate de regimul comunist contra subsemnatului (întrucât fusesem redactorul „Apelul către Europa” şi al samizdatul anticomunist „NU!”) au fost chiar nişte judecători şi procurori cu rădăcini – probabil mai adânci decât se vede – în fostul regim, dintre care unul, cel mai virulent, un ex-⁠miliţian ajuns după „revoluţie” judecător de Tribunal şi deci în postura de a-⁠i judeca, imparţial precum „arendaşul român”, n-⁠aşa?, pe cei ce-⁠au fost victimele unora din clasa, casta sau tagma sa. Exempli gratia.

4-⁠5. Propunerea dlui senator Sorin Ilieşiu de a se face un raport academic e frumoasă şi ideală, fără îndoială, dar eu nu cred – şi cred că nici dl senator nu crede – că ar fi foarte corect să se spună, mai mult sau mai puţin explicit, că raportul „Comisiei Tismăneanu” (înfiinţată la propunerea iniţială a d-⁠lui Sorin Ilieşiu, membru al Comisiei, de altfel) a fost unul incorect din punct de vedere ştiinţific, din moment ce tocmai acest raport a tras concluzia aşteptată (şi aproape evidentă, chiar şi pentru tomii necredincioşi): aceea privind esenţa ilegitimă şi criminală a regimului comunist. Este adevărat însă că un raport de condamnare academic ar aduce acţiunii de decomunizare un plus de popularitate şi ar induce publicului nespecialist o impresie de imparţialitate mai pregnantă decât „raportul Tismăneanu”, care a provocat furiile multora (unele dintre acestea mascând antisemitismul funciar al furioşilor, între noi fie vorba). Personal sunt sceptic că Academia Română, un for prin tradiţie conservator şi ocupat actualmente de personalităţi cu rădăcini în regimul comunist tot atât de adânci ca ale majorităţii politicienilor, va accepta să se implice într-⁠un asemenea proiect. Nu rămâne, după părerea mea, decât ca parlamentul şi arcul guvernamental actual să pună în aplicare baremi recomandările din „raportul Tismăneanu”, eventual cu unele precizări şi augmentări făcute de un for pe cât se poate de imparţial, punerea în practică a măsurilor de decomunizare începând cu o lege a lustraţiei care să-⁠l scoată pe tuşa publică, măcar pentru 5 ani, până şi pe ultimul abenceraj utemist (exagerez retoric, vezi bine), ce să mai vorbim de judecătorul dovedit – inclusiv prin activitatea şi mentalitatea sa actuală – miliţienist et aliis ejusdem farinae. Dacă nu, doar timpul ne va vindeca de racul comunist, cândva, în viitorul luminos, păi cum naiba.

Cassian Maria Spiridon
O datorie morală

1. Aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, de la începutul anului 1990, este varianta care ar permite eliminarea foştilor nomenclaturişti şi securişti din toate structurile de putere. În caz contrar, vom asista, la fel ca în 2006, la o condamnare a comunismului, fie ea şi în Parlament, formală şi fără efecte în câmpul politic.
În actualul context politic sunt şanse de sumă nulă ca totalitarismul comunist să fie condamnat, iar posibilele măsuri impuse de acest act să fie şi aplicate. E greu de crezut că vreunul dintre cei vizaţi şi-⁠ar vota propria condamnare.

2. Eşecul din 2006 al condamnării comunismului este o consecinţă a lipsei de voinţă politică în aplicarea măsurilor preconizate în edictul cu pricina. Chiar dacă s-⁠a încercat demararea unora dintre punctele prevăzute, nu am cunoştinţă de vreo finalizare.

3. Dacă printr-⁠o minune parlamentarii ar vota condamnarea comunismului în spiritul şi litera Proclamaţiei de la Timişoara, am asista la o profundă rarefiere a numărului celor care sunt membri ai celor două camere şi efectele s-⁠ar transmite, cu aceleaşi consecinţe, la toate structurile puterii. Ar fi singura cale de schimbare a clasei politice. Să ne amintim că după 1642, odată cu victoria Revoluţiei engleze, Cromwell a legiferat în Parlamentul britanic interzicerea, timp de cinci ani, a participării la viaţa politică a monarhiştilor – timp suficient pentru a se naşte o nouă clasă politică.
Noi n-⁠am avut această şansă şi sunt aproape sigur că am pierdut-⁠o pentru totdeauna.

