Contemporanul. Ideea europeană se apropie de aniversarea de 30 de ani. Fondată la Iaşi, Contemporanul are 138 de ani de la înfiinţare, iar Ideea Europeană (1919‑2019) îşi sărbătoreşte centenarul.
Ce reprezintă pentru dvs. Contemporanul. Ideea Europeană? Ce loc îi revine în peisajul revistelor de cultură naţionale?
Hans Dama
Un orizont larg
O publicaţie culturală trăieşte din articolele şi contribuţiile interesante şi diversificate, semnate de autori de talie internaţională, oferind cititorilor subiecte atrăgătoare în multitudinea lor. Desigur că în decurs de un secol variază profilul, accentele şi felul prezentării acestor materiale. Integrată în spaţiul european, revista subliniază apartenenţa acestei culturi continentale, trecând prin ani grei de războaie, de crize economico‑politice, de ani de restrişte.
Ideea însă de a se axa pe acest fundament cultural european persistase de‑a lungul timpurilor, cu toate că existau şi perioade în care politica încerca influenţarea acestor tendinţe ca, de exemplu, în deceniile şi spre finele erei comuniste.
La 30 de ani de la evenimentele din 1989, revista Contemporanul a ieşit din încercarea guvernului de a‑i impune letargia unei izolări de orientarea politico‑culturală din acea vreme. Scăpând dintr‑o oarecare pseudo‑izolare internaţională, orientându‑se spre o deschidere mai largă internaţională, înlesnind astfel publicarea abundentă a autorilor străini, respectiv a contribuţiilor lor literar‑umaniste. Astfel, atributul Ideea europeană a contribuit substanţial la îmbogăţirea conţinutului, respectiv a profilului revistei şi a diversificării tematicii abordate în paginile ei.
Orizontul larg oferit prin europenizarea internaţională a revistei pune la dispoziţia cititorilor materiale bogate şi variate, având astfel prilejul de a cunoaşte opinii şi păreri ale autorilor străini în vederea formării unui orizont propriu larg.
Fiind autor din străinătate, sunt implicat direct în această problemă şi mulţumesc redacţiei, respectiv conducerii revistei Contemporanul pentru acest prilej, urându‑i succesele dorite. Felicitări cordiale pentru realizările în aceste trei decenii ca publicaţie cu titlul Contemporanul. Ideea europeană.
Bogdan Mihai Dascălu
O casă cu porţile niciodată zăvorâte
Se spune că, atunci când iubeşti, încetezi să mai fii obiectiv. Tot astfel sper ca opinia mea să fie considerată aprioric părtinitoare. Foarte multă lume se plânge de faptul că scriitorimea, întreaga noastră intelectualitate, de altminteri, e tot mai divizată. Şi pe drept cuvânt. Aş mai adăuga şi că niciodată nu a fost mai egoistă. Dar cum ar putea fi altfel decât societatea din care fac parte? Poate că ne depărtăm tot mai mult de ceea ce înseamnă sa fii om. Într‑o lume literară în care primează interesul, e greu să găseşti o revistă dezinteresată, care să pună preţ deopotrivă pe marea cultură, dar şi pe cultura vie, care să fie deschisă tuturor şi care să urmeze, de atâţia ani, firul mereu călăuzitor al drumului cel drept. Contemporanul este casa unui trib, din care mă bucur să fac parte, o casă cu porţile niciodată zăvorâte pentru cei ce doresc să ni se alăture.
Unii vor găsi în asta un idealism anacronic faţă în faţă cu societatea în care trăim, dar numai un asemenea idealism ne mai poate face să trăim bucuria de a fi prin scris. Nu ar fi rău ca şi celelalte reviste, cele care au mai rezistat şi care nu au sucombat din lipsă de cititori, să ia drept model această deschidere europeană. Contemporană.
Diana Cozma
Recunoaştere a valorilor trecutului şi prezentului
Ne‑am obişnuit, în cultură, ca şi în viaţă, să rostim şi să scriem cuvinte al căror sens l‑am pierdut sau nu vrem să ni‑l amintim. Vehiculăm noţiuni precum adevăr, libertate, frumos, pe care le inserăm în fraze meşteşugite, şi care rămân îngheţate pe o pagină de revistă sau de carte. Se pare că existăm într‑o lume a cuvintelor defuncte, căci suflul lor vital originar nu ne inspiră nici la reflecţie, nici la schimbare.
Or, în acest peisaj al unei naturi moarte, revista Contemporanul. Ideea europeană este asemeni unui far care luminează în bezna nisipurilor mişcătoare ale culturii. Nicolae Breban şi Aura Christi şochează prin sinceritatea demersului lor artistic, prin generozitate, echilibru, cunoaştere, recunoaştere a valorilor trecutului şi prezentului. Şi această verticalitate a acestor doi mari artişti ai culturii mondiale ţâşneşte din paginile revistei prin cuvinte, semne vii, care dăruiesc cititorului speranţa că într‑o zi omul de cultură va fi ceea ce a fost dintotdeauna: cel care grafiază miracolul existenţei fiinţei umane.
Incontestabil, revista Contemporanul. Ideea europeană este pe primul loc în peisajul revistelor de cultură naţionale.
La Mulţi Ani, Conte!
