Ancheta Contemporanul
La ce bun cultura romana vie in tranzitie?
Liviu Antonesei
Apelul pune degetul pe rana
Poate ca Apelul pentru salvarea culturii vii nu este un text perfect – asta mi-au spus unii care l-au semnat sau nu l-au semnat –, poate ca nu cuprinde toate problemele cu care se confrunta cultura noastra vie – ba chiar si cea de patrimoniu! – dupa Revolutie (ca sa nu cobor in trecut pana inaintea razboiului mondial) sau, poate, doreste sa rezolve prea multe revendicari legitime dintr-o data. Se prea p
oate! Ceea ce este insa sigur este faptul ca acest document pune degetul pe rana sau, ca sa folosesc o metafora mai cazona, ca sunt acum la moda, nimereste drept la tinta. Altfel, nu-mi explic cum aproape 500 de persoane – cifra din momentul in care scriu acest text – l-au semnat deja. Si este vorba despre scriitori, artisti plastici, muzicieni, cercetatori stiintifici, profesori universitari, informaticieni, academicieni, producatori si/sau consumatori de cultura. Da, nimereste drept la tinta, adica in bugetul ridicol alocat culturii, in comicul nebun al modalitatilor de finantare prin AFCN, in penibila lege a sponsorizarii, care e doar una a pomenii. In principiu, sponsorizarea ar trebui sa suplineasca golurile – mari cat niste gauri negre! – din bugetul de tot rasul, absolut mizerabil alocat culturii, in principiu dimensiunea care ne defineste, ne contureaza identitatea. De ce in lipsa unui buget cat de cat indestulator pentru cultura, toti guvernantii de dupa 1990, nu au trecut o adevarata lege a sponsorizarii, dupa model anglo-saxon, de pilda? Din prostie? Desi sunt niste nenorociti de prosti aproape in massa, nu din pricina asta. Pentru ca nu s-au gandit? Ba s-au gandit foarte bine. Si chiar acesta si este motivul! O adevarata lege a sponsorizarii ar fi transformat actuala cultura de slugi si milogi intr-o cultura a libertatii. Si acesta este faptul care i-a speriat cel mai tare pe toti guvernanti de dupa 1989. Nemaiexistand cenzura politica si ideologica au recurs la controlul economic. Simplu ca buna ziua. O asemenea lege nu doar ca elibera cultura vie de controlul economic de stat, dar ar face statul pur si simplu inutil in domeniul culturii! Si ar fi excelent! Ca PSD-istii au fugit ca dracul de tamaie e de inteles, ca doar sunt „social-democrati”! Dar ca o guvernare „liberala” – chiar e un fel de-a spune! – procedeaza aidoma, e mult mai greu de priceput. Cu o asemenea solutie, statul ar ramane, eventual, implicat in chestiunile privind patrimoniul, cele pe care nu le-a transferat si nu le va putea transfera spre comunitati. O asemenea solutie ar face inutil pana si un Minister al Culturii, cu toata liota sa de functionari saraci cu duhul de la centru si din teritoriu. SUA nu are un asemenea minister, are in schimb cea mai buna lege a sponsorizarii din lume. Aveti impresia ca, peste Ocean, cultura ar duce lipsa de bani?
Liviu Ioan Stoiciu
Impostura politicilor culturale de la noi
In vremuri postcomuniste in care a invins subcultura de succes si in care „cultura de televizor” e singura dominanta, ar trebui sa ma mire ca Romania isi permite sa mai aiba un Minister al Culturii (si Cultelor), lux european, lux exclus in spatiul SUA (SUA in schimb au devenit model de cultura pentru actuala Putere politica, desi n-au nici o filiatie cu noi) – dar nu ma mir. La noi paradoxul si anormalul au rost. Ministerul Culturii, incaput pe mana liberalilor din 2004, este doar o parghie politico-demagogica (de a mai avea un minister in care sa fie adusi clienti politici, pentru satisfacerea orgoliilor electorale si a intereselor personale de preamarire, siluind banul public), puternicii zilei alocandu-i, iresponsabil, doar 0,16 la suta din bugetul tarii! In conditiile in care tari precum Ungaria sau Suedia (constiente ca perpetuarea identitatii lor culturale e esentiala si trebuie alocati bani publici grei, fiind popoare mici cu limbi fara circulatie internationala), ministerele culturii primesc procente de la 2 la 3 la suta din bugetele nationale… La noi nu e posibil, de la Revolutie incoace, sa fie alocat Culturii nici macar 0,5 la suta din Produsul Intern Brut sau 1 la suta din bugetul anual al tarii! In schimb, scandalurile legate de coruptie si de mafia din Cultura tin pagina intaia a tuturor guvernarilor postcomuniste, furandu-se „cu acte” sau deturnandu-se si putinii bani publici alocati, indeosebi la nivel de patrimoniu (in reconstructii de monumente) si de subventie a culturii scrise, la achizitii, „aranjamentele” pe gasti elitiste (recunoscute si in comisiile politicianiste care impart banii publici) facand legea.
O data cu venirea actualei Puteri politice, Cultura scrisa (care afecteaza scriitorul roman, ma voi referi numai la ea) a primit o adevarata lovitura. Apropo de subventii date pe proiecte, dupa model european (fiecare revista literara, fiecare carte e un proiect viabil, marturie a unei culturi vii). Diletantismul ministrului liberal Mona Musca a facut sa apara un parazit pe langa Ministerul Culturii, numit Fondul Cultural National (FCN), un cazan colectivist pus sa finanteze, din prea putini bani publici, proiecte culturale, de la dans, muzica, arte plastice la literatura si cinematografie. Fireste, nici unul dintre beneficiarii subventiilor nu va avea motive sa fie multumit, primind sume simbolice. La cereri credibile, s-au imputinat ofertele: fiind vorba de aceeasi palarie din care s-au scos bilete pentru toate „artele”. Astfel, aparand FCN (cu bani luati si din bugetul Ministerului Culturii), un intreg departament operativ din Ministerul Culturii, cel al Culturii scrise (care gestiona, pana sa vina Mona Musca in minister si sa apara FCN, subventia anuala la revistele literare si la cartile beletristice originale romanesti) a ramas fara obiectul muncii si cu buget zero. Urmarea? Lovitura de teatru, bugetul de austeritate acordat de FCN pentru subventia proiectelor revistelor literare si cartilor originale de literatura a impartit sume derizorii la doar un sfert din revistele literare si din cartile de literatura ale editurilor inscrise in concurs! Atentie, impartire facuta dupa ochi si sprancene, cu motivatie politica, pe placul actualei Puteri (e revoltator, o revista care nu exista, Bucurestiul cultural, supliment din revista 22, supliment nul ca impact in lumea literara, a primit o subventie exorbitanta fata de revistele de traditie bagate in seama – de ce? Deoarece membrii comisiei care au acordat subventia, indivizi fara opera, sunt simpatizanti ai revistei neliterare 22, daca va puteti imagina). Nu conteaza valoarea, conteaza in exclusivitate reaua-credinta, traficul de influenta.
Impostura demnitarilor care taie si spanzura in cultura romana e acoperita de „politica de grup” si de spiritul ei necritic. N-ai cu cine sa te lupti, politica e imorala prin definitie (iar politicianul roman e mostenitorul tuturor compromisurilor condamnabile posibile) si cei ce o servesc profita de indiferenta majoritatii populatiei fata de actul de cultura de performanta. Chiar si intelectualul de cultura care se respecta a devenit un „om relaxat” (efect si al postmodernismului, al relativizarii valorii). Cine mai are nevoie de cultura scrisa de valoare, care nu se confunda cu succesul (publicul ramane in urma cu un pas in urma ei, nu numai in literatura)? Nici macar scriitorii cu mot nu-si mai sustin cauza: pusi pe baricade adverse, devin exclusivisti si intoleranti, au optiuni ideologice si se submineaza unii pe altii atunci cand „e un os de ros”, cand sunt pusi in functii-cheie sau comisii de subventie, ca veni vorba. E deplorabil, apoi, sa vezi mercenarii imorali ai trusturilor de presa Vantu-Patriciu-Sarbu-Voiculescu (las la o parte trusturile de presa straine) ca dau cu tifla si dezaproba pana si putinelele momente de solidarizare a scriitorilor (cum a fost „Apelul pentru salvarea culturii romane vii”, semnat de peste 400 de oameni de cultura, initiat in luna septembrie 2006 de revista Contemporanul, lasata fara subventie anul acesta de FCN), care isi cer drepturile, solicitand bani publici destui pentru a edita reviste literare si carti de literatura originale, si o lege a sponsorizarii (pentru atragerea banilor unor investitori particulari interesati) care sa functioneze cu adevarat, nu sa fie o parodie. Mercenarii trusturilor de presa sunt de acord sa primeasca bani publici numai ce e trecator, sa primeasca bani publici cu sacul politicienii si demnitarii, administratia corupta de stat, nu si producatorii de opere perene? Mercenarii acestia lauda doar imbecilizarea in masa prin divertisment si prin literatura de consum, singurele care fac fata concurentei… Nerusinarea nu are margini, in acest caz. Mai bine sa dispara produsele autentice de cultura romaneasca (asemenea celorlalte produse viabile ale economiei „fabricate in Romania”, a fost o strategie a globalismului, reprezentat de firmele multinationale, pentru cucerirea pietei autohtone) si sa ne hranim spiritual cu importuri? E chiar in spiritul ideologiei corectitudinii politice, care tine cont de interesele… multiculturalismului (a cresterii pana la cer a mediocritatii), nu? S-a ajuns pana aici, deja? Complicitatea, ipostaza duplicitara a intelectualilor cumparati cu un post in Ministerul Culturii (inclusiv in comisiile sale de evaluare pentru subventii) anume sa lupte impotriva valorilor noastre spirituale, e degradanta. Nu era de ajuns ca era considerata marginala cultura romana, trebuia sa o mai ingropam si noi, sa fim siguri ca niciodata n-o sa sara peste propria umbra. Nu exista tratament pentru „alienarea axiologica” postcomunista din cultura Romaniei? O data cu intrarea in Uniunea Europeana/UE, Romania va fi considerata un spatiu gol cultural si va fi ocupata? Fiindca e clar ca avem un deficit nedemn de democratie. Lasitatea, indecenta elitei culturale de la noi (care se confunda cu societatea civila, fara atitudini de constiinta in domeniul culturii) in fata invaziei imposturii politicilor culturale ale Puterii (si a clientei ei) si a mimetismului cultural importat, va costa Romania scump, pe termen lung. Cultura romana da sens identitatii noastre europene, in ea trebuie sa investeasca azi statul roman (e o datorie de onoare; dar nu in bataie de joc, cum o face de 17 ani) si maine sa investeasca superstatul UE.