4. Toate instituţiile amintite în întrebare sunt singurele îndreptăţite şi cu expertiză în elaborarea raportului care să constituie nucleul textului în temeiul căruia Parlamentul să condamne comunismul.

5. Nu cred că este esenţială lungimea raportului, ci bogăţia de date cât mai exacte, cu detalieri semnificative şi un opis exhaustiv al tuturor celor care au cauzat instalarea şi menţinerea regimului de teroare comunistă, nu mai puţin a nesfârşitului lanţ de victime umane din tot arealul românesc, se înţelege, şi din teritoriile ocupate de sovietici în 1944.

O versiune acoperitoare a tuturor atrocităţilor este nu doar necesară, ci reprezintă o datorie morală; să fie editată în tiraj de masă şi oferită tuturor cetăţenilor români, dacă nu gratuit – cum ar fi corect –, atunci la un preţ modic.

Ioan Chelaru
Orice român are dreptul
de a-⁠şi cunoaşte istoria

1. România aşteaptă de un sfert de secol măsuri împotriva celor care au distrus destine, a celor care au condamnat la suferinţă suflete inocente şi care au aruncat o naţiune într-⁠un sumbru coşmar existenţial. Astăzi, mai mult decât oricând, cred că românii nu ar trebui să adopte ideologia resemnării, iar noi, cei din clasa politică, urmează să sancţionăm faptele din timpul unui regim ilegitim şi criminal.

Cred că acest popor, iubit de Dumnezeu, are puterea să renască, după ce a fost umilit şi profund îndurerat, pentru a construi o Românie, cu o societate democratică în care fiecare cetăţean să aibă dreptul şi asigurate condiţiile pentru a-⁠şi modela propriul viitor şi de a avea un trai decent. Înlăturarea regimului comunist s-⁠a facut prin vărsare de sânge, prin zbucium şi luptă pentru libertate, prin revoltă faţă de fărădelegile şi crimele comise de participanţii la opresiune, ceea ce reprezintă, în mod inconstabil, sacrificiul poporului. Virtutea primordială a creştinilor, a noastră, este iertarea, dar nu uitarea. Românii nu au uitat, şi cred că nu trebuie să uite anii în care le-⁠au fost călcate în picioare drepturile şi libertăţile fundamentale, şi anii în care viaţa a însemnat, în principal, o luptă pentru supravieţuire.
Susţin, evident, apelul domnului senator Sorin Ilieşiu şi iniţiativa domniei sale de a redeschide cartea ororilor regimului totalitarist comunist, cu scopul ca, acum, să aducem în faţa justiţiei călăii românilor nevinovaţi.

2. Încă din anul 2005 s-⁠a declanşat o aşa-⁠zisă vânătoare de „securişti” coroborată cu investigaţii „à la Baronul Münchhausen” cu lupa prin arhive la recomandarea preşedintelui Traian Basescu, continuată în anul 2006 prin înfiinţarea „Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România”. Scopul acestei comisii a fost elaborarea unui document oficial. „Raportul final”, acest act, chipurile, de voinţă politică de la care se avea pretenţia a fi considerat adevăr ştiinţific –, la care se mai adăuga şi pretenţia unora dintre membrii comisiei ca acesta să capete caracter oficial şi să fie introdus în bibliografiile obligatorii pentru invăţămănt, a dat naştere la multe semne de întrebare privind veridicitatea faptelor prezentate.

Această „furtună într-⁠un pahar cu apă” cred că a fost declanşată de preşedinte doar pentru a se legitima, în opinia publică, drept un politician de dreapta, urmărind în realitate, câştigarea alegerilor parlamentare din 2008 şi a celor prezidenţiale din 2009. Şi iată, a şi reuşit! Nu poţi învinovăţi oamenii care au crezut că, în sfârşit, vinovaţii, torţionarii fraţilor, ai prietenilor, ai intelectualilor vor fi pedepsiţi. Nu vorbesc de răzbunare, ci de dorinţa de a se face dreptate.

