Vânătoarea regală este de un patos al căutării adevărului demn de absolutismul lui Hamlet, realismul autorului român fiind de o cruzime pe care niciodată tradiţionalul naturalism nu l-a putut atinge, fiindcă naturalismului îi lipseşte esenţialul: dimensiunea ontologică.
Între criticii tineri, cel care înţelege imediat că D.R. Popescu se află la răscruce de operă, încheind o etapă şi începând o alta, este Mihai Ungheanu: „Romanul al cărui titlu este doar o iniţială, F, pare a încheia un ciclu de creaţie însemnând un moment de sinteză.”1 Echivalentul în actualitate este găsit în romanul Animale bolnave, al lui Nicolae Breban, apărut în 1968, ceea ce nu era departe de adevăr. Asemenea, prin fabulos, face o apropiere de Îngerul a strigat (1968) al lui Fănuş Neagu. Într-adevăr, romanul românesc cunoştea, în acei ani, un moment comparabil cu 
acela din mijlocul perioadei interbelice. „F – ne avertizează Mihai Ungheanu – este istoria unui sat ameninţat în însăşi fiinţa sa la un moment dat, tragedie colectivă care se recompune din povestiri şi mărturii diferite, întretăiate în cel mai savant chip, oferind lumini noi asupra aceloraşi fapte. Ca precursor poate fi citat Camil Petrescu, dar mai ales Faulkner, ca model. Trebuie spus că F, roman de o ambiţioasă compoziţie, este şi unul din cele mai bine construite romane dintre cele apărute în ultimii ani.”2
Trimiterea la tehnica oglinzilor paralele a lui Camil Petrescu (dar şi la Gide), şi, mai ales, la universul lui Faulkner, vor deveni constante ale criticii, până la, inclusiv, Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Curios însă această tehnică compoziţională (mozaicare din nuvele şi povestiri cvasiindependente, cu un pluriperspectivism derutant), care face lectura cărţilor lui D.R. Popescu extrem de dificilă, a putut fi privită şi ca principală defecţiune a romanelor. F are o construcţie triadică, mai apropiată de arhitectonica tradiţională, deşi în plină structură „corintică”, şi de aceea, probabil, Nicolae Manolescu îl va considera cel mai bun roman al lui D.R. Popescu. Tehnicile narative, care sunt, de regulă, ale unei epoci literare, sunt puse de fiecare artist adevărat în slujba propriei viziuni. Acest aspect se vede cu asupra de măsură în cazul lui D.R. Popescu, încât diferenţele dintre lumea lui şi cea a modelului Faulkner, spre exemplu, ar fi trebuit să fie ţinta disocierilor criticii. Afirmaţia frecventă că prozatorul român creează Yoknapatawpha lui, ne aruncă într-un comparatism de echivalare irelevant. Mihai Ungheanu încearcă se evite capcana, particularizând cu imaginea satului românesc aflat în agonie. Capitolul median Boul şi vaca (de obicei, în romanele scriitorului, partea de mijloc fiind cea mai lungă), îi dezvăluie criticului sensul foarte apropiat de apocalipsa biblică, care este însă cu finalitate, ca Judecată de Apoi: „În acest lung capitol, de mijloc, sunt strânse toate acele elemente care împing povestirea în fabulos. Şoarecii au invadat apocaliptic satul, de multă vreme şi preotul îi consideră un semn biblic. Noe, făcătorul de cruci, este cel ce crede în moartea iminentă a lumii şi dăruieşte cruci ca pe un memento mori. Podul său e plin de coşciuge pentru întregul sat, şi într-un colţ al curţii sale, acest priceput meşter care este şi vraci, un fel de mag local cu puteri divinatorii, a clădit o arcă în care vieţuiesc, aşteptând potopul, tot felul de vietăţi. Prin Noe, se subliniază ideea de ireparabil, de traumă definitivă şi de agonie a locurilor.”3 Într-adevăr, romanul F încă mai concepe agonia satului românesc din perspectiva arcei lui Noe, simbolul salvării vieţii lăsate de Dumnezeu pe pământ. Fabulosul, observă, Mihai Ungheanu, devine, în romanul F, formă de refugiu din faţa anomaliilor sociale. În rest, ceea ce criticul nu poate încă lămuri este pus pe seama imperfecţiunilor naraţiunii lui D.R. Popescu, soluţie de avarie critică, desigur, preluată şi de Magdalena Popescu. Autoarea restrânge nepermis, recăzând în est-etică, lumea romanului la un caz particular de moment istoric, focalizându-se doar pe moda „sucelii” lansate de Marin Preda, întrebându-se de ce moda „a prins” doar pentru literatura ruralului? I se reproşează scriitorului că, în F, s-a expus „într-un punct nesigur, între reuşită şi eşec”. Est-etica vremii o determină pe Magdalena Popescu să-l bănuiască pe romancier de… „estetizare, de formalizare a unei materii dure”, ceea ce ar lăsa „o persistentă senzaţie de plăcere şi indiferenţă”4.
