Scara lui Rodion
1
…atunci liniştea era somn
şi somnul
uita să se trezească
curgând spre nicăieri
când timp când uitare –
ca o limfă
fără oprire, curgere fără curgere –
din care, firav, doar semnul ivirii…
Uneori fulgera o eternitate
şi se stingea, încolţind în alta şi alta
la marginea doar a gândului
prevestind că se va întâmpla
că va veni suişul şi căderea
că se va ivi, izbăvitoare, marginea
de care, ca un clopot, somnul
se va lovi şi totul se va umple de fărâme
care vor pluti
insule în uitare
fără chip, fără miros, fără umbră
amintiri despre ce vor fi putut ele fi
şi în urma lor venea sunetul
încă departe de timp
de apa liniştii
de apa aşteptării.
2
…sunetul nu se mai despărţea de linişte ca
un hamac între capetele somnului
iar miezul lui începea să prindă
pojghiţă
ca laptele unduind printre viitoarele astre
de unde
avea să-l coboare plânsul mamelor.
Rânduri de sunete
umpleau locul acela
ce niciodată nu fusese un gol
şi unde, încălzit de tăceri,
se ivea cel care
se pătrundea de sine
şi învelişul a prins să lucească
sub şlefuirea sunetului
care se făcea albie
şi pe care, ca un cocon plutea,
pe somnul dinaintea începutului.
Şi toate au curs una în alta şi
marginile s-au desprins
şi somnul
obosise şi
nimic nu mai era împrejur.
Astfel se închega cel din care
somnul avea să iasă de tot
odată cu moartea
(şi s-au adeverit locurile)
pe unde aveau să intre lumina şi sunetul
sub mângâierea şi binecuvântarea
celui
care încă nu era acolo.
3
…şi dintr-o dată nu mai era singur
fără nume, fără chip, fără gând –
el cu sine
şi cântecul din care se hrănea
şi urca fără grabă treptele
la ieşirea din somn.
Nimic de făcut în jur.
Nimic de auzit, nimic de văzut
iar lumina era înăuntru –
şi aşa s-a bucurat
strălucind
de toate din sine!
Avea să găsească el calea
acum, când marginile se făceau boltă
fără de capăt
iar cântecul vălurea uşor
ca o apă nouă
şi de el se apropiau
ca o piele
sunete albe şi moi.
4
…învăţase să se nască
şi odată cu el creşteau semnele
închipuite din urmele somnului şi
cântecului dintâi care îi închegau făptura.
Iar de jur împrejur se apropia
aerul – apă dintr-un sfârc nevăzut
pentru gura abia ivită şi
ochii care încolţeau.
Venise vremea să cunoască.
Cu voie sau fără voie.
Lin, sunetul care-i ţinea loc de ureche
şi aburul pe care-l cădelniţa cu gura
s-au aşternut peste faţa lui
ca un răsad
ca o umbră de toamnă
care închega izvoarele.
5
…şi toate erau ale lui:
o ninsoare de cântec
i s-a pus aripi pe umeri
ca mătasa sărutului.
Era timpul să primească rodul
celor bănuite şi nebănuite
care veneau odată cu el.
Un deget siniliu
muta undeva departe apa-aer
şi din loc în loc
în cutele ei se iscau
durerile facerii şi culorile
în care se învelea făptura.
Iar ea trecea palma peste ele
şi în sunete îmboboceau păsări
culorile urcau pe grumaji
căutând intrarea şi
curăţind gura de nevorbire.
Atunci, de sus,
sunetul s-a făcut clopot
acoperind totul
şi aceasta era Bine Cuvântarea
iar făptura a început să-nţeleagă.
6
…şi avea dezlegare să umble;
adică să viseze la mersul
mai întâi înăuntru precum şi-n afară
iar puterea de a voi semăna cu un fulg de ceaţă
rar mai privea spre locul unde de obicei
era marginea care luneca în alta
mereu
şi aşa într-un colţ
a aşezat o linie din puncte vii
în altul a şters lumina preamultă
şi a pus sunetul
apoi a şters totul
şi s-a pus pe sine
să ştie unde să se întoarcă
atunci când va ieşi
şi va rătăci drumul.
Dar în colţul pe care-l umpluse
nu mai era nimeni
şi golul, speriat de singurătatea-i,
s-a strâns în sine
ca puiul în ou.
Făptura nu se mai putea ascunde
nici măcar acolo
şi a prins din nimic aproape
să întocmească tipar pentru
aceeaşi întrebare.
7
…şi apa aceea avea gust de lapte
Pentru că
ceva mare şi alb intrase în el
şi a crezut că va fi pasăre
iar acela era zborul
care se ţine în ouă albe.
Dar cine îi va umple drumurile de zbor
dacă nici un fulg
nu încolţea acolo
unde se aduna un plâns de aripi
şi nimeni nu făcea loc
păsării să iasă din plânsul acela
după care să meargă-zboare-înoate ?…
Şi El în care se năştea pasărea
s-a întors către sine
ca şi cum
şi-ar fi cerut sieşi ajutor
iar setea nu era îndestulă
pentru risipa aceea
cu care se momea…
Cântecul ieşit pe gură
n-a mai ajuns la ureche
de parcă sămânţa cuvântului
în tăcere rodise.
Şi Rod se cuvenea să se cheme.
8
…şi de acum se obişnuise.
Se deprinsese să-şi ocrotească somnul şi nimic
nu putea să-l atingă;
acolo afla limbi de foc şi
stropi proaspeţi de gheaţă
pe care îi supunea visului
şi le dădea nume
iar aceştia se buluceau la ieşirea din vis
unde degete de apă
slobozeau lapte din sânii timpului
aşezat de-a curmezişul.
Un semn de aur cobora din
lumina lăptoasă arătând locul:
„şi El…” se năştea căznit gândul;
„i On…” au unduit malurile
de undeva, de departe,
mai tandre şi
mai pline de seminţe.
El şi-a pus nume
stând lângă locul de unde
ieşea tot mai puternic
cântecul. Printre degetele lui răsfirate
toate prindeau să curgă
numai ultimul bob
a rămas agăţat de el
ca un ou în care lumina
cuvântul şi
9
…mai ales sunetele noi pe care le îmblânzea.
O lumină le înălţa şi le cobora
pe cărări proaspete ca laptele muls
Totul era nou
ca aşternutul din pântecele
de care se despărţise.
Şi El se împlinea cu uimire
în jurul numelui
prin care păşise pe vârfuri.
Litere tulburi se apropiau: „Rod i On!”:
„şi El este rod” era bucuria de-a şti
că poartă rodul în sine
deşi nimeni nu-i arătase
cum creşte pe gură, pe ochi,
pe ce parte-a tăcerii
se aude…
Somnul curgea
ca un liman plin de păsări
ridicând aburii naşterii
pe aripile lor de lumină
stând de o parte şi alta
precum
stâlpii împărăteşti
iar el se legăna ca iarba
mulţumind pentru ceea ce fusese
înainte să i se coase pe umeri
semnul de culoarea nisipului
peste care cândva
aripă ori umbră va creşte…