Raportul final de condamnare a comunismului din anul 2006 a reprezentat în fapt izbăvirea celor care au susţinut, prin fapte incriminatorii un regim cumplit, nefiind decât o „struţocămilă” băsesciană menită să aducă voturi.
3. Un astfel de demers este absolut necesar. Acesta ar fi trebuit iniţiat şi finalizat mai devreme. Preşedintele Băsescu a încropit în 2006 o poveste despre condamnarea comunismului, dar pe care, ca oameni politici conştienţi, nu o putem accepta ca fiind una dintre filele cărţii de istorie a acestui popor, a unei societăţi democratice.

De aceea, cred că iniţiativa domnului senator Ilieşiu de a reda evenimentele acelor ani într-⁠un mod obiectiv, documentat şi ştiinţific, va da şansa viitoarelor generaţii să înveţe şi să înţeleagă care au fost premisele, dar mai ales care au fost consecinţele regimului ceauşist. Evenimentele din perioada comunistă nu trebuie ignorate de cei care, din fericire, nu au trăit acele vremuri; ele trebuie explicate astfel încât urmaşii regimului, acei actori politici care au îmbrăţişat ideologia stalinistă, să poată fi recunoscuţi. Feţele se mai schimbă, dar metehnele rămân aceleaşi.

Condamnarea totalitarismului comunist trebuie să fie esenţialmente exclusiv morală, din respect pentru sutele de mii de români care au suferit, care au fost persecutaţi, încarceraţi pe nedrept şi pentru întregul popor căruia i-⁠a fost încălcat dreptul la o viaţă liberă.

De asemenea, am încredere că Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului îi va aduce în fata justiţiei pe cei care, într-⁠adevar, au fost participanţi la opresiunile din acea perioadă.

4. Propunerea domnului senator Sorin Ilieşiu ca documentul privind condamnarea totalitarismului comunist să aibă la bază un raport elaborat de Academia Română este de apreciat şi binevenită, având în vedere că această instituţie nepolitizată se bucură de aprecierea şi respectul românilor. Cercetări reale ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului sunt obligatorii într-⁠un astfel de raport, deoarece acestea pot scoate la lumină, adevăruri cumplite, dar necesare pentru paginile, mai puţin cunoscute publicului, din cartea de istorie a acestui neam.

Memorialul de la Sighet este apreciat de Parlamentul României ca fiind de „interes naţional” şi este considerat de Consiliul Europei unul dintre primele trei locuri de păstrare a memoriei europene alături de Memorialul de la Aushwitz şi de Memorialul Păcii din Franţa. Experţii Seminarului Internaţional de la Weimar îl apreciază ca fiind cel mai obiectiv memorial din fostele ţări comuniste din punct de vedere ştiinţific. Prin urmare, cred că toate aceste cercetări, expertize ştiinţifice, mărturii nu pot lipsi dintr-⁠un amplu proiect de condamnare a totalitarismului comunist care trebuie să redea poporului român acurateţea evenimentelor şi care să demaşte adevăraţii vinovaţi.

5. Istoria unei naţiuni aparţine tuturor urmaşilor ei. Trebuie să ne cunoaştem mai întâi strămoşii, pentru a înţelege care ne sunt rădăcinile, trebuie să ştim greşelile trecutului pentru a putea construi un viitor. Generaţiile care au trăit perioada comunistă vor uita mai greu acele vremuri, în schimb generaţiile de tineri şi cele care vor urma trebuie să înţeleagă şi să accepte dezvoltarea, declinul şi redresarea unei naţiuni.

