Virgil Diaconu: Întâmpinare la o aşteptată. Istorie a literaturii române postbelice…
Autor al mai multor cărţi de critică literară (1), Adrian Dinu RACHIERU îşi divulgă în recenta Literatură şi ideologie (Editura Excelsior ART, Timişoara, 2013) intenţia de a ne „oferi, cândva, o Istorie politică a literaturii române postbelice, prima de acest fel, în partea ei politică, după câte ştim.
Scriitorul contemporan are posibilitatea să parcurgă câteva antologii, dicţionare şi chiar istorii literare editate în timpul vieţii sale, majoritatea dintre ele alcătuite de critici socotiţi importanţi, cu priză la obştea scriitoare; sau numai la o parte din ea
. Între acestea, dicţionarele şi istoriile literare se arată a fi mai bine alcătuite în partea care se referă la scriitorii dispăruţi de mai multă vreme; şi mai puţin reuşite în secţiunea care tratează despre scriitorii contemporani. De ce? Pentru că pe scriitorii dispăruţi acum 40-50 de ani, să spunem, reuşim să-i privim de regulă obiectiv, în timp ce pe scriitorii contemporani sau abia dispăruţi îi judecăm în general subiectiv.
Scriitorii contemporani nu sunt, de cele mai multe ori, pentru noi, scriitori pur şi simplu, ci scriitori care aparţin unor grupări literare: ei fac parte fie din generaţia noastră, fie din geografia/regiunea noastră culturală, fie din generaţia oficială, fie din cercul nostru de prieteni, fie alimentează sensibilitatea noastră politică. Cum noi înşine, criticii, aparţinem acestor grupări sau le suntem îndatoraţi, scriitorii grupărilor în cauză vor fi primii în antologiile, dicţionarele şi chiar istoriile literare pe care le întocmim. Lucrările noastre „critice” sunt, aşadar, mai mult lucrări partizane, pentru că selectarea şi canonizarea autorilor este făcută mai degrabă în temeiul unor criterii generaţioniste, teritoriale, oficiale, prieteneşti şi chiar politice…, deci al unor interese de grup, extraestetice.
Vă închipuiţi, spre pildă, vreo antologie sau vreun dicţionar literar făcut de un suprarealist, care să nu fie plin de scriitori suprarealişti? Sau vreun dicţionar literar pus la cale de un critic transilvănean care să nu umple paginile cu scriitori transilvăneni, indiferent de valoarea acestora? Din momentul în care unul dintre criticii noştri notorii dedică tot spaţiul poetic contemporan, în Istoria sa, în mod exclusiv câtorva (11) poeţi optzecişti-postmodernişti, este clar că pentru acel critic „poet contemporan de valoare” înseamnă, de fapt, poet optzecist-postmodernist… Faptul că poeţii optzecişti-postmodernişti reprezintă doar una dintre direcţiile poetice contemporane şi nicidecum direcţia cea mai puternică dintre ele nu este luat în seamă de respectivul critic. El îşi ia libertatea de a reduce poezia contemporană la una dintre subdirecţiile ei, confundă partea cu întregul. Critica literară continuă să fie protecţionistă, partizană, aşadar fie generaţionistă, fie geografică/regională, fie oficială, fie prietenească, fie politică. Ne-a mai rămas fă fie etnică…
A deforma lucrurile, fie în sensul supraevaluării unor nume contemporane modeste, fie în acela al ignorării unor nume care merită cu adevărat atenţie, constituie practicile curente ale majorităţii lucrărilor critice contemporane. Dintre aceste două atitudini „critice”, cele care se văd mai bine sunt supraevaluările – vezi în acest sens majoritatea premiilor literare primite de poeţii postmodernişti, precaritatea antologiilor şi dicţionarelor generaţioniste, plantarea câtorva poeţi postmodernişti minori în programa şcolară şi universitară… Canonul literar contemporan este deformat, falsificat, aşadar, de critica partizană – generaţionistă, teritorială, oficială, prietenească sau politică. Falsele canonizări impun o literatură medie sau minoră; impun literatuta. Cu ea vor avea de luptat canonizările estetice viitoare, aşa cum astăzi ne războim cu falsele canonizări contemporane sau ale trecutului apropiat.
Istoria politică a literaturii
române postbelice – un proiect
Mi-am pus toate aceste probleme, care sunt acelea ale unei canonizări adecvate, pertinente, corecte a operei literare, fiind stimulat de promisiunea recentă a unui cunoscut critic de a edita o istorie a literaturii… O promisiune care va fi, sper, dusă la capăt.
Autor al mai multor cărţi de critică literară1, Adrian Dinu RACHIERU îşi divulgă în recenta Literatură şi ideologie (Editura Excelsior ART, Timişoara, 2013) intenţia de a ne „oferi, cândva, o Istorie politică a literaturii române postbelice, prima de acest fel, în partea ei politică, după câte ştim.
Un asemenea titlu – Istoria politică a literaturii… – este desigur „şocant”, pentru că el lasă impresia că selectarea şi judecarea operelor literare cuprinse în proiectata istorie se petrece în temeiul unor principii politice, iar nu estetice… Această impresie este însă contrazisă de lămuririle aduse de autor, pentru că pe de o parte Istoria anunţată îşi propune să denunţe „dogmatismul sufocant şi maculatura realismului socialist”, „cohorta de osanalişti” şi „tăcerea conformistă, resemnarea complice” (p. 8), iar pe de altă parte să atragă atenţia asupra valorilor cu adevărat literare. Şi să nu mai lase, probabil, „nicio” valoare autentică de căruţă, aşa cum exemplar au păcătuit mai toate celelalte (puţine) istorii şi dicţionare literare contemporane. Obiectivele pe care şi le-a propus criticul sunt teoretic posibile, pentru că domnul Rachieru nu a dat semne, cel puţin după cărţile publicate până acum, că a favorizat grupările literare sau că a căutat literatura de valoare numai în grădina generaţiei oficiale, de unde, în afară de criticii oficiali, mai toţi s-au întors cu mâna aproape goală.