Bogdan Creţu
O identitate aparte
Citesc revista Contemporanul. Ideea europeană de când eram în liceu. Altfel spus, i‑am urmărit cam toată istoria postdecembristă. De vreo zece ani ţin o rubrică în paginile ei şi ăsta e semnul unei solidarităţi de care nu mă dezic. O solidaritate, mai întâi, faţă de Nicolae Breban, un scriitor pe care l‑am admirat încă din anii ‘90, când i‑am citit, de la primul la ultimul, toate romanele şi de care am şansa să mă lege, între timp, definitiv, pot paria, o prietenie fundamentală (pentru mine, desigur). Dar e şi o solidaritate faţă de una dintre puţinele publicaţii independente de pe scena noastră culturală. Nu întâmplător, Contemporanul a păstrat ceva din spiritul combativ al directorului ei, intervenind cu ample dezbateri, polemici, mese rotunde pe teme dintre cele mai arzătoare, mereu urgente, deşi ieşite azi de pe agenda publică: identitatea naţională, locul şi rostul unor materii cu potenţial indentitar în programa şcolară (limba latină, istoria, literatura), legi abuzive care se sprijină pe verdictele tribunalului poporului şi care încearcă să scoată din istoria culturii nume de rezonanţă în temeiul unor păcate politice, confuzii ideologice etc. Spre cinstea sa, revista nu s‑a predat ideologiilor actuale şi a rămas un centru al conservatorismului în sens tradiţional, al apărării unor valori fals perimate.
În ultima vreme, revista a devenit un fel de tribună a Academiei Române, ceea ce îi dă o identitate aparte. În orice caz, asumarea, şi la nivel publicistic, a unei atitudini tranşante în ceea ce priveşte marile teme, de interes naţional (cum ar fi educaţia), este un lucru cât se poate de avantajos: dezbaterile pe teme care ne privesc pe toţi trebuie să iasă din aula şi să ajungă la toţi cei interesaţi.
Vivat, crescat, floreat!
Nicoleta Sălcudeanu
La dublă aniversară
Simplul fapt că revista Contemporanul. Ideea Europeană împlineşte această vârstă venerabilă spune chiar totul despre locul şi rostul ei în peisajul nostru cultural. La mai bine de 138 de ani de la înfiinţare, se mai poate spune, fără păs, că publicaţia îşi menţine nesmintit aerul acela diafan, greu de definit, pe care G. Ibrăileanu îl prinde, totuşi, în crisalida vorbelor magice: „Atmosferă intelectuală şi sentimentală”. Dincolo de parcursul ei ideologic, care este al vremurilor, sincretismul ei, sistemul ei circulator vorbeşte deopotrivă despre încărcătura intelectuală a profilului ei, cât şi despre ceea ce nu poate fi neglijat într‑un act de cultură, sentimentul unei apartenenţe, „atmosfera sentimentală”, sau familială, aş spune, ceea ce Aura Christi numeşte cu ironie tandră ca fiind „tribul Conte”. Iată cum s‑ar putea descrie sumar drumul revistei Contemporanul de la G. Ibrăileanu – ca spirit tutelar, la Nicolae Breban. Cele două nume, ca borne culturale incontestabile, atestă exigenţa şi conştienţa unei misiuni, niciodată abandonate: aflarea perpetuă în avangarda îndrăznelii ideii, a curajului de a scutura prejudecăţile şi locurile comune, atragerea către luciditate a spiritului public. Nimic nu pare a fi incomod sau de nesurmontat în pasul mereu tânăr al spiritului Contemporanului.
Dar profilul genetic al revistei nu este întreg dacă nu invocăm al doilea ei spirit tutelar, acela al lui C. Rădulescu‑Motru, iniţiatorul şi sufletul unei alte publicaţii pe care o moşteneşte revista de azi, este vorba de Ideea Europeană, al cărei centenar îl sărbătorim tot acum. Un strămoş care îşi fixează obiective la fel de îndrăzneţe, sub acoperirea „socială, critică, artistică şi literară”, având ambiţia de a reprezenta „un adevărat organ al întregei noastre pături intelectuale”.
Se pare că înaintaşii Contemporanului deţineau un simţ ascuţit al moravurilor culturale, fiindcă tocmai problema reprezentării, a legitimităţii, a gregarităţii şi spiritului de gaşcă au minat cultura română până în cel mai fierbinte prezent. A deveni tribună pentru „întreaga noastră pătură intelectuală” este cea mai nobilă şi mai imposibilă provocare pe care un organ de presă şi‑o poate asuma. Iar Contemporanul contemporan cu noi a făcut‑o cu asupra de măsură, înaintând contra curentului când a fost necesar, răspicând de‑nespusul când a trebuit. Am avut ocazia să testez pe propria piele, prin modesta mea experienţă, faptul că puţine, prea puţine reviste postcomuniste au renunţat la cenzură, după căderea comunismului. Este un adevăr dur, dar cât se poate de puternic şi de revoltător. Da, cenzura a supravieţuit comunismului şi s‑a transformat dintr‑un reflex birocratic rutinat, dintr‑un mecanism obosit uşor de trişat, în cel mai acerb intrument de introducere a pumnului în gură. Foştii cenzuraţi au devenit ei înşişi cenzori, cu stindardul adevărului unic fluturat în mână. Un comunism întors, nu mai puţin limitativ şi închistat.
Revista Contemporanul. Ideea Europeană, când mi‑a deschis uşa, a făcut‑o cu toată inima, mi‑a oferit pagina albă de umplut şi nu mi‑a smintit un cuvânt de la locul lui. „Conte” a fost printre puţinele case în care am fost primită fără nici un fel de precondiţii sau prejudecăţi, o casă în care am avut o voce între altele, dar propria mea voce, o casă unde se poate respira.
De aceea mulţumesc „tribului Conte” şi‑i urez nu viaţă lungă, ci viaţă veşnică!