Între cronicarii de primă linie ai momentului, Nicolae Manolescu pare să se aplece târziu asupra scrierilor lui D.R. Popescu. Antologatoarea volumului D.R. Popescu interpretat de… reţine reacţia la romanul Cei doi din dreptul Ţebei (1973), fixat, tematic, de critic în tradiţia shakespeariană a dragostei imposibile din Romeo şi Julieta, rivalitatea de familie ţinând, aici, de şovinism. Nicolae Manolescu insistă asupra consecinţei principale din pluriperspectivismul naraţiunii, anume relativismul, care va deveni loc comun în gândirea şi arta postmoderniste. Criticul se referă, cu precădere, la nuvela Dor, la romanul F şi, desigur, la Cei doi din dreptul Ţebei. Surprinzător, ar fi vorba, prin relativizare, de atingerea „unui sens moral explicit”. Altfel spus, ne regăsim în plină est-etică, particularizată pentru universul rural al autorului. Aşa îşi explică de ce, deşi bine „construit, captivant, dezvăluind realităţi cumplite”, romanul i se pare „totuşi uşor pretenţios şi chiar tezist”, existenţa personajelor ţinând de „un univers bizar şi simbolic şi sunt o formă discretă de protest contra lumii rău întocmite.”5
Cu Vânătoarea regală, apărut tot în 1973, critica simte că arta lui D.R. Popescu ajunge pe culme. Dumitru Micu remarcă faptul că, deşi autorul a renunţat la „perspectiva naratorului unic”, la „arhitectura sobră, severă, a romanelor lui Rebreanu”, pe urmele lui André Gide, totuşi noul roman „e în tradiţia lui Ion şi a Răscoalei în mult mai mare măsură decât atâtea cărţi îndatorate direct lui Liviu Rebreanu sub aspectul construcţiei! Trăsătura de unire: realismul.”6 Dumitru Micu deduce din realism patosul pentru adevăr al romancierului: „Vânătoarea regală este în acelaşi timp o meditaţie asupra adevărului şi demnităţii. Demersurile lui Tică Dunărinţu reeditează, în condiţii şi cu aparatură modernă, căutarea lui Hamlet, aspiraţia lui dârză, irepresibilă, la adevăr. În virtutea acestei căutări, a credinţei în putinţa despicării necunoscutului, în triumful binelui, al raţiunii, romanul devine o replică la literatura «absurdului» din perspectiva înţelegerii revoluţionare a lumii, a existenţei.”7
Îmi imaginez că Vânătoarea regală a putut trece pe sub furcile caudine ale cenzurii numai graţie unor referate cu astfel de argumente tari, formă de complexificare a vechiului realism socialist. Într-o publicaţie ca Scânteia, unde a
apărut articolul, nu mergea altceva decât în spiritul est-eticii. Paradoxul e că Dumitru Micu avea perfectă dreptate: Vânătoarea regală este de un patos al căutării adevărului demn de absolutismul lui Hamlet, realismul autorului român fiind de o cruzime pe care niciodată tradiţionalul naturalism nu l-a putut atinge, fiindcă naturalismului îi lipseşte esenţialul: dimensiunea ontologică. În istoriile literare8 publicate între 1994 – 2000, cât şi în imaginea „definitivă” din Dicţionarul general al literaturii române (2006), Dumitru Micu aduce nuanţări asupra întregii opere a lui D.R. Popescu. Universul din Vânătoarea regală („cel mai izbutit” roman din ciclul F) apare altfel decât în 1974: „Considerate în sine, faptele narate sunt numai pretexte şi încifrează semnificaţii depăşind cu mult materialitatea lor, multe episoade includ simbolul, metafora sau capătă caracter de alegorie, de parabolă. Discontinuităţile, ruperile de nivel, derogările de tot soiul de la normal, ancorarea în excentric, amestecul de tragic şi grotesc, de sublim şi ilar au rolul de a compune o lume în care totul e răsturnat, în care nu funcţionează reguli, criterii. O lume în acelaşi timp încordată într-un crâncen efort al ieşirii din sine, al autodepăşirii, o lume străbătând hăţişurile unui timp presupus a fi al unei geneze, dar care duce (cum avea să se dovedească mai târziu) la o fundătură istorică. Deocamdată se speră în evoluţii benefice. Temeliile vechii societăţi au fost sfărâmate, oamenii trec dintr-o existenţă în alta.”9
