Iorgulescu neîntinat

S-⁠a cercetat şi ipoteza că ar fi fost folosit pentru a tempera atitudinile unora consideraţi protestatari. În afară de maculatură specifică birocraţiei comuniste, cu fel de fel de planuri de măsuri cu care instituţia se îndopa asemenea întregului aparat de partid şi de stat, nimic concludent. S-⁠a cercetat ipoteza de a fi fost informatorul ascuns sub pseudonimul Dorin, despre care însăşi Direcţia de Investigaţii a C.N.S.A.S. conchisese în finalul Notei de constatare: „În baza de date SEAPP, în fişa dosarului R2499, apare numele conspirativ «DORIN» informator a cărui identitate nu a putut fi stabilită”. 

(Amintim că Direcţia de Investigaţii este condusă de celebra Doamnă Germina Nagâţ, fiica unui distins colonel de securitate şi pupila deontologică a Grupului de Dialog Social/ GDS).

Sfârşitul săptămânii a adus un verdict important pentru moralitatea lumii culturale, cât şi pentru înţelegerea perversităţii uneia dintre multele instituţii care funcţionează pervers. Vestea prezintă oareşce importanţă dacă la nici 20 de ore a telefonat pentru confirmare şi cineva de la Paris. Este vorba de verdictul final în procesul lui Mircea Iorgulescu purtat cu atelierul de răstălmăciri şi obsesii denumit C.N.S.A.S.

La aproape 3 ani după retragerea lui definitivă într-⁠un cimitir parizian, cărturarul se conturează tot mai limpede ca o conştiinţă demnă şi curată a ethosului naţional, înstrăinarea de neamul său fiind doar geografică, iar intransigenţa o componentă a sincerităţii depline şi a consecvenţei în căutarea binelui. Profilul proeminent, incomod pentru veleitari şi trepăduşi, rezultă chiar şi din arhivele imunde. Unul dintre cei 11 informatori ai Securităţii care l-⁠au „încadrat” strâns până la sufocare (sursa PRODAN) nota pentru Securitate: „Mircea Iorgulescu ocupă o poziţie specială, determinată (…) de faptul că evită o dependenţă directă de cei care încearcă să dea tonul în judecarea cărţilor şi evaluarea autorilor (…). Îmi pare onest şi interesat real de binele literaturii (…). Uneori îşi mărturiseşte nemulţumirea însă nu public şi nu crede că o ruptură sau un scandal ar ajuta”. Cumpătat dar nu conformist, tot din arhivele Securităţii rezultă că adopta poziţii tranşante când aprecia că poate obţine astfel rezultate benefice pentru libertatea de creaţie în condiţiile vremii. Avea anumite ţinte urmărite cu remarcabilă constanţă: respectarea Statutului Uniunii Scriitorilor ca un bun câştigat într-⁠o perioadă mai relaxată, editarea Caietelor critice ca publicaţie de nişă pentru elite, apărarea lui Octavian Paler, ajutorarea protestatarilor.

Cu autoritatea de critic neangajat în coterii şi cu posibilităţile de membru al redacţiei Romania literară a încercat să tempereze măsurile de cenzură, dar şi excesele spectaculare ale unor condeieri mai mult vocali decât inspiraţi. Buna credinţă şi realismul îl făceau să vadă că tactul şi solidaritatea obştei sunt mai eficiente în prezervarea nişelor de libertate decât gălăgia sterilă şi suspectă de provocare.

În 1989 s-⁠a expatriat, a căpătat cetăţenia franceză graţie autorităţii pe care o câştigase în clubul select al exegeţilor lui Panait Istrati. Vocea lui baritonală şi echilibrată ne-⁠a îmbărbătat de la Europa Liberă şi de la Radio France International. După 1990 a ţinut o rubrică în revista 22, care nu se potrivea întotdeauna cu politica dihotomică a publicaţiei. În schimb, a continuat să ne ofere cărţi cu texte noi sau adunate, între care remarcabila demonstraţie a remanenţei lumii lui Caragiale – Marea trăncăneală. O carte ce ar trebui parcursă de fiece român.

