Pentru a înţelege adevăratele limite ale fiinţării noastre ar fi bine să mai zăbovim urmărind existenţa unui stup de albine. Lecţiile pe care putem să le primim sunt nepreţuite chiar pentru noi oamenii, cei care au reuşit să se impună ca aparenţi stăpâni ai unei lumi
Planeta este încă sub semnul popoarelor, deşi tendinţele unei noi ordini umane spre o mondializare sunt vizibile, cu ochiul liber. Dar fiinţează totodată o evidentă confuzie şi mai ales grabă. Se uită, fără a se 
percepe procesele generale prin care a trecut omenirea de mii de ani, că procesele istorice se desfăşoară după propriile legi, dar şi în timp şi că încercările de ieşi dintr-un ritm firesc sau de a forţa evoluţiile sunt improprii şi pot avea consecinţe uneori dezastroase.
Oamenii, înzestraţi cu rare însuşiri, au reuşit să dezvolte civilizaţii şi să dobândească cunoştinţe în domeniile cele mai diferite, dar, în realitate, ei au rămas în ansamblu simple piese în jocul cel puţin aparent fără sfârşit al Universului. Numai câteva grade în plus la o medie obişnuită de temperatură, o schimbare climatică fără însemnătate în evoluţia globului, pot avea urmări neaşteptate, uneori chiar tragice. Omul rămâne un fiu al acestei planete, dar este departe de a-i fi stăpân!
Ne aflăm, noi, umanitatea, lucrul acesta este cert şi vizibil într-o etapă de profunde mutaţii, într-un proces la care am contribuit şi noi prin creativitate şi inventivitate, într-o lume diferită chiar dacă n-am lua ca unitate de măsură a timpului decât propria existenţă individuală. Am avantajul şi dezavantajul de a fi locuitor al acestei planete de lungă vreme şi am trecut prin succesive momente, unele deosebit de grele, atât eu ca individ cât lumea şi societatea căreia îi aparţin. Am trăit spectaculoasa ascensiune a automobilului şi a avionului, care au dus la o mobilitate extremă, dar şi la o intensificare a legăturilor interumane, aflate însă doar de câteva decenii sub impactul unei alte etape a fiinţării omenirii, cea a legăturilor mondiale realizate prin dezvoltarea fără precedent a lumii computerelor şi a internetului. Lumea a căpătat şi capătă o nouă dimensiune! Chiar în aceste zile de „cozi nesfârşite la paşapoarte” avem dovada, din păcate, a unei organizări depăşite de o realitate nouă devenită improprie, dar mai ales a altor vremuri, când computerul a schimbat existenţa atâtor oameni şi călătoria peste hotare a devenit un firesc pentru oameni care cu câteva decenii în urmă nici în vis nu le-ar fi trecut o astfel de posibilitate. Într-adevăr, într-un fel ne simţim europeni şi chiar locuitori ai planetei!
Dar, în acelaşi timp, au apărut şi obstacolele, unele fireşti, rezultate tocmai dintr-o evoluţie spectaculoasă, altele datorate incapacităţii oamenilor de a stăpâni pe deplin un ritm al schimbărilor şi de a i se adapta. Este evident că procesul de reaşezare va mai dura şi că în acelaşi timp în fiinţarea sa va trebui să se ţină seama de constanta evoluţie a cunoştinţelor, dar şi de provocări succesive. Însă fără îndoială de cea mai mare însemnătate va rămâne a se face faţă dilemei inegalităţii existenţei oamenilor pe diferitele meridiane, concentrării buneistări într-o parte, a sărăciei extreme în alte părţi, în aşa fel încât să se ajungă ca în viaţa cotidiană a fiecărui locuitor egalitatea să ajungă a fi efectivă şi nu doar o lozincă aruncată lumii în Secolul Luminilor. După ce această egalitate va fi realmente instaurată, cu nuanţele ei inevitabile, vom putea considera că în afară de români suntem „europeni” şi cu situaţii egale sau apropiate celor de pe întreg globul.
Rămâne însă o lecţie şi ea este fundamentală. A fi român este o însuşire de care trebuie să fim conştienţi, tot astfel cum un francez, mai ales un englez şi un german sunt pe deplin conştienţi de cele două componente proprii, cea nativă şi cea dobândită recent, prin consens, de european. Ei n-au renunţat la limba proprie şi nici la trăsăturile şi la caracteristicile etniei lor de bază, i-au adăugat componenta nouă, rezultat al unei evoluţii recente şi care fireşte este în curs de desăvârşire şi perfectabilizare: cea de european. Noi, românii, facem parte dintr-o mare familie cu vechimea pierdută în negura veacurilor, cu bunele şi cu relele ei, care a dovedit însă cu certitudine o putere de rezistenţă excepţională. Suntem încă câteva zeci de milioane, chiar dacă suntem răspândiţi în ţară, în state vecine şi în diasporă. Esenţial este însă să nu ne pierdem individualitatea conservată de atâta vreme, în primul rând din considerentul practic al faptului că astfel reprezentăm în ansamblu, prin conştiinţă dacă nu printr-o vieţuire comună, un element etnic de sine stătător, cu puterea de a se exprima, de a cere respectarea sa de către ceilalţi şi de a mai juca un rol în această lume.
Totodată este necesar să fim conştienţi că suntem dependenţi de un complex proces istoric, că omul vrând, nevrând rămâne o „furnică” pe această planetă, unde jocurile nu au loc numai în funcţie de dorinţe şi năzuinţe, ci sunt rezultatele fireşti ale unor procese istorice deseori inevitabile şi acţionate de factori din afara voii noastre, a celor în cauză. Pentru a înţelege adevăratele limite ale fiinţării noastre ar fi bine să mai zăbovim urmărind existenţa unui stup de albine. Lecţiile pe care putem să le primim sunt nepreţuite chiar pentru noi, oamenii, cei care au reuşit să se impună ca aparenţi stăpâni ai unei lumi, care rămâne în realitate pentru noi încă marea necunoscută, deşi ea este casa noastră!