Pariul pe estetic, adică pe adevărul de ordin ontologic, îl îndrumă pe critic, de astă dată, să ajungă la concluzia inevitabilă a unei geneze, dar care duce, paradoxal, „la o înfundătură istorică”. Se mai poate numi aceasta însă o geneză? Nici vorbă. Numirea adecvată nu poate fi decât o antigeneză, o invazie cancerigenă. Din păcate, Dumitru Micu se opreşte la înfundătura istorică depistată atât de târziu, imposibil de numit astfel în 1974. Mai mult, dă senzaţia acută că nu ştie ce să facă cu noua decriptare, oprindu-se la vechiul slogan al „sfărâmării vechiului”, cu trecerea la… noul căutat cu disperare!
Să vedem ce spune despre Vânătoarea regală un critic cu 11 ani mai tânăr (n. 1937), Valeriu Cristea. El se arată cu mult mai bine desprins de est-etică decât Dumitru Micu, în favoarea esteticii. Cartea i se pare un „conglomerat” alcătuit din „mai multe blocuri epice”, oricare dintre ele putând lipsi „fără ca întregul să sufere”. Fiecare capitol al romanului (şase la număr), fiind autonom, poţi citi de oriunde vrei, facultativ. Eventual, o singură povestire din cele şase. Am mari îndoieli că e aşa, fiindcă o judecată în deplină cunoştinţă de cauză nu poţi emite decât după ultima frază a cărţii. Lipsa de „coerenţă” epică este ea însăşi substanţă hermeneutică. Criticii s-au ciocnit de acest haos arhitectonic şi narativ cu disperare. E o caracteristică generală a romanelor lui D.R. Popescu, difuzând şi în teatru, ceea ce-l va sili pe Nicolae Manolescu să declare piesele ilizibile şi lipsite de orice valoare dramatică.
Fidel punctului său de plecare secvenţial, Valeriu Cristea apreciază că partea cea mai împlinită estetic este subcapitolul 9 din capitolul Vânătoarea regală, care „oferă cele mai bune pagini ale cărţii, constituind miezul ei cel mai consistent. Capacitatea invenţiei epice şi de reprezentare a realului, proprie lui D.R. Popescu, ştiinţa de a crea atmosferă, resursele unui suflu poetic, talentul expresiei orale se concretizează în numeroase scene şi pagini, de-a lungul întregului volum.”10 E şi o parte ironică aici, întrucât criticul se vede în situaţia de a constata că virtuţile estetice din subcapitolul 9 „se concretizează în numeroase scene şi pagini, de-a lungul întregului volum”. Aşadar, şocul narativ al miezului ajunge până la coajă, ba chiar în majoritatea scrierilor lui D.R. Popescu, ceea ce ne duce cu gândul că, în definitiv, scriitorul scrie o singură carte, care e întreaga operă, perspectivă pe care viitorii interpreţi vor trebui s-o expună în toată complexitatea ei. Pecetea pusă, deocamdată, de Valeriu Cristea este sintagma proză-şoc, încât „se poate vorbi la el de o violenţă a epicului, de o obstinaţie a bizarului, căutat pretutindeni, în întâmplările prin care trec personajele, în atitudinile, reacţiile sau chiar onomastica lor. Senzaţionalului caracteristic naraţiunii poliţiste i se adaugă macabrul romanului «negru». În Vânătoarea regală, moartea deţine partea leului.”11 Pe de altă parte, deşi vorbeşte de capacitatea puternică de reprezentare a realului la D.R. Popescu, Valeriu Cristea constată, în acelaşi timp, o invazie e neverosimilului, pe care i-o va reproşa şi Nicolae Manolescu, apoi remarcă uniformizarea inflaţionară a vorbirii tuturor personajelor („Cu toţii vorbesc mult şi la fel”12), dar şi de „miresmele prea violente ale unui lirism câteodată factice”. În final, recomandă „o energică acţiune de simplificare, degajând direcţiile valabile, vii ale scrisului său…” Fireşte, prozatorul n-avea cum să-l asculte, fiindcă astfel de sfaturi reprezentau, totuşi, exigenţele esteticii tradiţionale.