Subit a irumpt în 2009 ştirea că C.N.S.A.S. l-⁠ar fi descoperit colaborator al Securităţii. Era rezultatul petiţiei trimise de doi pigmei şi de un pigmeu mai măricel din diaspora. Motivaţia lor măruntă? Alimentarea cu seu a opaiţului ridiculei lor „dizidenţe”! (Era pe-⁠acolo şi o fiică de nomenclaturist, dar ce mai contează!). Excitat din interior de bărzăunul tuturor clevetelilor, C.N.S.A.S. a cercetat 27 volume de arhivă, însumând mii şi mii de file fără să se găsească o singură pagină, un singur rând scris de Mircea Iorgulescu pentru securişti.

S-⁠a cercetat şi ipoteza că ar fi fost folosit pentru a tempera atitudinile unora consideraţi protestatari. În afară de maculatură specifică birocraţiei comuniste, cu fel de fel de planuri de măsuri cu care instituţia se îndopa asemenea întregului aparat de partid şi de stat, nimic concludent. S-⁠a cercetat ipoteza de a fi fost informatorul ascuns sub pseudonimul Dorin, despre care însăşi Direcţia de Investigaţii a C.N.S.A.S. conchisese în finalul Notei de constatare: „În baza de date SEAPP, în fişa dosarului R2499, apare numele conspirativ «DORIN» informator a cărui identitate nu a putut fi stabilită”. (Amintim că Direcţia de Investigaţii este condusă de celebra Doamnă Germina Nagâţ, fiica unui distins colonel de securitate şi pupila deontologică a Grupului de Dialog Social/ GDS).

Dosarul a ajuns la Curtea de Apel Bucureşti, pe masa unei judecătoare foarte apropiată de Doamna Monica Macovei. Aceasta a admis acţiunea C.N.S.A.S. cum face de obicei, dar i-⁠au trebuit 15 luni ca să motiveze hotărârea. Şi a făcut într-⁠adevăr un lucru antologic: a reprodus pe larg în 25 de pagini presupusele discuţii ale misteriosului Dorin cu securiştii, după care a tras o concluzie care făcea absurd travaliul reproducerilor: „Nu există considerente care să conducă la concluzia certă că pârâtul este persoana care apare în cele două dosare cu numele conspirativ de colaborator «DORIN»”.

Rezonabil. Dar Curtea mai face o volută şi conchide că dacă nu e valabil pseudonimul Dorin, o fi valabil pseudonimul Mirel. Atâta doar că Mirel era numele de cod al lui Mircea Iorgulescu în postura de urmărit de Securitate şi nu de colaborator al acesteia.

Absurdul verdictului Curţii de Apel Bucureşti se vede şi din următoarea gogonată: se pretinde că ofiţerii îl manipulau pe Mirel să determine un autor să nu-⁠şi trimită manuscrisul în străinătate, dar mijlocul de îndeplinire al „sarcinii trasate” a fost… percheziţionarea bagajelor lui Iorgulescu însuşi la ieşirea din ţară.

Mircea Iorgulescu s-⁠a stins din viaţă la Paris, în plină forţă creatoare, în ziua de 7 iunie 2011. A suferit de un cancer chinuitor, bonus la suferinţele morale pricinuite de conaţionali. Cunoştea verdictul Curţii de Apel Bucureşti şi spera că acesta va fi desfiinţat prin recurs. Fiicele sale, Ioana şi Anca, au solicitat continuarea judecării recursului. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-⁠a judecat joi, 20 februarie a.c.

Între timp, lumea culturală s-⁠a apărat singură de impostură. Cu mijloacele analizei logice şi estetice, întinarea lui Iorgulescu a fost spălată, cel puţin prin studiul foarte atent făcut „cazului” de Gabriel Andreescu (România literară nr.7 şi 8 din 2014). Acest precedent de autoritate intelectuală l-⁠a determinat pe avocatul Sergiu Andon, apărătorul lui Mircea Iorgulescu, să-⁠şi încheie pledoaria din faţa instanţei supreme astfel:
„Istoria literaturii tinde să respingă înscenarea suferită de cărturarul de seamă Mircea Iorgulescu în amurgul trist al vieţii lui. Reprezentantul juridic al memoriei sale postume speră că şi justiţia să dea acelaşi verdict de inocenţă”.
Iar justiţia, servită în acest caz de magistraţi adevăraţi, l-⁠a dat.

Mircea Radu