Orice român are dreptul de a-⁠şi cunoaşte istoria. Tocmai de aceea sunt în asentimentul domnului senator Ilieşiu care susţine că raportul pentru condamnarea comunismului trebuie să includă Basarabia şi Bucovina, două regiuni româneşti care au resimţit din plin influenţa şi practicile regimului comunist stalinist. Este prea puţin important numărul paginilor unui raport, ceea ce contează este ca informaţiile să fie prezentate pe larg, cu acurateţe, astfel încât să nu existe dubii sau lacune, şi cred că acest proiect va fi unul amplu având în vedere că tratează una dintre cele mai importante şi controversate perioade din istoria acestui neam. În sfârşit, este binevenită remarca dvs. privind accesibilitatea limbajului folosit într-⁠un astfel de document. Fiecare român, indiferent dacă este academician sau om simplu care-⁠şi munceşte pământul, fie bogat sau sărac, trebuie să aibă acces la aceste informaţii, şi mai mult decât atât, trebuie să înţeleagă pe deplin cursul evenimentelor. Este important pentru români să-⁠şi cunoască istoria, cea reală, cu bune si cu rele.

Într-⁠o perioadă în care România se pregăteşte de una dintre marile schimbări din istoria post-⁠comunistă, şi anume revizuirea Constituţiei, condamnarea totalitarismului comunist este esenţială şi reprezintă un factor cheie pentru eliminarea unor aspecte care contravin principiilor democraţiei şi statului de drept.

Magda Ursache
Un raport semnat de
Academia Română

1. Spus net, clasa politică nu mi se pare deloc pregătită să răspundă la apelul senatorului Sorin Ilieşiu privind condamnarea totalitarismului. Deţine Parlamentul voci sonore, caractere? Puţine, aproape inexistente. Cei mai verticali mor (ca liberalul Mihai Buracu, martor torţionat al cumplitului „experiment” Piteşti) sau demisionează; cei slabi cedează presiunilor, acceptă datul, preferă să fie ipocriţi sau autişti. Ce putere reală are Parlamentul, dacă e incapabil de reacţie la conceptul uniformizator, global, la comanda iarăşi unică? Şi dacă are această putere, ce vrea el? „Kestii”, cum se scrie pe internet: salarii înfloritoare, pensii uriaşe, deplasări exotice… Mereu interesele personale pun în umbră interesul public. Doar i-⁠am văzut cu toţii pe politicieni preocupaţi de afacerlâcuri sau la table, pe Coasta de Azur.

Piesa care se joacă pe scena politică e cea descrisă de mereu actualul Caragiale: „O cârcoteală ca vai de capul ei şi al nostru, al privitorilor; tragedia, te face să râzi; comedia, să plângi? Dar cum poate merge aşa teatru? Cu decor, cu mult decor, cu strălucit decor şi cu tobă mare. Orbeşti ochii, asurzeşti urechile, ca să nu mai încapă pretenţii de înţeles”.

„Decor” plătit la greu de cetăţenii contribuabili.

Nu, clasa politică formată (corect: deformată) în cei 25 de ani de postsocialism, nu-⁠i defel pregătită să răspundă la acest apel. Mă refer la corupţii şi la hoţii instalaţi de preşedintele cel sărac şi cinstit, la lătrăi, la trădători, la clovnii în rol de tribuni şi de arhangheli vindecători, la mâncătorii de vită kobe, dar şi la adormiţi, apatici, abulici. Blocajul moral e total. Dea Domnul să mă înşel, să n-⁠am dreptate, dar răul se va menţine şi asta pentru că incompetenţii (ca să nu le spun ca Jean-⁠François Revel „idioţi utili”) sunt necesari pentru perpetuarea statu-⁠quo-⁠ului socialist, „cu faţă umană”, din inerţie sau din inepţie. Vom fi iarăşi complici ai răului şi vom fi acuzaţi în numele vinei colective (Kollektiv-⁠ schule) de alţi fii de kominternişti, de alţi fii de globalizatori. Ca Petre Roman, care apare pe ecrane ca liberal după ce i-⁠a „demascat” pe liberali, cu aerul că nici usturoi n-⁠a mâncat, nici campanie de vindere a industriei la preţ de fier vechi n-⁠a demarat.