Rodica Grigore
Tranzitie, tranzitii…
Cand a inceput sa se vorbeasca despre tranzitie sau, mai exact, cand am inceput eu sa-mi dau seama ca acesta era un fel de eterna chestiune a zilei, mai aveam cativa ani pana sa intru la liceu. Subiectul aparea atat de des – in presa, la televiziuni, la radio – incat, uneori, aveam impresia ca sunt chiar mai multe tranzitii: tranzitia spre economia de piata, tranzitia spre integrarea in diferite structuri europene (sau nu numai), tranzitia spre un invatamant modern. Tranzitie si iar tranzitie. Tranzitii. Suntem in anul 2006, acum, am terminat de cativa ani buni liceul, ba chiar si facultatea. Tranzitia, insa, continua – chiar daca, acum, se vorbeste ceva mai rar despre ea. Bine, poate ca nu neaparat mai rar – cred, mai degraba, ca m-am obisnuit atat de mult sa aud rostit acest cuvant, incat nici macar nu mai are efectul de altadata. Cum s-ar spune, nu ma mai impresioneaza – a devenit, cumva, un lucru cu care sau alaturi de care traiesc, traim cu totii. E ca si cum aceasta tranzitie ar fi menita sa fie eterna – si nu doar un etern subiect al stirilor zilei. Constatare care, dincolo de doza de zambet – mai mult sau mai putin amar – pe care o poate starni, spune mult. Si multe. Poate ca tocmai despre lumea in care traim. O lume care, asa cred eu, a reusit, totusi, sa-si pastreze constante cateva coordonate si, astfel, sa n-o ia razna cu totul. Intre acestea, cultura, mai ales. Nu cred ca e nevoie sa aducem, aici, in discutie, cunoscuta diferenta dintre cultura si civilizatie (privita ca stadiu ultim, de stingere a unei culturi), cu toate nuantele sale, analizate frecvent de la Spengler incoace. Ajunge sa ne referim la ceea ce putem numi cultura vie, cea care, cel putin in Romania, a reusit sa supravietuiasca chiar si in timpurile cele mai intunecate. Si sa ne ajute nu neaparat sa traim mai bine, ci sa traim cu adevarat. Caci a existat la noi, sa ne aducem aminte, o adevarata istorie tragica a culturii, si a literaturii, mai cu seama, in „obsedantele decenii” de dinainte de 1989. Care, dincolo de intuneric si de umilinta, dincolo de panegiricele aplaudacilor, a reusit sa stabileasca acea unica si miraculoasa complicitate cu cititorul si sa insemne mai mult decat frigul sau foamea. Tranzitia, insa, a parut a tinde, la un moment dat – sau, poate, mai bine zis, in anumite momente – sa diminueze nu importanta culturii si a cuvantului scris, ci, mai degraba, pe aceea a comunicarii cu cei carora li se adresa, ca si cum acele vechi canale de comunicare ar fi fost, brusc, intrerupte. A parut, doar. Cel putin asa sper si asa imi place sa cred. Pentru ca, daca in anii ‘80 se spunea, pe buna dreptate, ca putem trai fara paine dar nu putem trai fara poezie, trebuie sa recunoastem ca afirmatia si-a pastrat si azi valabilitatea – si cine stie daca nu cumva e chiar mai adevarata. Cu un mic amendament: putem trai in tranzitie, ii putem chiar supravietui, dar nu fara cultura – o cultura dincolo de definitiile din paginile dictionarelor, in stare sa spuna ceva celor carora li se adreseaza. Ceva adevarat, bun si frumos – pentru ca nu cumva, cu atatea tranzitii in desfarsurare, sa uitam sa citim.
Gellu Dorian
Un pas pana la generalizarea crizei
Cand un minister isi ia mana de pe activitatea lui de baza – in cazul nostru „cultura scrisa”, pentru ca „scripta menent” – si inghesuie cu nemiluita bani in proiecte, ce-i drept bine intocmite, dar care inghit bani pe praf si fumat, pe topaieli si vorbaraie ce zboara fara sa lase in urma decat minime avantaje in buzunarele managerilor si vagi amintiri in randul celor implicati sufleteste, pentru ca asa inteleg ei ca este arta – ma refer la desele proiecte aprobate pentru dans, cele mai bine finantate in ultima vreme –, asta inseamna ca strategiile de promovare a culturii au luat-o razna si cei ce decid in astfel de strategii, prin proiectele promovate, evaluatorii sunt ori dezorientati, ori corupti, iar conducerea ministerului e o fantosa trasa de sforile acestora.
Plasarea fondurilor culturii nationale, care nu inseamna numai o anumita latura din intregul ei complex traditional si inovator, in seama AFCN-ului, o forma capusara, cu subordine dubla, cea a Ministerului Culturii si Cultelor si cea a Ministerului Finatelor, a condus in ultimul an la o diminuare a fondurilor alocate domeniilor asumate, cu reorientare spre cheltuieli manageriale perdante, de informare si educare pasamite a actantilor sau formatorilor culturali, actiuni care nu numai ca au inghitit fonduri importante dar au intarziat finalizarea proiectelor prin amanari succesive ale anuntarii rezultatelor, considerandu-se, dupa opinia unora din cadrul institutiei, unii zic ilegal infiintata, ca este un an pilot, ceea s-ar dori o scuza a neregulilor. Aceste grave intarzieri s-au datorat alegerii unor evaluatori, putini la numar, doar cinci pentru reviste, si un numar mai mare pentru edituri – de data aceasta cunoscatori ai domeniului editorial, dar, se pare, aplicand preferential si neargumentat punctaje unor titluri sau autori –, evaluatori, in cazul revistelor, care, in buna parte, necunoscand plaja culturii scrise, au evaluat dupa ureche sau dupa cat de bine a stiut cel ce a intocmit proiectul sa povesteaca despre proiect. Daca, sa spunem ca evaluatorii, in cazul revistelor, unii cunoscuti in lumea culturala, altii celebri anonimi, nu au auzit de revista Timpul sau de revista Hyperion, desi, prima are o presa foarte buna si apare constant din 1990 incoace, preluand un brand cunoscut, legat de numele lui Eminescu, iar a doua are o vechime de douazeci si trei de ani, cu o prezenta nationala constanta, nu este vina acelor reviste care au dovedit o continuitate remarcabila, asa cum este cea a revistei Contemporanul, care anul acesta a implinit 125 de ani de activitate, facand parte din patrimoniul spiritual si cultural al Romaniei, indiferent ca cel ce a intocmit proiectul, la unul dintre capitole, n-a povestit prea mult despre aceste lucruri, considerate cunoscute, facand parte din minima cultura generala a tuturor romanilor, in cazul editurilor, chiar daca nume importante, unii chiar editori, aplicarea criteriilor si acordarea punctajelor par a fi aplicate alandala, irational, ori dupa ureche, neatente la unele explicatii in care erau propuse carti ale debutantilor, unii legitimati de jurii grele, cum au fost tinerii autori de la Editura Cartea Romaneasca – doar unul dintre ei subventionat, iar ceilalti respinsi, dupa, evident, aceleasi criterii! –, alte nume ce ar fi putut fi promovate cu un astfel de sprijin, ca sa nu mai vorbesc de unele editii definitive, respinse la limita si acceptate antologii ce par din capul locului improvizatii sau culegeri lipsite de interes sau relevanta pentru momentul actual. Sau, nu inteleg ce criterii au functionat, in cazul urmatoarelor titluri, ca sa ne referim numai la un singur exemplu, dar ele sunt mai multe: Poems an Jazz, o antologie de promovare a poetilor Al. Musina, Mariana Marin, Ioan Es. Pop, Ion Muresan, Ion Flora…, care, primind un punctaj de 70,25, primeste suma de, atentie!, 273 RON, in timp ce, la aceeasi editura, Muzeul Literaturii Romane, cartea Pam-param-pam, Adjudu-Vechi, de Liviu Iona Stoiciu, cu un punctaj mai mic, de 69,75, primeste 1.099 RON. Si astfel, criteriile, atat de invocate de afecenisti, dupa care acestia au evaluat proiectele, care oricum nu toate au fost analizate de toti evaluatorii, ci pe fascicole, ceea ce duce la o inechitate per total, mediile fiind centralizate fara notarea tuturor evaluatorilor, dezavantajand unele edituri si avantajand altele, dupa cum se vede din exemplul dat, nu s-au reflectat in modul de impartire a banilor, ci doar in cel de acordare a punctelor. Vicii clare care ar trebui sa stopeze acest mod de finantare, care nu acorda atentie egala tuturor solicitantilor, si reluarea discutiilor intr-un mod mai echitabil si transparent (stiu de la unii membri ai comisiei de evaluare ca nu au fost analizate toate proiectele, ci partial, ceea ce a dus si, in cadrul unui proiect sa fie finantare partiala, cu sume derizorii pentru unele titluri!). Or, astfel s-a vazut din capul locului preferentialitatea in alegerea celor 34 de reviste carora, celor mai multe, li s-au acordat sume modeste, pe care ministrul culturii, Adrian Iorgulescu, le considera mari, considerabile, iar celor 290 de titluri din peste 1.400 de titluri propuse, de asemenea, sume cu care nu poti edita titlul respectiv, ci doar sprijinii partial tiparirea unui tiraj modest. De asemenea, conflictul de interese, afisat cu pompa de la inceput, nu s-a vazut scos din calcul, unele publicatii, desi fiind parteneri media, primind subventii, incalcandu-se acest principiu care a scos din randul consilierilor si evaluatorilor pe multi care ar fi fost mai in domeniu decat oricare dintre evaluatorii chinuiti de numarul mare de proiecte despre care, unele, abia atunci luau la cunostinta si n-au facut nimic sa le cunoasca mai bine.