O replică va veni din partea unui critic din generaţia ’80, Val Condurache, care abordează altfel „realismul”, contestând acuza de invazie a neverosimilului în proza lui D.R. Popescu. În primul rând, Val Condurache are intuiţia că o nouă dimensiune adusă de romancierii şaizecişti este cinismul (pe care criticul nu-l aprofundează, din nefericire). Într-adevăr, cei mai viguroşi prozatori ai generaţiei, îndeobşte Nicolae Breban, D.R. Popescu şi Paul Goma (Marin Preda însuşi va evolua la fel în Cel mai iubit dintre pământeni), vor crea romanul cinic, la care numai parţial poate fi valorificată categoria verosimilului. Dacă însă Breban şi Goma sunt cu mult mai anticalofili decât precursorii lor Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, D.R. Popescu va conserva, simultan, dimensiunea lirică, în ipostaza miraculosului: „Din această confuzie a miraculosului şi realului se nasc cele mai frumoase pagini ale lui D.R. Popescu, cu atât mai frumoase cu cât, în nici un moment, nu avem certitudinea că personajele însele cred în miracolul relatat.”13 Şi lămurirea: „Nu este vorba de încălcarea normelor verosimilului, de violarea graniţelor realităţii, ci de descrierea unei realităţi: imaginaţia. Cărţile lui D.R. Popescu, un univers în care ordinea firească şi miraculosul au o putere egală de seducţie, sunt în fond un elogiu adus imaginaţiei.” Din păcate, se insinuează aici limitele estetismului, tentat să reducă totul la structurile imaginarului, reducţie care, observam, convenea contracarării tendinţei scormonitoare a hermeneuticii, blocată, astfel, la nivelul de suprafaţă a formelor. Est-etica se rezolva în estetism.
Cele mai semnificative pagini de analiză naratologică ale cărţilor lui D.R. Popescu vor fi scrise de Ion Vlad, culminând, din perspectivă diegetică modernistă, cu lucrarea Mirelei Marin, Antiutopia şi utopia valorilor (Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 2003), amplă radiografie a tuturor modalităţilor estetice ale prozatorului. În 1976, Ion Vlad, totuşi, nu se putea desprinde de predominanţa est-eticii hibridată cu estetism, considerând naraţiunile din romane ca spectacole influenţate de simbolismul nuvelei lui Ernest Hemingway (Zăpezile de pe Kilimandjaro) şi de „discursul narativ” al lui William Faulkner şi Gabriel García Márquez. „Un mare spectacol se joacă şi lungi monologuri sunt vocile eroilor chemaţi să se justifice, să explice, să 
revadă, să examineze şi să stabilească adevărul în virtutea legilor morale ale istoriei contemporane şi, deci, ale revoluţiei.”14 Criticul demontează „mecanismul narativităţii”: „Dacă e să explicăm mecanismul narativităţii, fenomenul cel mai elocvent ni se pare a fi prezenţa unor nuclee narative, grupuri de unităţi (evenimente, situaţii, personaje, legături interne etc.) cu valoare generatoare, declanşând în lanţ serii narative neaşteptate, noi enunţuri, noi propoziţii, ce conţin sinuoase asocieri, referinţe cu multe rezonanţe dincolo de textul spus sau dezlegat.” E de mirare că Ion Vlad nu invocă şi gramatica generativă a lui Noam Chomsky. De la Vânătoarea regală la Împăratul norilor (1976) spectacolul labirintic este recunoscut, altminteri, şi de prozator. Tot în Tribuna, criticul publicase, pe 2 septembrie, eseul Romanul ca reprezentare a lumii, insistând asupra tehnicii succesiunii de povestiri ca fascinaţie sadoveniană sau decameronică, am zice. Şi, ca să nu se reducă arta lui D.R. Popescu la gratuitatea estetizantă, insistă asupra pasiunii adevărului, pariu al memoriei istorice: „Avem să observăm la D.R. Popescu o pasionantă şi vibrantă pledoarie pentru marile principii care ne guvernează, replică, la erorile primilor ani de prefaceri sociale şi morale.”15