Actualul context politic nu e favorabil apelului. Cum să-⁠i fie, când opinia publică primeşte informaţii false? Informarea deformată e-⁠n floare, iar cei ne-⁠ sau subinformaţi iau de bune ce le spun mass-⁠media. În ceauşism, nu ne puteam informa (dar riscam să avem acces la informaţii; riscau scriitorii, riscau editorii, riscau chiar şi cenzorii, riscam cu toţii să aflăm adevărul); azi, informaţia e dirijată, altfel spus suntem dirijat dezinformaţi. Dezinformarea a dus la votul pe orb din 20 mai ‘90, când foştii comunişti au obţinut 60%, iar partidele istorice, la un loc, cam 9 procente. Vă amintiţi calomniile abjecte din ziarul „Azi”? Televiziunea lui Răzvan Theodorescu deforma deliberat informaţia. Da, presa a organizat o amnezie programată privind disidenţa reală. Ne-⁠am grăbit să-⁠i acordăm cetăţenia generalului Pacepa, eroizat, nu lui Goma, declarat (culmea!) „fost agent KGB”. Aşa s-⁠a ajuns să raporteze contra comunismului nu disidenţii reali, ci „lepădaţii” de doctrină, „iluminaţii” ideologici ca V. Tismăneanu, care numai credibili nu-⁠s, când existau oameni cu adevărat credibili, ca Paul Goma. Tismăneanu, prob moral şi intelectual?

Întreb.

2. Mie cauzele eşecului îmi apar absolut clare: nu s-⁠a dorit condamnarea penală a organizatorilor răului, nu s-⁠a dorit adevăr integral, ci o istorie din nou corectată, de vreme ce s-⁠au neglijat sau s-⁠au ascuns date esenţiale. Ce-⁠a făcut rău Raportul-⁠farsă, Raportul-⁠eşec? A minimalizat fărădelegile din timpul terorii dej-⁠paukeriste, „holocaustul roşu” (sintagma lui Florin Mătrescu), unii factori politici fiind priviţi cu simpatie, alţii cu antipatie.

Fără violenţă!; Fără condamnări penale; Nu vrem iarăşi epurări ca-⁠n ‘50, s-⁠a cerut de la vârf. Nucleul neocomunist al Puterii, în frunte cu pro-⁠eminenţa Brucan, s-⁠a opus din răsputeri terapiei sociale a Punctului 8. Cei care au susţinut utopia rea, instaurată – hăt-⁠hăt, în 1917 – în Rusia, n-⁠au dorit lustrare. Purificarea socială n-⁠a mai venit, dar s-⁠a instalat democratura (vocabula lui Pierre Hasner, preluată de Monica Lovinescu). Măcar în Franţa, susţinătorilor guvernului de la Vichy li s-⁠a dat verdict de „indemnitate naţională”. Noi l-⁠a scos „pe sticlă” pe fostul scânteist care ceruse şi obţinuse condamnări la moarte pentru Marii Unionişti, ca Iuliu Maniu. Citim, tipărite de Humanitas, confesiunile generalului de Securitate care a torturat, dar îl condamnăm din nou pe deţinutul politic, pentru că ar fi cedat sub tortură. Pleşiţă a povestit senin, fără umbră de regret, chiar satisfăcut, cum l-⁠a lovit „pă Guoma”, deci ar fi făcut oricând la fel. Iar Goma e cel care ne-⁠a predat lecţia despre rezistenţă la ideologia roşie, rezistenţă la compromis, rezistenţă la avantajele oferite de Putere, străin total de arivism. Cine a mai refuzat să-⁠i fie tipărite cărţile pe bani Soros?