Face aceasta situatie, care a bulversat lumea culturii scrise mai mult ca oricand, parte din tranzitia nesfarsita prin care trecem, perioada prin care, se pare, cultura scrisa este cea mai vitregita? Negresit ca da si vina este a celor ce cred ca, pusi sa decida, pot dispune preferential de cum si ce merita o revista, o carte, un scriitor sa existe. Probabil falsul elitism, aroganta si condescendenta fata de tot si de toate, asumate in momentul cand, fara ca tu sa ai o imagine completa a arealului cultural pe care esti pus sa-l administrezi, nu sa-l judeci, iti iau mintile si te fac partas la, in fond, un genocid cultural, sunt pricipiile care guverneaza astfel de situatii. Rapacitatea de care au dat dovada in ultimii doi ani „elitistii” ajunsi la decizie demonstreaza un soi de vendetism cultural care are menirea sa subtieze pana la inanitie actul de cultura. A te baza numai pe doua-trei nume, pe doua-trei brand-uri ale culturii nationale si a le plimba ca pe sfintele moaste peste tot, sufocate de insistenta si aroganta, nu demonstreaza decat saracia acelei culturi, care, in realitate, este mult mai bogata, mult mai diversa, ceea ce intereseaza acolo unde vrei sa-ti promovezi produsele tale culturale. Or la noi, daca vine la decizie un grup, in loc sa se caute caile cele mai generoase de promovare, pastrandu-se exigentele necesare, mai intai se stabilesc grupurile de interes, se fac schismele de rigoare, sunt marginalizati cei ce, pare-se, au fost favorizati un timp pe nedrept dupa opinia acelora, si se trece la o selectie parcimonioasa, aparent severa, a celor ce ar merita sa iasa in peisaj, mereu aceiasi, istoviti in scurt timp de sterilitatea care iese la iveala dupa doua-trei tururi de forta. Si astfel este firesc sa te intrebi, desi intrebarea este inoportuna si fara directie, ba chiar retorica, chiar daca parafrazeaza un vers holderlinian, la ce bun cultura in vremuri de tranzitie? Si asta chiar daca, sunt voci care spun ca am trecut de tranzitie si intram in post-tranzitie, doar cu valorile care merita, selectate de astfel de evaluatori, cum am vazut mai sus, dupa criterii bune dar aplicate prost.
Personal nu-mi mai fac nici o iluzie in repararea greselilor. Cei de acolo, de la AFCN, sunt foarte convinsi de valoarea si importanta lor, si mai ales de ineluctabilitatea lor, de deciziile lor, asa cum, am vazut, sunt convinsi de importanta lor, asa cum sunt unii noi directori numiti la Institutele Culturale Romane, care s-au baricadat in spatele unor grile de programe si proiecte coordonate in stil cointeresat, preferential, in spatele unor curatori, pasamite, care decid cine merita, sa zicem, sa ajunga, pe banul contribuabilului roman care nici macar nu este informat cum trebuie despre aceste actiuni, parca ascunse sau ezoterice, la New York, la Paris, Madrid, Venetia, Viena sau Roma si cine nu. Ceea ce face sa se instaleze o lehamite care scoate din joc pe foarte multi factori, mai mici sau mai mari, dar importanti in imaginea de ansamblu a unei culturi nationale, identitara intr-o iminenta globalizare, care nu se poate limita la doar cateva nume de moment, fie ele si de elita. Pasul decisiv pana la intrarea intr-o criza a culturii romane, astfel, nu este deloc departe, ci e chiar urmatorul.
Ion Pop
O intrebare pe doua tonuri
Se vede ca spusa amara a lui Hölderlin e sortita, in variante mereu reluate, unei frumoase cariere pe plaiurile mioritice. In orice caz, la noi suna, din pacate, actual, ori de cate ori am rosti-o. Urechea celor care ar trebui s-o auda ramane, cu rare exceptii, la fel de surda, repetitia e, in acest caz, departe de a fi mama studiilor. Am scris si eu pe aceasta tema si, iata, mai scriu.
Intr-adevar, la ce-o mai fi buna cultura, nu doar poetii, in vremuri nevoiase? – La mai nimic, ar raspunde politicianul, comerciantul, bancherul, solicitati sa acorde un cat de mic sprijin actului de creatie culturala. Am patit-o chiar eu cand am trecut, nu prea demult, cu mari emotii de „scarta-scarta pe hartie”, pragul unui somptuos birou de banca romaneasca prospera. Pentru a cere, desigur, subventionarea, cu niste procente, a unei lucrari encliclopedice colective, despre care ma iluzionam ca ar putea fi utila, chiar foarte utila, tuturor celor interesati – de la elevi si studenti la profesori si chiar unui public mai larg – de ceea ce numisem, cumva retoric, o biblioteca esentiala a literaturii romane. M-a intampinat un domn relativ bine imbracat, i-am povestit pasul, m-a ascultat cu un zambet inalt si cu o lumina in ochi jucaus-sagetatoare, iar replica n-a intarziat sa vina, exact pe schema hölderliniana, numai ca fara nici o vibratie elegiaca. Omul era deplin convins ca ceea ce spune e purul adevar: la ce bun o lucrare ca asta, cine sa mai citeasca asa ceva? Fiul lui, pe cale de a iesi din adolescenta – zicea –, foarte priceput in calculatoare, nu mai citeste nimic si, de altfel, orele de romana de la scoala lui nici nu se prea tin. Oare eu nu vad lumea din jur? Mai intra cineva intr-o librarie, se mai aude ceva la televizor despre scriitori si carti? Sa nu cumva sa cred ca-mi vorbeste un nestiutor, d-sa are doua facultati, a absolvit Politehnica si Economicele, dar, pe cuvantul lui, asa stau lucrurile. Etc.
Nici o nuanta de regret, de amaraciune nu avea in voce, era doar tonul rece-neutru, sigur de sine al omului aflat deasupra deasuprelor, in noul Olimp unde zeii au treburi cu mult mai importante decat inconsistentele himere ale spiritului. Nenorocitul muritor de rand, jalnic jalbar, se stersese de fapt ca o pata din raza privirii lui, putea sa se retraga spasit si vinovat, in umbra din care a aparut. Da, lucrurile stau, intre-adevar, cam asa.
E numai o intamplare, dar stiu ca se petrec foarte multe, la fel. Nu e nevoie sa cauti prea mult in jur, te izbesti zilnic de evidentele nepasarii si ale uitarii vinovate fata de actul cultural. Incepand cu „sticla” televizorului, cea mai cautata si mai influenta. Or, pe mica fereastra, vezi cel mai adesea, doar „evenimente” fabricate ad-hoc, pentru spectacol si „senzatie”, ambalate intr-un vacarm de flecareli, cu pseudovedete adesea agramate, urcate pe piedestaluri de carton, in decoruri kitsch. Un post precum TVR Cultural, cu multe calitati, nici nu e prezent in programele anuntate in unele mari cotidiane, iar televiziunea prin cablu isi amplifica reteaua cu programe in majoritate submediocre, la limita vulgaritatii. Cauta, s-ar zice, marea audienta. Pana si postul national TVR 1 programeaza, de exemplu, filmele de o anumita calitate dupa miezul noptii, ca nu cumva sa aiba un public semnificativ, iar canalele culturale europene, precum excelentul ARTE, au disparut mai de peste tot. Ceva mai bine stau lucrurile la Radio, unde „Romania Cultural” ramane, in ciuda „inovatiilor” manageriale restrictive, un post de bun nivel. Dar excelentul „Romania muzical” continua sa aiba o difuzare regionala, facand din Romania una din putinele tari europene, daca nu singura, care nu e in stare sa-si acopere teritoriul cu marea muzica. E, in schimb, loc destul pentru manelele altor difuzoare.
Despre spatiul de emisie acordat cartii si scriitorului – ce sa mai vorbim? Bravul „om care aduce cartea”, fie si pentru cinci minute, e o rara avis, publicitatea pentru scrisul frumos ramane rarisima si ea. Emisiunile-dezbateri pe teme literare au disparut una dupa alta. Daca iesim din studiourile radio si TV, intrand in librarii, constatam ca spatiul acordat cartii se reduce mereu, multe edituri, mai ales cele mici, nemaiavand acces la un colt de vitrina. Un sistem inca extrem de prost organizat al difuzarii, ii impiedica chiar pe specialisti sa stie ce mai e nou in lumea cartii. Paradoxul romanesc e ca, intr-un univers al comunicarii rapide, exista volume care nu ajung niciodata macar in centrele mari de cultura ale tarii.
S-a atras atentia, in nenumarate randuri, asupra dezastrului provocat de prabusirea unei edituri ca Minerva si, in consecinta, a cvasidisparitiei editiilor critice din scriitorii romani. Dupa atata cenzura comunista, mai nimic nu se poate, asadar, intregi. Cine se mai gandeste, oare, la solutii, intr-un moment cand unii dintre putinii salahori ai cercetarii de manuscrise sunt nevoiti sa-si plateasca singuri tiparirea cutarui volum dintr-o serie de „Opere” a cutarui mare poet roman? Seria de „Pleiade” a Academiei, cu merite indiscutabile, a permis, in starea de urgenta cunoscuta, si tiparirea un editii nestiintifice, improvizate. Sa mai notam ca, paralel, au crescut tufe si arbori in balcoanele Bibliotecii Nationale, ramase ani de zile in semi-paragina?
