A judeca scrisul şi scriitorii după regulile plutoniereşti, a nu recunoaşte preţul trecerii de la realismul socialist la literatura adevărată, mi se pare o josnicie. Din „generaţia 60“ am mai rămas câţiva, foarte, foarte puţini şi nu ştim pentru cât timp, dar nu cred că vreunul ar avea dreptul să ridice piatra. Acum, când sălbăticia, oroarea faţă de spirit, minciuna şi ignoranţa fac parte din aerul pe care îl respirăm, suntem obligaţi să spunem cum a fost, în ce mai credem…
Un american, un francez şi un român sunt prinşi de canibali, iar şeful acestora, generos, le promite că, înainte de a-i pune la fiert sau la prăjit, le va îndeplini o ultimă dorinţă. Fireşte, americanul cere o sticlă de whisky, francezul – o femeie, iar compatriotul nostru, spre mirarea tuturor, îşi doreste o tribună. „Tovarăşi din ţările subdezvoltate şi 
înapoiate!, îşi începe el cuvântarea. Vi s-a întâmplat să staţi la coadă zile şi nopţi şi să nu găsiti urmă de mâncare? Vi s-a întâmplat să lucraţi până la epuizare şi să nu primiţi mai nimic?“, se interesează el, iar canibalii, atenţi, se grăbesc să raspundă, la fiecare nedumerire a românului: „Nuuu!“ „Vi s-a întâmplat să nu aveţi bani, medicamente, şcoli pentru copii? Vi s-a întâmplat să nu aveţi adăposturi şi locuri de muncă?“, mai întreabă el, la care urmează răspunsul prompt al canibalilor: „Nuuu!“ „Păi, atunci, de ce v-aţi sălbăticit, tovarăşi?“, se revoltă sincer oratorul. În anii la care ne referim, se spunea că omenirea s-ar afla cu un picior pe lună, iar cu celălalt în epoca de piatră şi că, pe minunata noastră planetă, s-ar găsi reprezentanţi ai tuturor etapelor prin care a trecut specia umană. Noi, din păcate, am pornit-o înapoi spre sălbăticie. Până acum, într-un termen incredibil de scurt, graţie „reformei“ învăţământului au fost desfiinţate sau comasate 1100 de şcoli, abandonul şcolar atinge proporţii alarmante, fiii de ţărani şi ai celor fără posibilităţi materiale, din care mai demult a provenit majoritatea intelectualităţii, nu mai au, practic, acces la studii superioare. Institutele de mare performanţă sunt puse în situaţia de a nu putea funcţiona, zeci de spitale de interes regional se desfiinţează sau rămân fară specialişti, iar cei ce n-au plecat din ţară nu au cu ce să-i trateze pe suferinzi, în condiţiile în care foarte mulţi bolnavi îşi aduc şi mâncarea şi medicamentele de acasă. (…)
Sigur este că, în ţara tuturor începuturilor, doar tâmpeniile şi absurdităţile pot fi duse la bun sfârsit. Şi pentru că reformele şi modernizarea merg cu paşi repezi, în presă se vorbeşte, cu insistenţă, despre un viitor Minister al Competitivităţii! Dar într-o lume în care psihiatrii ar trebui sa aibă un cuvânt decisiv, nimic nu pare imposibil. Într-un stat din Orientul Îndepărtat, de exemplu, a apărut, cu un deceniu în urmă, Ministerul Adevărului. Nu cred că cel ce deţinea patentul să fi auzit de Orwell, dar este în afara oricărei îndoieli că funcţionarii respectivului minister se îngrijeau 
mai întâi să nu ajungă la închisoare şi abia apoi de adevăr. Se subînţelege că Ministerul Competitivităţii nu poate fi decât tot un Minister al Adevărului, pentru că marile spirite se întâlnesc deseori. Iar un popor de beţivi şi de leneşi trebuie pus la treabă, la competiţie. Până una-alta a trecut exact un an de la tăierea salariilor şi a pensiilor, dar protestele au fost puţine şi chinuite, semn că se poate lua şi mai mult ori că înapoierea unei părţi din ceea ce s-a furat va stârni valuri electorale de recunoştinţă. Oricum, sălbăticirea continuă netulburată, căci tocmai cei ce ar fi obligaţi să protesteze, să atragă atenţia asupra acestei crime de neiertat, se ocupă de nimicuri, continuând cu ferocitate ceea ce odinioară făcuseră defuncţii securişti. Tragic este faptul că nici măcar cei ce se află în fruntea breslei scriitoriceşti nu fac excepţie de la asemenea practici. Căci, de când cu telescriitorii şi cu lupta împotriva comunismului demult decedat, obiceiurile s-au schimbat radical. În loc să facă ceea ce nu este la îndemâna oricui, nu puţini confraţi au coborât la nivelul politicii, ieşind, adică, la război cu dosarele. A judeca scrisul şi scriitorii după regulile plutoniereşti, a nu recunoaşte preţul trecerii de la realismul socialist la literatura adevărată, mi se pare o josnicie. Din „generaţia 60“ am mai rămas câţiva, foarte, foarte puţini şi nu ştim pentru cât timp, dar nu cred că vreunul ar avea dreptul să ridice piatra. Acum, când sălbăticia, oroarea faţă de spirit, minciuna şi ignoranţa fac parte din aerul pe care îl respirăm, suntem obligaţi să spunem cum a fost, în ce mai credem şi dacă cineva dintre noi este cumva atât de imaculat încât să ne judece. Pentru generaţia noastră e prea târziu să mai câştigăm bătălia cu tarele societăţii româneşti de astăzi: minciuna, ignoranţa şi neruşinarea. Dar nu strică să ne amintim, atunci când scriem ori când vorbim despre noi sau despre alţii, îndemnul Mântuitorului „Nu lăsaţi mărgăritarele voastre în seama porcilor“. Care porci, se ştie, sunt mulţi şi agresivi.
Cultura, 12 mai 2011