Celor care au organizat răul absolut li s-⁠au căutat justificări, alibiuri morale. Mai mult încă, s-⁠a afirmat, ici-⁠colo, dar hotărât, că exterminarea duşmanilor de clasă ar fi fost necesară. Şi dacă a fost necesară uciderea dujmanului de clasă socială, atunci şi morţii la „evenimentele” din ‘89-⁠’90 au fost necesari, n’aşa? Au murit firesc, ce mai contează să aflăm cine-⁠a tras în noi, după 22? Cei schilodiţi de gloanţele lui Ceauşescu-⁠Iliescu? A, au vrut să se elibereze de frică, treaba lor! Generalul Mihai Chiţac reprimase revoluţia de la Timişoara; a fost pus ministru de Interne, ca să spulbere demonstraţia anticomunistă de la Km. zero. Era în temă. În 13 iunie, la Universitate, acelaşi preşedinte Iliescu ordona: „Lichidaţi rebeliunea legionară”. Ce dacă a murit soldat Chiţac? Misia şi-⁠a îndeplinit-⁠o.

În logica ideologiei totalitare, intră şi vechea obsesie a fascismului. Fascismul se întoarce, conspiră contra „democraţiei originale”. Fiii agitpropagandiştilor nu prididesc să condamne „fascismul” lui Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”, cum l-⁠a numit N. Steinhardt, fascismul lui Iustin Pârvu, lui Petre Ţuţea, ba chiar al lui Steinhardt. Ne ceartă când rememorăm jertfa martirilor. Şi-⁠l citez pe Cicerone Ioniţoiu: „Se apreciază că pedepsele stabilite de instanţă pentru motive politice însumează circa 25 milioane de ani de temniţă”. A oferit Raportul Tismăneanu cifre cu un plus de precizie? Dimpotrivă: s-⁠au neglijat cifrele corecte sau s-⁠au falsificat prin omisiune, de unde se vede clar că lupta contra „căuzaşilor” e mimată.

Pe faptele criminale trebuia să pună accent Raportul, pe obligaţia noastră de a nu-⁠i uita pe martirii temniţelor comuniste şi ai rezistenţei din munţi. Şi-⁠i tot de datoria noastră să rememorăm jertfa sutelor de scriitori pe care delictul de opinie, ca acuză comunistă, i-⁠a trimis în carceră, nu să-⁠i blamăm pe cei presaţi să colaboreze cu Securitatea după puşcărie. Mai ales că protagoniştii ideologici ai „omului nou”, citiţi ne-⁠omul, versus omul vechi, „putrefact” după Sorin Toma, revin să-⁠şi apere isprăvile în folosul artei „cu tendinţă”. Şi ce adevărată poate părea o minciună spusă cu şart! Nu-⁠i cazul lui Toma, care-⁠şi fabrică explicaţii aberante, pentru a fi absolvit.

Contextul? Priza la valorile noastre câte sunt e dispreţuită, blamată; un reprezentant ICR, care-⁠şi urăşte propria cultură, propria limbă, propria istorie, e prezentat ca filosof elevat-⁠rafinat, deşi poporul român iese destul de emmerdat – îi cunoaşteţi vocabula favorită – din eseurile lui. Iar telecultivaţii noştri s-⁠au înstrăinat de români, ca fiind în deficit de toate: de minte şi de inimă, de etică şi de cultură. Românii au fost (program prestabilit) prezentaţi ca insensibili, inconştienţi, inculţi, toate cu prefixele in şi ne (necivilizaţi, netrebnici, necinstiţi, ba chiar neortodocşi).

3. Nu, nu e deloc tardivă condamnarea totalitarismului, de vreme ce se încearcă din nou modificarea polilor morali, în tradiţie marxist-⁠leninist-⁠stalinistă. Anticomunistofobii au reactivat termeni ca hiene, şacali, şobolani pentru anticomunistofili, în timp ce (neo)oportuniştii sar din car în căruţă, din brânză în smântână, cum spune etnosoful anonim.

Bunăvoinţa faţă de comunism, pe care o detecta şi detesta Mario Vargas Llosa, nu-⁠i de acceptat, nici de tolerat, dacă nu vrem să intrăm în postmoralia, deja aflându-⁠ne în minima. Minima moralia.