Acum, iata, se pune din nou problema subventiilor pentru publicatiile literare. Destule reviste de prestigiu si de calitate n-au fost luate in seama, in acest an, pentru vitalul sprijin financiar. Destule carti valoroase vor fi patit la fel. Instabilitatea organismelor de stat responsabile e, desigur, o cauza: abia infiintata comisia nationala de subventionare a culturii scrise, a fost dizolvata dupa un an, desi fusese aleasa pentru doi, fara macar avertizarea membrilor. Noua Directie a Patrimoniului – se si vede – functioneaza defectuos, si n-ar fi de mirare s-o vedem, nu peste mult, iarasi restructurata, la instalarea unui alt guvern, cu idei, desigur, novatoare si, daca se poate, foarte revolutionare. Pacatoasa neincheiere a proiectelor, cu o trista traditie la noi, pare a se perpetua.
La ce bun, asadar, cultura, in vremuri de tranzitie? – Dupa cum se vede, intrebarea poate fi pusa pe tonuri diferite, cu sens absolut opus. Retorica, pentru unii care mai cred in rostul inalt al cultivarii spiritului, pentru cei care n-au uitat ca numai cine are carte are si parte, ea este pentru altii, tot mai multi, un raspuns implicit negativ, arogant si dispretuitor. Acestora din urma nu le pasa ca agramatismul, trivialitatea, prostul gust se extind pe zi ce trece, ca marile repere spirituale sunt supuse unei stari de asediu permanente, riscand sa transforme un popor intr-o biata populatie care cauta mai degraba solutii de supravietuire biologica. Intre timp, bibliotecile de pe tot intinsul tarii sunt prost aprovizionate, incepand cu cele scolare. Scade, o data cu numarui lor, obisnuinta lecturii, pretuirea pentru dascalul de limba si literatura romana, si sporeste, in schimb, indiferenta, daca nu chiar dispretul pentru actul de creatie culturala.
Vom intra, se pare, in curand, in Europa mare. Dar cu ce chip vom intra? La ce duce aceasta lunga, dificila tranzitie? Catre ce trecem? Sau trecem chiar in zadar? – E de dat un raspuns urgent, insa trebuie auzita si bine inteleasa mai intai intrebarea sub care sta aceasta ancheta, in sensul ei grav si nelinistitor. E doar inca un semnal de alarma. Va ajunge el, oare, la urechile celor care ar trebui sa-l auda? Ar trebui.
Constantin M. Popa
Cultura romana vie e un bun de patrimoniu
Ecourile celebrei interogatii a lui Holderlin preluate in formularea dumneavoastra nu numai ca isi pastreaza,din pacate, actualitatea, dar potenteaza o anume amaraciune mizantropica generata de sentimentul ca ne aflam intr-o falie (tranzitia) fara iesire, amenintati in permanenta de strivirea intre blocurile coteriilor de tot felul. Intr-o perioada exacerbata, de mercantilism agitat, chietudinea creatiei este tot mai rara, iar fenomenul cultural, agresat si distorsionat, ajuns la limita supravietuirii isi cauta si, din fericire, isi gaseste resursele resuscitarii. E adevarat, este mai mult o resurgenta in sine, in obstinatia de a rezista in fata asaltului subcultural, i fata masurilor discretionare, in fata arogantei, imposturii si incompetentei. Dincolo de modul diferit de a intelege si de a face sa traiasca literatura, arta in general, disputa recenta privind subventionarea presei culturale se constituie nu intr-o precipitata si aproape nevrotica reactie de „moment”, ci intr-o confruntare de principii. Oricum, cultura adevarata (rolul ei modelator – conditie sine qua non a libertatii – nu mai trebuie demonstrat) in alianta cu buna credinta isi va mentine respiratia vitala. Dar, lipsa de moralitate, preeminenta intereselor economice si de putere intuneca orizonturile spirituale, orice miopie, in acest domeniu, fiind vinovata. Se incalca ideea pluralismului, etica participarii, determinarile alternativei. Cei care trateaza cultura cu reaua credinta inapt birocratica se drapeaza in stofe sumbre, fie ca ameninta, recompenseaza ori se razbuna. Cultura romana vie este un bun de patrimoniu (ori, dupa unii, un rau necesar). Supusa meschinelor contestari, e singura in masura sa dea seama despre absurdul, complexitatea si, in ultima instanta, despre miracolul timpului nostru, capabil totusi sa intretina candoarea inteleapta a celor ce mai cred in dreptul irecuzabil de a crea.
Marian Victor Buciu
De ce co(n)semnez un apel procultural
Apelul pentru salvarea culturii romane vii, catre Presedintele Romaniei, Traian Basescu, Primul Ministru, Calin Popescu Tariceanu Ministrul Finantelor Publice, Sebastian Vladescu, Ministrul Culturii si Cultelor, Adrian Iorgulescu, din septembrie 2006, initiat de conducerea revistei Contemporanul, a adunat circa 600 de semnaturi, ale unor creatori, dar si receptori culturali. Am descoperit si o adeziune din interiorul Ministerului Culturii… Ei sunt din Romania si „diaspora” romaneasca. Romanii de pretutindeni merg, salutar, pe ideea numarului vointei de putere culturala. Termenii apelului, pe langa cei asteptati (alarma, impostura) sunt extremi (genocid, revolutie). E asa pentru ca „normalitatea” ramane la noi, in mod regretabil, extrema. Comentariile din presa au adaugat: tragedie, catastrofic etc. Sunt cuvinte scrise pentru salvarea – primul termen tare, ajuns loc comun – culturii scrise. Cuvinte (re)argumentate, adecvate la realitate.
Iata, deci, cand sa performeze, intr-o societate deschisa, cultura romana actuala, urmasa celei trecute, se redescopera, an de an, in naufragiu si striga sa fie salvata. Cultura mica, in loc sa creasca, ea intra la apa ca o tesatura modesta. In loc sa-si faca destinul creator si critic, se infunda pe mana ori pe maneca unor mici oameni politici sau ai birocratiei politice. Redescoperim fatalismul reinceputului (politic si cultural) cu continuitate in criza si finalitate ireala. La ruleta istoriei, de regula, dar in neregula, facem, din neputinta unora si reaua vointa a altora, cultura ca joc secund al politicii, daca nu ca o joaca oarba. Reintelegem un lucru elementar: complexul cultural este un complex social, unul al saraciei, al mizeriei pecuniare. Vrem bani pentru cultura si nu pentru simulacrele ei. Costurile de imagine, cum stim, sunt intotdeauna mai mari decat cele banesti.
Reflectam iar la dependentele culturii de politic si economic, la dificultatile culturii de a produce punti si temeiuri in – si intre – politica si economie. Cultura depinde de politica si economie. Dependenta este umilitoare daca politica si economia sunt lipsite de constiinta culturala adevarata. Interdependenta, pe care le-o dorim, exista daca cele trei domenii umane gandesc in – si spre – autonomie comunionala. Allan Bloom, (Criza spiritului american, trad. de Mona Antohi, Humanias, 2006, p. 224) observa o tendinta generala si nu doar cum se inchide ori cum sta mintea in loc in societatea americana a sfarsitului de mileniu: „Politica tinde sa dispara fie in subpolitic (economie), fie in ceea ce pretinde ca e superior politicii (cultura)…”
La inceputul noului mileniu, aici si acum, constatam cateva evidente ce ne privesc. Cultura politica, politica culturala, cultura pur si simplu – iata tot atatea carente ale dirijorilor „politici” si „culturali” din democratia romaneasca prezenta, ambigua, contrasa ignobil, din umbra, in democratura. Incultura, incepand cu aceea politica, isi intretine – si i se intretine – un cult absolut pagubos. Dar practica nu este una a teoriei terorizant de inculte? Nefericire: da.
Chiar nu stim: cultura – multicultura – pastreaza tara guvernabila, confera cetateanului demnitate etica si artistica. Trecutul prestigios, valoros, examinat profesionist, din carti si din reviste, e ajutat sa treaca, in loc sa fie pastrat. Sa „fie-n carti”. Si in reviste. Politicul anticultural este, desigur, un simulacru politic. Ignorarea culturii actuale este grava, intrucat prezentul include si trecutul. O Romanie aflata in istoria culturala de prim plan in lume ar fi o sansa pentru promovarea culturii originale autohtone de peste timpuri – atat cat a fost, nu mai putem mistifica monologic.
Liberalizarea culturala nu poate insemna deresponsabilizare politica fata de cultura, cearta si amenintarea divortului politicii de cultura. Se practica, echivoc si nu mai spun cat de anacronic, liberalismul ca (ne?)voit socialism utopic, prin distrugeri masive si intemeieri parelnice. Renasterea e confundata si chiar substituita cu moartea culturala. Tendintele erostratice, suicidare, nu sunt un mod de reconstructie culturala, nici daca aceste pulsiuni se manifesta la figuri culturale exponentiale, cu atat mai putin daca ele coplesesc figuri minore sau aflate-n treaba.
Politicienii sunt efemeri, dar ei lucreaza intr-un domeniu, cel politic, care se eternizeaza, chiar daca comporta metamorfoze. Suportam urmarea unei reprezentari culturale grotesti, in Parlament. E neindoielnic o falsa reprezentare, disimetrica in raport cu cultura autentica. De aceea ea nu este „tehnica”, profesionista. Ministerul Culturii de unde sa aleaga? Cultura este dispretuita de politica. E de mirare? Dar cultura nu dispretuieste politica, raspunzand la o greseala cu alta similara? Aici, in politica, mediocritatea dubioasa s-a instaurat si s-a instrumentat intr-un mod uluitor. Faptul nefast e posibil gratie unor structuri subterane eficiente, care raman si tot vin, vin, calca totul in picioare. Cand aud de cultura, acesti culturali aculturali pun, in cazul cel mai intelept, mana la gura, pregatiti bine doar ca sa adoarma.