Tot pentru un umanism al viziunii, cu referire la întreg ciclul F, pledează şi Alex. Ştefănescu, în 1979, în Luceafărul. Ca la Faulkner, tărâmul creat de prozator este „inexistent pe hărţi”, considera autorul. Ceea ce surprinde foarte bine Alex. Ştefănescu este jocul labirintului de oglinzi: „…Proza lui Dumitru Radu Popescu seamănă cu un joc de oglinzi care multiplică la nesfârşit portretul uman. Fiecare individ este jucat de un altul, pentru ca amândoi să fie judecaţi de un al treilea şi aşa mai departe. /…/ Ce semnificaţie are tot acest labirint de reprezentări? La prima vedere s-ar putea crede că exprimă un anumit scepticism în ceea ce priveşte posibilitatea constituirii unei imagini obiective despre fiinţa umană. Adevăratul scepticism s-ar manifesta însă prin renunţarea definitivă la orice tentativă de acest gen. Frenezia cu care se caută adevărul denotă, dimpotrivă, o mare încredere în capacitatea oamenilor de a-şi cunoaşte condiţia. Ce forţă justiţiară transcendentă intervine în Împăratul norilor? Nici una. Sarcina divulgării nedreptăţilor şi pedepsirii vinovaţilor revine exclusiv fragilelor, ezitantelor, dar mereu lucidelor făpturi omeneşti.”16 Adevărat, numai că nu doar un simplu reflex „raţionalist” îi împinge pe oameni către căutarea adevărului şi justiţiei, toate venind din firea umană insuflată de Creator în chipul de lut. De aici şi actul neostoit al memoriei arheice, ca reacţie la „teroarea istoriei”, în sensul eliadesc al cuvântului.
1. M. Ungheanu, Frecvenţe semnificative, în „Luceafărul”, an. XII, nr. 17 (365), 26 aprilie 1969, p. 2.
2. În D.R. Popescu interpretat de…, pp. 87-88.
3. Ibidem, p. 89.
4. Magdalena Popescu, Literatura „sucuiţilor”, în „România literară”, an. II, nr. 18 (30), 1 mai 1969, p. 9.
5. Nicolae Manolescu, Viziune grotescă, în „România literară, an. VI, nr. 39, 27 septembrie 1973, p. 9.
6. Dumitru Micu, Triumful valorilor morale, în „Scânteia”, an. XLIII, nr. 9908, 30 iunie 1974, p. 4.
7. În D.R. Popescu interpretat de…, p. 103.
8. Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, I-IV, Editura Iriana, Bucureşti, 1994-1997; Istoria literaturii române: de la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000; Istoria literaturii române în secolul XX, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2000.
9. Dumitru Micu, articol din Dicţionarul general al literaturii române, P/R, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 349.
10. Valeriu Cristea, În căutarea adevărului pierdut, în Domeniul criticii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975, pp. 219-220; D.R. Popescu interpretat de…, pp. 105-106.
11. În D.R. Popescu interpretat de…, p. 107.
12. Ibidem, p. 110.
13. Val Condurache, Romanul anchetă, în „Convorbiri literare”, nr. 10, octombrie, 1974, p. 6.
14. Ion Vlad, Semnele eposului, în „Tribuna”, an. XX, nr. 50 (1042), 9 decembrie 1976, p. 2.
15. În D.R. Popescu interpretat de…, p. 131.
16. Alex. Ştefănescu, Umanismul viziunii, în „Luceafărul”, an. XXII, nr. 35, 1 septembrie 1979, p. 3.
Ce blestem pe tara asta…