Beneficiile unei condamnări corecte a atrocităţilor comunismului? Multe. Şi mari, şi mărunte. Cea esenţială: de-⁠contaminarea opiniei publice, continuu dezorientată, dar şi împinsă spre neîncredere şi indiferenţă. Dintre cele două rele (de atitudine), prudenţa şi indiferenţa, cea mai mare e… a treia: lipsa dorinţei de a te informa corect.
Nu, nu e tardivă condamnarea totalitarismului în Parlament, câtă vreme procesul e tot în stadiul de raport şi încă final, fără urmări penale; când ideologia a fost condamnată de faţadă, când factorii de propagandă au pensii uriaşe (unii, indemnizaţii de merit), iar marii criminali, ca Drăghici, au murit liniştiţi în paturile lor, când torţionarul Vişinescu îşi permite să-⁠i înjure pe gazetari ca, odinioară, pe „bandiţii” din carcere, când activiştii anti-⁠burghezie s-⁠au îmburghezit, când securistul băiat-⁠bun, securis­tul-⁠patriot nevoie mare, securistul-⁠evlavios continuă să contamineze opinia publică. Lor li s-⁠a dat din nou cuvântul, celorlalţi, adevăraţilor disidenţi, li s-⁠a luat din nou cuvântul. Un singur exemplu: la noi, la Ieş’, au ajuns şefi de catedre la „Cuza” şi directori de edituri, informatori dovediţi, ca un anume Nicu Creţu.

4. Da, e corectă. Academia, ca instituţie reprezentativă pentru inteligenţa românească, s-⁠a „bucurat” de distrugere după aşa-⁠zisa Reformă din 1948. Şi unde s-⁠a ajuns, dacă activista siderurgistă Suzănica Gâdea era membru corespondent al înaltului for. Zice gura târgului literar că voia să-⁠l cheme la ea, pentru critică şi autocritică, pe Mircea Eliade, „cu carnet PCR cu tot”.

Un raport semnat de Academia Română va conţine cercetarea intransigentă a trecutului, cu obiectivitate în tratamentul perioadei-⁠dej-⁠paukeriste şi perioadei ceuşiste, fără omisiuni de informare. Istoria noastră a fost şi mutilată, şi mutilantă, iar „recenţii” publică din nou „istorie corect-⁠corectată”, aşa cum trăgea un semnal de alarmă printre primii Petru Ursache. Un astfel de Raport n-⁠are dreptul de a comite erori. Exclude dreptul la eroare.

5. Toate mărimile: mic, mare, mediu, large, extra-⁠large. Cu cât mai multe dovezi pentru a dovedi atrocitatea comunismului, cu atât mai bine. Chit că există intelectuali consternaţi că iarăşi li se pun sub nas ororile istoriei, chiar dacă ne izbim de refuzul informaţiei ca neconfortabilă. Chit că unii consideră iniţiativa revistei „o tâmpenie”. Cum „tâmpenie”, când martirii închisorilor sunt etichetaţi fascişti, când self-⁠elita denunţă ideile naţionale (cuvântul naţional a primit iarăşi ghilimelele deriziunii, deşi ne lăudăm că am intrat în Organizaţia Naţiunilor Unite), când „oamenii noi” se dau ca balaurii cu 7 capete, de 7 ori peste capete, să devină altceva, când le exterminăm încă o dată, moral, pe victimele doctrinei? E datoria noastră civică să le spunem tinerilor, dacă n-⁠au aflat şi dacă vor să afle: vreţi să vă uitaţi în geanta Elenei Udrea şi-⁠n chiloţii lui Miss Pistol sau în fântâna trecutului (e spusa lui Thomas Mann)?

Vreţi să trăiţi într-⁠o societate sleită de viaţă sufletească sau în una normală, în respectul valorilor reale?

Un Raport academic onest, în respectul adevărului trebuie pus la îndemâna întregii populaţii. Ca plantele de leac. Trebuie să ne împotrivim răului cu toată fiinţa: şi celui care vine din trecut, şi celui actual, pentru că, aşa cum a formulat Benedetto Croce: „Istoria e totdeauna istorie contemporană”.

E o cursă cu obstacole, grea, vă conced, împotriva celor care vor să reanimeze ideologia comunistă, dar cursa asta trebuie câştigată.

Total 0 Votes

0

0