Repetam in desert ca avem nevoie de institutii adecvate epocii, pe deplin functionale, care sa nu fie confundate sau scufundate odata cu cei care conduc circumstantial. Intr-o (anti)traditie ce s-ar cuveni stopata, institutia Fondului Cultural National pare ca disimuleaza forme ori, mai curand, formalisme neculturale, optiuni marcate de indecizii ori nondecizii. Amintim, fara urmari, ca avem nevoie de o constiinta profesionala, critica, intre partenerii culturali: creatori, finantatori, receptori. Strigam, cu gura parca inchisa, ca intr-un cosmar, ca e necesar un buget suficient, scos din cel general la proportii rezonabile (pentru realizatorii si „consumatorii” culturali), economisit prin exponenti culturali autentici, de valoare si notorietate (inter)nationala.
Cerintele apelului initiat de „Contemporanul – Ideea Europeana” (onorandu-si titulatura) prin doi reprezentanti a doua generatii de cultura creatoare, Nicolae Breban si Aura Christi, si urmat de jumatatea de mie a semnatarilor – pana cand scriu – sunt adezive si, sa zic asa, naturale pentru o cultura cu statutul trecut si actual ca al celei romanesti. Ii e de folos si-i sta in putere culturii noastre ca sa obtina 3 % din PIB (de la 0, 16%), actualizarea Legii sponsorizarii, scoaterea de la impozite a creatorilor atestati, refinantarea, in timp util, pe criteriul performantei culturale si nu economice si politice, a scrisului editorial si revuistic, normalizarea relatiei pecuniare dintre politic si cultural, prin colaborarea in intemeierea si mentinerea autonomiilor mutuale. Iau apelul ca o actiune comuna, vitala, ca o defensiva ofensiva a corpului spiritual romanesc, si nu ca pe o intreprindere subiectiva, conservatoare de forme si creatori, limitata la dorinta de a primi cota pecuniara. Scrisul literar (in sens larg, incluzandu-l si pe cel muzical) ar trebui sa fie o prioritate a actualului ministru al culturii, Adrian Iorgulescu, un muzician si muzicolog atins, intr-un fel surprinzator de politicianist si conjuncturist, de (auto)multumire. E o imensa greseala subestimarea culturii scrise. Scrisul ramane si in era imaginii. El este istorie.
Adrian Mihalache
Cultura vie
Cultura vie este aceea in curs de constituire, neomologata inca de diferite instante care se simt indreptatite sa confere, in exclusivitate, rangul de excelenta. Ea este formata din incercarile, cele mai multe ratate, de a aduce un suflu nou, o alta exprimare pentru starile de suflet si de inteligenta aflate dintotdeauna in fiinta. A spune altfel acelasi lucru care a mai fost spus este incercarea la care este supus fiecare indragostit, ca si fiecare scriitor sau pictor. Cand Correggio iese din muzeul in care admirase capodoperele celor dinaintea lui, isi spune lui insusi, cu umilinta, dar si cu orgoliu, „si eu sunt pictor”, anch’ io sono pittore. Nu importa ca nu ma voi ridica la inaltimea maestrilor, simt datoria, totusi, de a incerca.
Cultura moarta se afla in carti, iar cartile, in biblioteci, niste cimitire. Ele prind din nou viata cand, printr-o intimplare, un cititor entuziast le citeste, le asimileaza pentru a le anihila pe de-a-ntregul, scotand din ele scanteile de adevar si integrandu-le intr-un foc nou. Cultura moarta este hrana celei vii, asa cum dragostea, care nu moare, putrezeste, pentru a hrani noi iubiri. Noua iubire, vestita prin discursul abia inchegat intr-un dureros proces de facere, isi gaseste adapostul in revistele efemere, pe care doar pasionatii colectionari le leaga in volume. O regula empirica ne arata ca tot ce se produce, in orice domeniu – stiintific, literar, artistic – contine, in proportie de 80%, rateuri. Restul, o cincime, va ajunge, eventual, in carti, in antologii, in manuale. Dar, ca sa ajunga acolo, trebuie sa ai de unde sa alegi. Fara reviste, fara productia hebdomadara sau mensuala de discursuri otioase, redundante, divagante, perdante, de unde s-ar incropi recolta de valori semnificante? Contemporanul a fost, din vremea lui Gherea si Nadejde, trecand prin cea a lui Ivascu si Breban, laboratorul in care experientele de transmutare a metalului discursiv in aur textual au fost reluate mereu, in speranta atingerii stadiului final. Albedo, rubedo, nigredo, sunt etape ale transformarii, ale concentrarii, ale evolutiei de la pilitura textuala la lingoul de pastrat in seif. Fara reviste, fara Contemporanul, locul acestor transformari ar lipsi. Creatia are nevoie de un laborator in care sa se nasca, de un adapost care s-o ocroteasca, de o instanta care s-o pretuiasca. Creatorii sunt datori lor insile sa lupte pentru a le pastra.
Adrian-Paul Iliescu
Intre tranzitie si traditie
O mostenire (nerecunoscuta) dar extrem de influenta a mentalitatilor economiste si cinic-materialiste de alta data, care si-a pus detestabila amprenta pe anii de tranzitie, este scindarea peisajului uman in „detasamente de avangarda” si „oameni obisnuiti”. Noua lume pare sa aibe „figuri tutelare” sau „deschizatori de drumuri” care, toti, provin din sfera economica si din diverse domenii ale actiunii fizice: investitorul, intreprinzatorul, brokerul, managerul sau… ofiterul (reprezentantul unei armate care, prin intrarea in NATO, pare sa se fi occidentalizat deja). Acesti „oameni ai vremurilor noi” sunt priviti cu respect si tratati ca membri ai actualului „detasament de avangarda”, asadar ca personaje care au dreptul la solicitudinea statului si la tot sprijinul societatii. Statul e dator sa sprijine „IMM”-urile, sa ofere facilitati investitorilor, sa furnizeze garantii bancare intreprinzatorilor, sa finanteze infrastructura necesara afacerilor, sa legifereze pentru a proteja profiturile si, mai ales, sa verse sume imense armatei (caci nu ne putem face de rasul Europei cu anchilozatele echipamente militare mostenite). Pe scurt, „oamenii vremurilor noi” sunt indrituiti sa beneficieze de resursele publice, deoarece (nu-i asa) ei sunt modernizatorii Romaniei. Nu la fel stau lucrurile cu bietii oameni „de rand”, printre care sunt de regula inclusi intelectualii, inclusiv creatorii afirmati: adevarati paria, ei trebuie sa se descurce „prin forte proprii”; orice aluzie la un eventual sprijin public este (in cazul lor) tratata de… cersetorie. „Cine nu se poate descurca singur, pe piata libera, nu merita statutul pe care-l pretinde” – aceasta este „intelepciunea” (pseudo-liberala) scoasa brusc de la naftalina atunci cand vine vorba de scriitori, editori sau cercetatori. Pe scurt, investitorul sau ofiterul au tot dreptul sa ceara si sa primeasca resurse publice – doar ei ne duc in Europa, nu-i asa?! In schimb, la nimic nu este indreptatit scriitorul sau cercetatorul – sarcina lui este sa se agite pana cand piata (sau vreun sponsor ocazional) il va baga in seama, caci nu face parte din „detasamentul de avangarda” al tranzitiei. Adevaratii nostri eroi civilizatori sunt brokerul si managerul, fata de ei societatea are mari obligatii – solicitarile lor apar ca grave si solemne apeluri de constiinta, iar punerea lor in discutie e privita ca o tradare a marilor noastre idealuri. Lamentabile sunt numai pretentiile intelectualilor, vesnic suspectati de a parazita pe „corpul activ” al comunitatii. Modernizarea spirituala nu pare sa justifice nici un fel de cheltuieli publice – nu putem intra in Europa cu echipamentele vetuste presarate de-a lungul paralelei 45, dar putem intra fara reviste culturale, fara dezbateri de idei sau analize ale mentalitatilor, fara traduceri de calitate si fara fonduri pentru cercetare. La urma urmei, suntem chemati in Europa pentru a-i culege capsunile si a-i apara granitele de terorism, nu si pentru a contribui la viata ei spirituala.
Dana Duma
„Si noi suntem frivoli”
Striviti de presiunile economiei de piata, in bratele careia au fost aruncati inca din primele luni de dupa euforia post-decembrista, oamenii de cultura care nu vor sa fie exclusi din sumarul unor reviste, din distributia unor filme sau piese de teatru ori din planurile unor edituri, incep sa declare, chipurile in gluma, ca si ei sunt capabili de frivolitate. Pentru ca au realizat ca notorietatea lor nu poate rivaliza cu celebritatea manelistilor, hip-hop-istilor, fetelor de la „meteo” , cu a VIP-urilor din orice domeniu, literati sau oameni de spectacol dintre cei mai respectabili incearca sa scape de stigmatul „seriozitatii” aratandu-se disponibili de a colabora cu tabloide, de a aparea la emisiuni televizate mai „decoltate”, de a face mici compromisuri pentru a deveni mai „vandabili”.
Adevarul e ca nu-i usor de suportat sa vezi cum, la chioscul de ziare, revistele pline de nuduri silicoane apasa greu asupra publicatiilor cu poze de scriitori sau cu reproduceri de arta pe coperte.
Cei se rusineaza sa fie acuzati de elitism, care nu se multumesc sa ramana in paginile unor reviste care apar, cu mari chinuri, in cateva sute de exemplare, care nu vor sa para ridicoli aparand „arta pura”, cauta tot felul de trucuri pentru a castiga ceva rating. Solutiile sunt de tot felul. Unii publica in reviste interzise minorilor motivand ca si mari scriitori, vezi Philip Roth, a facut-o, prefacandu-se a nu observa ca editia romaneasca a „Playboy”, e mult mai hard decat cea americana. Cei care fac filme strecoara in distributie o vedeta de televiziune, mai mult sau mai putin talentata, cu speranta de a-i aduce in sala de cinema pe fanii acesteia. Nici realizatorii spectacolelor de teatru nu scapa acestei ispite, pentru ei notorietatea unor cantareti mediatizati pe micul ecran fiind un argument solid pentru a le incredinta partituri scrise de Shakespeare. Uneori, rareori, rezultatele nici nu sunt catastrofale.
Si totusi, de ce trebuie sa traiasca oamenii de arta acest complex, de ce trebuie sa se rusineze ca sunt ceea ce sunt? Raspunsul e sugerat de textul acestui Apel, pe care orice om de bun simt ar trebui sa-l sustina, fie ca este creator sau consumator de arta. Nimeni nu cere privilegii, ci o corectare, cu ajutorul unor solutii legislative a caror eficienta a fost probata in vechi democratii, a aberatiilor aparute in timpul instalarii culturii intr-o noua economie de piata.
Si cred ca niciun artist intreg la minte nu sustine ca era mai bine „inainte”. Nu cred ca cineva are nostalgia acelei culturi controlate ideologic, a revistelor cu mutra lui Ceausescu pe coperta.. Dar tocmai pentru ca sperantele in ceea ce avea sa vina dupa caderea comunismului au fost uriase, dezamagirile provocate azi de marginalizarea oamenilor de cultura sunt pe masura. Inca se mai poate face ceva pentru revenirea la normalitate, inca se mai poate salva demnitatea culturii romane vii. Inca mai sper ca nu ne vom contamina cu totii de complexul „si noi suntem frivoli”.
Calin Caliman
Dusmanii culturii
Viata de fiecare zi – de oriunde am privi-o – ne releva aparitia in numar tot mai mare a unei specii nocive de contemporani, care pot fi intalniti peste tot: in ambianta strazii, in lumea literara sau in aceea a artei si a spectacolului, pe micile ecrane sau in marile cancelarii ale timpului, in universul presei sau al editurilor, in tramvaie si in vagoanele metroului, pe stadioane, in institutiile de invatamant, la orase si sate. Este vorba despre dusmanii culturii si civilizatiei, o specie, cum spuneam, foarte periculoasa, chiar si pentru o societate de tranzitie, ca sa nu mai vorbesc despre o societate europeana demna, cu personalitate si cu o tinuta morala, filosofica, superioara. Lacasurile „de cultura” au fost, peste tot, modificate in esenta lor, suferind procese de degradare flagrante si continue (nu ma refer doar la „casele de cultura” traditionale, dar ma gandesc, printre altele, multe, exemplele posibile, la zeci, sute, de cinematografe transformate in crasme sau bordeluri mascate), revistele de cultura au de infruntat dificultati financiare fara precedent, dar – fara a schimba vorba – cred ca pe micile ecrane se intampla lucruri si mai grave: la unele televiziuni grilele curente sunt incarcate, premeditat, cu cat mai multe programe anti-culturale sau a-culturale, din motive grave in sine, privind „audienta” emisiunilor respective. N-as vrea sa le nominalizez aici, sunt prea bine cunoscute initiativele anti-culturale de pe micile ecrane, care au dus la aparitia unor emisiuni sufocate de vulgaritati si trivialitati, la „divertismente” necivilizate, de gust indoielnic, sustinute, vai, nu o data, de „rating”-uri spectaculoase. Din pacate, astfel de abateri suburbane sunt chiar incurajate la anumite televiziuni, care se mandresc, parca, de cate ori bunul simt devine victima dusmanilor culturii. Doar premiile anuale pe care le acorda Asociatia Profesionistilor de Televiziune (A.P.T.R.) incearca, la fiecare editie, sa repare aceste erori premeditate, ocolind emisiunile anti-culturale si a-culturale in palmaresele lor, dar vulgaritatile si trivialitatile continua sa-si puna pecetea pe „marca” unor fabrici de programe TV. In ciuda existentei unor programe declarat culturale, abaterile de gust (sustinute, adesea, si de un repertoriu cinematografic, de pilda, suprasaturat de violenta, de concesii morale si estetice) domina prestatia multor televiziuni, confirmand prezenta dusmanilor culturii pe micile ecrane, si nu oriunde, ci si in pozitii de varf, decizionale. Referirile mele la starea culturii pe micile ecrane nu sunt, practic, o iesire din tema principala a dezbaterii de fata, dimpotriva, consider ca televiziunile au un rol primordial, astazi, in promovarea si sustinerea culturii vii, pe cale de disparitie, altfel, in dureroasa noastra tranzitie. Impasul culturii vii, astazi, in Romania, este sustinut de argumentele „Apelului pentru salvarea culturii romane vii” adresat, de revista noastra si Fundatia Culturala „Ideea Europeana”, presedintelui Romaniei, Traian Basescu, primului-ministru, Calin Popescu Tariceanu, ministrului Finantelor Publice, Sebastian Vladescu si ministrului Culturii si Cultelor, Adrian Iorgulescu. Printre aceste argumente figureaza, la loc „de cinste”, indiferenta crasa fata de valorile culturii romane a multor factori de decizie din societatea contemporana, o politica anticulturala, in esenta antinationala, sau cum se specifica in Apel, faptul ca „e literalmente un genocid ce se intampla, genocid care are ca tinta cultura vie si valorile vii, scriitorii, artistii plastici, criticii, poetii vii”. Pentru a reveni la argumente mai „mici”, reintorcand discutia la propria-mi meserie si revenind pe domeniile televiziunii – repet: factor primordial, azi, in ceea ce consideram a intra in aria politicii culturale –, marturisesc ca imi reamintesc chiar cu nostalgie tele-emisiunile de cultura cinematografica sustinute de mesterul nostru D.I.Suchianu sau de Ecaterina Oproiu sau Florian Potra la Televiziunea nationala (acum trei-patru decenii!), cicluri de programe la care am avut onoarea sa particip, dar care au murit de mult, fara sanse de prezent si viitor. Orice „amanunt” privind moartea culturii este de natura sa ne dea de gandit…
Virgil Diaconu
Despre impiedicarile literaturii romane
Natiunile n-au oameni mari decat in pofida vointei lor,
– ca si familiile. Ele fac tot ce pot ca sa nu-i aiba.
Baudelaire
Am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa iasa din casa sa si sa-si cucereasca orasul. Am crezut ca el trebuie sa iasa din orasul sau si sa isi cucereasca tara. Si, in fine, am stiut ca el trebuie sa iasa din tara sa si sa cucereasca lumea. De fapt, a fi scriitor inseamna tocmai a iesi din orasul si din patria ta, inseamna chiar a te face cunoscut in lume si, fireste, a crea la acest nivel, al lumii, al spiritului de pretutindeni. Daca noi avem pe masa cartile marilor scriitori de aiurea, inseamna ca ei tocmai au iesit din orasul si din patria lor, inseamna ca ne-au cucerit prin spiritul, universal, al operei.
Nazuinta scriitorului de a cuceri lumea este problema fireasca a oricarei literaturi, adica problema literaturii din orice parte a lumii. Vom deosebi insa aceasta nazuinta, acest vis, acest proiect de credinta ca literatura romana contemporana despre care vorbim va intra asa, una-doua, in lume, in Europa, si ca Europa ne va intinde de indata covorul rosu al gloriei. Poate ca inainte de a trece granita literatura romana ar trebui sa stea mai intai foarte bine pe propriile ei picioare, sa treaca hotarul propriilor incertitudini, sa fie, cumva, pregatita pentru marea intalnire cu lumea. Deocamdata, literatura romana contemporana sufera de cateva impiedicari ce o tin bine legata in batatura. Dar sa vedem care sunt acestea si ce s-ar putea face pentru a o elibera de ele.
Responsabilitatile democraturii fata de literatura
Literatura exprima intr-o oarecare masura fiinta unei natii. Ea este totodata opera de cultura si de educatie – in scoli si universitati se preda literatura romana! Ca segment important al culturii, literatura contemporana ar trebui sa fie tratata ca o problema de interes national, iar statul sa aiba anume responsabilitati in ceea ce o priveste. Or, se vede bine ca responsabilitatea statului vizavi de cultura se concretizeaza intr-o ineficienta lege a sponsorizarii (mecenatului) si intr-un procent minim, 0,16% din PIB, alocat culturii.
In aceste conditii, scriitorul este determinat sa-si editeze cartile atunci cand reuseste sa stranga destui bani sau sa se descurce in hatisul sponsorizarii, adica din joi in Paste. Cum aceasta este situatia generala, intelegem ca literatura romana depinde de buzunarul aproape gol al scriitorului sau de dragostea nemarturisita a sponsorilor pentru cultura! Ajutorul financiar pe care statul il acorda culturii scrise este sporadic, transparent atunci cand lucrurile nu se mai pot indrepta, neprofesionist, nesemnificativ din punctul de vedere al cuantumului banesc.
Proasta circulatie a cartii
A doua impiedicare a literaturii romane este proasta sau inexistenta comercializare a cartii. Cartea editata pe banii scriitorului sau ai sponsorului ii este pusa autorului in brate, asa incat ea nici nu ajunge in librarie, de unde ar putea sa fie cumparata. In plus, librariile nu incheie contracte de difuzare cu persoane fizice, cu scriitori. Si atunci, autorul nu are decat sa isi ofere cartile la revistele literare si/sau la prieteni… El poate sa faca acest lucru cu aproximativ 200 de carti. Celelalte 300 de carti, dintr-un tiraj de 500, se vor eterniza pe balcon sau sub masa la care scrie…
Asa stand in general lucrurile, intelegem ce inseamna, de fapt, literatura romana vie, contemporana: cartile pe care abia le publici pe banii tai ori ai sponsorului, carti pe care le faci cadou prietenilor sau revistelor. Carti care nu intra nici in librarii nici in biblioteci!
Dar ce literatura este aceea care pe de o parte are un ritm editorial dictat/fracturat de propriile economii ori de capriciile sponsorului, iar pe de alta parte are 200 de cititori? Majoritatea cartilor care apar la Pitesti, sa spunem, nu pot fi cumparate la librariile din alte orase, dupa cum majoritatea cartilor semnate de autori romani contemporani editate aiurea nu sunt de gasit in librariile pitestene. De fapt, noi traim intr-un fel de iluzie a literaturii romane, intr-o literatura romana iluzorie: in acea literatura ale carei opere sunt publicate sporadic, in tiraje mici care (de regula) nu ajung nici la cititor nici in biblioteci si care se eternizeaza pe balcon, in pod, sub masa de scris sau sub patul autorului. Pentru ca o literatura care nu circula cu adevarat, care nu ajunge la un numar mediu de cititori are toate sansele sa nu existe! Cu putine exceptii, scriitorul roman de azi este marele anonim al literaturii pe care o produce. El traieste din iluzia acelui maine care va indrepta lucrurile si ii va face dreptate. Lui si literaturii romane. El isi inchipuie blenoragic ca tocmai tara care in toata istoria ei si-a neglijat, tradat sau lichidat sistematic personalitatile (din orice domeniu), care acum si-a vandut delta, padurile, muntii de piatra si de marmua, aurul, petrolul si aproape tot sistemul bancar il va salva! Il va salva pe el, literatura si cultura romana! Vai, Cetate a Soarelui si a culturii! Cat de cunoscuti vor fi scriitorii tai in lume daca in propria tara sunt niste anonimi!
De unde inainte literatura era tinuta in frau, calauzita de partidul unic si subordonata financiar si politic acestuia, acum ea este libera politic si aproape abandonata financiar. Cenzura politica nici nu mai e necesara de vreme ce ea a fost inlocuita cu una financiara, de vreme ce o cauza a mortii lente a fost inlocuita cu alta. Retragerea finantarii revistei Contemporanul, «prima si cea mai semnificativa publicatie a avangardei romanesti» (DGLR), aparuta in 1923, este doar unul din actele responsabile ale politicienilor carora le-am dat votul.
Se vede astfel ca problemele economice pe care le are literatura romana raman sa fie rezolvate de scriitori… Financiar-economic, literatura devine o problema de ordin personal. O problema personala a fiecarui scriitor…, cand este de asteptat o politica statala, iar nu una rezolvata prin indivizi, ONG-uri sau edituri prietene. Dar o politica statala inseamna o decizie politica. Pentru ca aici nu este vorba de fotbal, de galele K1, de show-ul sexual si politic, de manelele sau telenovelele, de aceste lacrimi vesele pentru Valea in care traim. Este vorba de cultura romana.
Evaluarile deformare si literatura holografica
O alta problema a literaturii romane este aceea a valorizarii ei interne. Cand vorbim despre literatura, avem in minte scriitorii sau operele literare de valoare, iar nu operele mediocre. Dar tocmai aici este problema! Care sunt, de fapt, scriitorii contemporani de valoare, cei care fac literatura romana?
Scriitorii contemporani de valoare ne sunt livrati de trei instante diferite: de critica literara, de premiile acordate de U.S.R, si de topurile literare. Toate acestea sunt instante, modalitati, practici de evaluare a cartilor, autorilor si, in fond, de evaluare si valorizare a literaturii romane.
1) Despre relativitatea ierarhiilor scriitoricesti instituite de critica literara s-a scris in destule randuri. Totusi, dintre cele trei modalitati de evaluare si valorizare a operelor/scriitorilor, cea critica pare sa fie cea mai serioasa, si asta impotriva criticilor slabi, inevitabili, ca si sectiunea mediocra a literarurii.
2) Premiile pe care U.S.R. le acorda anual „celor mai buni” scriitori in viata sunt, nu de putine ori, niste inscenari cu pompa: ele revin, adesea, chiar acelora care se rotesc in juriile care acorda premiile… Si le mai revin celor bine plasati in structura literara a momentului sau celor care implinesc o varsta „rotunda”; pentru ca toate aceste pozitionari – membru in juriu, functie administrativ-literara, varsta – sunt obiecte estetice care motiveaza diplomele si banii…
3) O alta modalitate de evaluare a operei literare sau a scriitorului contemporan este faimosul top literar. Din nr. 51-52/2004-2005 al Romaniei literare, unde 34 de critici literari inportanti intocmesc topul poetilor romani de la inceputuri si pana astazi, ii putem extrage pe primii 10 poeti romani contemporani. Un alt top din cursul anului 2005, cel din Bucurestiul literar (nr. 21-22/octombrie 2005), plaseaza pe primele zece locuri cu totul alti poeti. Primii 10 poeti romani contemporani sunt acum altii, cu totul altii. Care sunt cei adevarati? Iata, asadar, doua evaluari complet diferite ale criticii romane contemporane. Iata un melanj in care se intalnesc foarte putini poeti buni cu poeti modesti.
Dar cam asa evaluam noi de mai multa vreme. Din 1944 si pana astazi, atunci cand a avut ca obiect literatura contemporana, critica romaneasca a intocmit, nu de putine ori, ierarhii false, fie ca a fost vorba de premiile U.S.R., sau de topurile literare. Uneori, acest lucru l-a facut si critica de carte. Sistemul profesionist de evaluare nu a ezitat sa fabrice scriitori de conjunctura, fie pe criterii politice, de prietenie, din obligatii neachitate, ori pur si simplu din lipsa de criterii estetice. Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Nicolae Dragos, George Lesnea, Adrian Paunescu, Veronica Porumbacu, Ion Segarceanu, Ion Cranguleanu, Ion Brad, Traian Iancu, Ion Gheorghe etc., poeti pe care ii gasim, de altfel, in mai toate Omagiile vremurilor trecute, sunt marii poeti premianti acum 20-30 de ani. Ei sunt poetii fabricati de epoca, poetii holografici. Alti scriitori holografici li se adauga astazi, iar ei stau pe aceleasi pozitii cu scriitori de valoare. Modul deformat de evaluare, care a condus la literatura pe care o numim holografica, constituie cea mai hilara si tragica poveste scrisa de literati despre literatura romana.
Concluzii dulci-amare
Faptul ca literatura contemporana amesteca literatura de valoare cu literatura mediocra, holografica, nu ar fi chiar o situatie fara iesire. Dinlauntru, la un anumit nivel, se stie care este una si care este alta, iar infuzia de capital asteptat din partea statului isi va afla fara doar si poate plasamente corecte. Asta daca omul politic pune totusi un pret pe omul de cultura si nu intentioneaza sa-l duca la pieire. Desi se pare ca in raportul Putere / Cultura noua ni se potriveste mai degraba un gand, amar, al lui Baudelaire: Natiunile n-au oameni mari decat in pofida vointei lor, – ca si familiile. Ele fac tot ce pot ca sa nu-i aiba.
Paul Aretzu
Lumea artistica are obligatia sa amendeze societatea bolnava
In mod firesc, orice cultura este vie, chiar daca poporul care a produs-o dispare. Ea se afla in potentialitate permanenta, fiind o infrastructura resurgenta, actionand paradigmatic pe coordonatele sintaxei geografice sau temporale. Deci cultura moarta este un nonsens. Cultura poate fi insa obstructionata, descurajata, stopata. Factorii malefici sunt prostia, violenta, imoralitatea, autoritarismul, obtuzitatea, dispretul.
Exista doua modalitati de a pastra cultura vie, adica de a o mentine in functiune: a avea respect pentru traditie, asigurandu-i perpetuitatea, asimiland-o si improspatand-o, si a asigura conditiile unei culturi actuale fervente. Trebuie sa amintim truismul ca istoria unui popor se decanteaza in patrimoniu, ca timpul capata concretete prin cultura si civilizatie, dand prestigiu unor natii. Din nefericire, mai ales azi, configuratia sociala marginalizeaza artistul, rezervandu-i un statut aleatoriu, de voluntar al unei aptitudini. Pe de alta parte, democratia are tendinta de a egaliza, de a plasa in monotonie ceea ce, de fapt, este exceptie si, oricum, va deveni canon. Arta insa, prin natura ei, ramane o experienta aristocratica, dominata de un orgoliu monadic, separata de pluton. Din incongruenta dintre comunitate si singularitate s-a statornicit imaginea temperamentului anarhic, insurgent, inadaptabil al artistului.
Cultura vie este cea creditata axiologic, activa intr-un sistem de ierarhii. Ori, in istorie, ca si in cultura, nu exista anchiloze, incremeniri, ci o continua evolutie/tranzitie, o mobilitate capabila sa creeze structuri expresive, adica generative, dand timpului dimensiune umana. Literatura romana sparge tiparele/imponderabilele limbii nu prin traducere ci prin apostazie, Tristan Tzara, Eugen Ionescu extrapolandu-se in sistemul de valori universale. Limbile vechi, culturale, ebraica, greaca, latina rezoneaza in semantica limbilor moderne. Exista o limba/cultura a varstelor care parcurge mai multe stadii, muzicalitate, luciditate, plenitudinea sensului (evoluand de la exuberanta la brevilocventa), extazul (in rugaciune). Intre acestea nu exista interstitiu, hiat.
Problema se schimba atunci cand tranzitia are aspectul precar al provizoratului, cand totul pluteste in confuzie si nu exista o directie previzibila. Este situatia debusolata a Romaniei de azi, aflata intr-un dezechilibru prelungit, lipsita de un orizont coerent, guvernata de incompetenta si imoralitate, abandonata, intr-un fel, de elita culturala care s-a dat de-o parte, plina de repugnanta. Pentru societatea de consum, pragmatica, precipitata, imperativa, adesea veroasa, arta, desi inscrisa genetic in fiecare individ, este un lux prea costisitor, un aspect social prea putin semnificativ. Grijile subzistentei, circul politic incontinent, balcanismul din mass-media il indeparteaza pe om de reperele culturale. El se lasa, neputincios, dus de vremuri. Uneori insa tocmai egoismul guvernantilor, sentimentul de alienare al artistului, nesiguranta ascut sensibilitatea, trezesc constiintele apatice, provoaca reactia de salvare prin cultura. Dupa experienta umilitoare a unei jumatati de veac de comunism, intelectualitatea/lumea artistica are obligatia sa fie solidara, sa emendeze societatea romaneasca bolnava, sa pretinda, in locul surogatelor cotidiene, al imposturii, cultura vie, autentica, roditoare, care vine din arhetipalitate si care este semnul cel mai sigur al normalitatii. Altfel, fiecare popor isi are cultura pe care o merita.
Lucia Daramus
Tranzitie, cultura si prozelitism
Literatura romana contemporana, din orice punct ar fi privita, este vie, foarte vie. Se scrie si se citeste poezie, se scrie si se citeste proza, critica literara …
Datorita stilurilor abordate, bogatia creatiei literare lasa in urma multe alte domenii de la noi, ca de exemplu cercetarea medicala care nu exista, de fapt.
Ca se afla in tranzitie cultura, si cind spui cultura spui implicit literatura, asta da, e drept. In Romania exista multe crize: criza sistemului sanitar, o criza a economiei, standardul de trai este extrem de redus, oricit ar spune unii sau altii sa traiti bine, sintagma care ar suna mult mai cuminte daca ar fi limitata doar la sa traiti!
O criza a ideilor, a scrisului nu exista, desi cultura, asa cum se prezinta ea momentan, este in doliu, facindu-i-se, daca nu parastasul, cel putin pregatirea premergatoare inmormintarii.
Sa fie insasi sistemul cultural de vina? Sa fie factorul politic vinovat, economia sau societatea? De vina nu-i nimeni si-s vinovati toti deopotriva.
Bunaoara, cum putem vorbi de Europa largita, de idealuri europene comune ucigind cultura greco-latina?!
Problema nu e chiar recenta. Bulibaseala intelectuala e mult mai veche la noi, dar si in spatiul mai larg occidental, boala aflindu-se si la casele mari, numita fiind de Jürgen Habermas noua confuzie.
Tot atit de adevarat este faptul ca notiunile, conceptele clasice, desi vietuiesc dimpreuna cu cele moderne, au trecut intr-un unghi umbros, actualmente cautindu-se stilul modei, ceea ce se vinde. Nu e rau ca un autor sa-si vinda cartea, sa-si vada opera ca pe un produs, nici dialogul real dintre reprezentantii culturii cu cei ai economiei nu este de neglijat, dar in orice se cade sa existe o dreapta masura, un echilibru; cind e vorba de cultura sa lasam oamenii de cultura sa ia decizii, sa ia parte la masa tratativelor.
Trecutul, de-o pilda, incet, incet incepe sa dispara din constiinta publicului, se doresc teme usoare, mult balast intelectual, ca e mai simplu sa rumege o problema, indiferent de ce natura, unul sau altul devenit vedeta peste noapte, care nu mai are timp sa se reculeaga in biblioteca pentru ca alearga de la o televiziune la alta, dar se pricepe la toate si la nimic.
Este salutara interventia domnului Pruteanu, rivna dumnealui in ogorul limbii romane, dar, pentru ca neghina sa fie cu adevarat indepartata, nu i-ar strica o vizita la vreun latinist, mai apoi sa peroreze despre originea cuvintelor, in cunostinta de cauza.
Somnambulismul intelectual mai este intretinut si de factorul politic, de deciziile politice proaste care se rasfring asupra culturii. Oare ce inseamna sa fii operator cultural si sa nu ai nimic de-a face cu cultura? Poate lua decizii cu privire la concerte simfonice inginerul, poate lua decizii in privinta literaturii medicul, dar in privinta istoriografiei se poate pronunta informaticianul?! Cu siguranta nu! Acestia, eventual, pot ajuta, fiind aditivii in lipsa carora cultura nu s-ar putea dezvolta armonios. Creatorul sa creeze, medicul sa trateze, politicianul sa conduca, educatorul sa educe…!
Simtite astfel lucrurile, tu (scriitorul) nu esti nici stapin nici sluga in casa ta, pentru ca toti ceilalti te iau drept un trofeu pentru propria lor lauda (cind este cazul) si te dau afara in rest.
In fine, rafuielile interne tot din asa-zisa tranzitie fac parte. De curind, revista Verso, care se doreste a fi o pata de culoare aparte in arealul revistelor de cultura, si-a propus sa faca niscaiva curatenie pe la U.B.B., Facultatea de Litere. Cum nu e prima data cind Verso da cu stingu-n dreptu si-si fringe gitul, redactia a gindit sa-si foloseasca detergentul lingvistic si clorul intelectual pe una din cele mai competente cadre din cite exista la ora actuala in U.B.B. – Ioana Both. Speram, insa, ca redactia revistei mai sus mentionata sa-si spele ochii cu clorul din dotare.
Facind o plimbare prin cartile colegilor mei de generatie, intr-o Romanie a tranzitiei, temele acestor scriitori sint pe masura: voma poetica, furie, o societate care n-a mai dat pe la cosmetician, si bine facem cei care scrim in acest stil, ca farduri pe genele Romaniei s-au pus cu tona in stim noi ce perioada, si inca se mai incearca o palida cosmetizare. Cui o folosi?!
Visceralitatea si voma din scris mai pot fi concurate doar de povestile reale de unde ne inspiram cind punem in pagina poeme, articole, eseuri….
Privind in jurul meu la toate cite se petrec, am ramas cu o intrebare la care nu am gasit nici un raspuns: oare tranzitia face corp comun cu identitatea romanului doar ca, pina acum, configuratia acestui termen zacea undeva in paginile dictionarului?
Ca sa lamuresc poblema, readuc in atentie jocul premiului Nobel, dar nu e de neglijat nici prestigiosul premiu francez Goncourt. Pentru Nobel au intrat in discutie Tudor Arghezi, Lucian Blaga (dosarul caruia, se pare, nu a ajuns de fapt in Suedia pentru ca au avut grija conationalii), Paul Celan, Eugen Ionescu (ideile de dreapta ale dramaturgului roman au fost principalele motive pentru Artur Lindqvist ca sa voteze impotriva), Marin Sorescu si Nichita Stanescu. In cazul premiului Goncourt il avem pe Vintila Horea cu exceptionalul roman Dieu est né en exil, premiu care i s-a retras dupa ce s-a aflat ca ar fi fost membru al Garzii de fier.
Soarta a fost nefasta pentru unii, altii au fost incriminati de propriile idei, dar pentru citiva ghinionul a insemnat semnalele negative stirnite chiar de oamenii de cultura din tara. Cum sa-si exorcizeze romanul propria invidie?!
Dorinta de a stapini peste ceva nu e caracteristica doar acestei natii, totusi. Sta, as spune, in firea omului cu adevarat slab. Destul sa amintesc despre deja celebra povestioara a Nobel-ului din 1974, acesta fiind disputat de doi suedezi, Harry Martinson si Eyvind Johnson. Primul, membru al Academiei Suedeze, a stirnit furtuni si proteste in rindul intelectualilor din tara, incit Martinson, presiunea asupra psihicului fiind foarte mare pentru el, nu a mai scris nimic timp de patru ani, dupa care s-a sinucis, sfirtecindu-si burta in timp ce era internat intr-un spital.
Invidia face parte si la ei din vreo tranzitie nedescoperita!?
Revenind pe meleagurile cenusii ale Romaniei, bag de seama ca statutul religios al unui individ tot in tranzitie se afla, desi te-ai astepta ca legile sa reglementeze astfel de probleme.
De curind, mi s-a trimis prin posta ultimul numar al unei reviste de cultura si, pentru ca serviciile de posta se afla si ele in tranzitie, plicul nu a ajuns la destinatie, desi numele si adresa erau vizibile, ci la vecinul de peste drum, adica la organizatia neoprotestanta Christian Aid Ministries. Domnul Marius Rotar, absolvent al U.M.F. Cluj, angajat sa deschida scrisorile sosite pe adresa organizatiei mai sus mentionata (ca nu practica medicina e problema dumnealui), s-a gindit, probabil, sa-si duca menirea religioasa cu mult zel si, in loc sa-mi dea plicul sau sa-l returneze cum ar fi fost civilizat, mi l-a deschis, mi-a scos revista „ca era doar o revista de cultura”, mi-a introdus in plic cinci reviste de cult neoprotestant, a lipit plicul pe care mi l-a inminat in noul format si cu un nou continut.
Scriitorii, cunostea ca sint scriitoare, sint niste rataciti care trebuie adusi pe calea vesniciei!
Tactica de a face prozelitism prin violarea corespondentei (fapta amendata de lege) si prin subminarea statutului intelectual al unui om inca nu am mai intilnit-o.
Am pus-o pe seama tranzitiei fiintei romanesti, a neajunsului ca nu exista o lege a prozelitismului, precum si a lipsei culturii acestui domn.
In final afirm raspicat ca ma mindresc cu faptul de a fi, de a fi ceea ce sit – scriitor – faptura in care imaginatia zburda neingradita, in care realitatea bruta si frusta se aseaza in cuvint, gata sa tisneasca mai apoi in lume si sa se imparta.