Revizuire, canon, istorie literară…
Istoria anunţată de critic ar fi, în esenţă, o revizuire estetică a câmpului literar şi poate că de aceea primul eseu al cărţii – care anunţă Istoria politică a literaturii române postbelice – tratează tocmai despre revizuirile literare.
Revizuirile prin care trece acum literatura română sunt – după cum se poate vedea cu ochiul liber – duble: pe de o parte se practică o evaluare-revizuire fundamentată valoric, estetic, iar pe de altă parte o evaluare artificială, pseudovalorică, a criticilor care favorizează grupările literare cărora aceştia le sunt îndatoraţi într-un fel sau altul. A.D. Rachieru semnalează, de altfel, în discursul său această dublă postură a evaluării literaturii – autentică şi contrafăcută –, amintindu-ne de exemplu că după Revoluţiune a existat chiar un „frison revalorizator-demolator”, care a „satanizat” anumiţi scriitori.
Dacă, din punct de vedere critic, literatura înseamnă o „permanentă revalorizare” a operelor şi autorilor ei, atunci ea înseamnă, deopotrivă, atât o revalorizare autentică, deci întemeiată estetic, cât şi o revalorizare pseudoliterară, artificială, deci mediocră; înseamnă o reevaluate conformă competenţei sau incompetenţei critice a evaluatorului. Şi dacă A.D. Rachieru remarcă această dublă evaluare în epoca depăşirilor de plan socialiste, când „coexistau două scări de valori – cea reală şi, respectiv, cea oficială –”, aceeaşi dublă atitudine critică există şi acum, în democratură.
Astfel, constatăm de pildă că în timp ce Guvernul Literar Socialist îi acordă poetului Mircea Cărtărescu în anul 1981 Premiul USR pentru placheta de debut Faruri, vitrine, fotografii, care conţine faimosul poem Căderea, parţial plagiat după Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, de Laurecne Sterne, Guvernul Literar Postmodernist, născut în democratură, îi face cadou aceluiaşi poet plagiator câte un premiu aproape pentru fiecare carte de poezie minoră pe care o publică şi îl plantează pe autor în manualele şcolare şi programa universitară! Alte vremuri, aceleaşi practici. Poeţii plagiatori intră în manuale şi în programa universitară!
În general, se spune că înainte de Revoluţie au fost supraevaluate doar operele care au slujit politica roşie şi, de aici, împărţirea literaturii scrise în comunism în literatură oficială şi literatură neoficială, înţelegându-se că literatura aservită politicului sau cu accente politice este minoră (şi supraevaluată), în timp ce literatura neaservită este musai o literatură majoră… În această logică, poetul Mircea Cărtărescu, despre care nu s-a afirmat până acum că ar fi fost confiscat politic înainte de 1989, ar trebui să fie în mod automat un poet de valoare…
Depăşind momentul M.C., vom întări faptul că dubla evaluare a literaturii este practicată şi în regim de libertate, iar deosebirea faţă de fosta dublă evaluare din epoca socialistă stă în faptul că dubla scară valorică de azi nu se mai datorează presiunii politicului, ca în trecutul comunist, ci propriei iniţiative, partizanatului şi chiar incompetenţei unor critici evaluatori.
Oricum, cele două evaluări contrare ale literaturii de azi au unul şi acelaşi obiectiv: să reconfigureze canonul, aşadar setul de opere literare pe care le propunem cu titlul de „opere fundamentale”. În urma acestui dublu demers, în care fiecare elită critică contemporană vine cu propria ierarhizare – una estetică, iar alta pseudoestetică –, se construiesc, de fapt, două canoane: unul estetic, obiectiv, iar celălalt pseudoestetic, subiectiv, favorizant, deformat, falsificat, omisiv, eşuat în bună parte, un fel de azil canonic pentru operele semnate de scriitorii protejaţi sau supraevaluaţi.
Care dintre aceste canoane are întâietate? Întâietate în lumea literară are canonul alcătuit de cei care deţin puterea administrativ-literară sau care au intrat în graţiile acestei puteri, iar nu canonul estetic, operă, întotdeauna, a celor puţini, retraşi şi mult mai puţin abili în probleme de strategie literară. Poziţie centrală, finanţare şi oficialitate deţine canonul literaturii contemporane medii, căci există şi un astfel de paradoxal canon!, în timp ce canonul literaturii contemporane autentice ocupă o poziţie marginală. Trăim în lumea în care evaluările literare pe dos sunt considerate de căpătâi, în lumea celor care pun valorile medii înaintea valorilor.
Îngerul din Piaţa Amzei
Spuneam mai înainte că nu toţi autorii compromişi – informatori, turnători, scriitori de lozinci sau slab corupţi politic – sunt fără valoare; şi că nu toate operele fără pată politică sunt opere împlinite artistic, spre marea bucurie a compromişilor politic… Cel de-al doilea caz a fost ilustrat, mai sus, de poetul Cărtărescu, iar primul caz pare să fie probat de mai mulţi prozatori, cărora A.D. Rachieru le dedică volumul 13 prozatori de ieri, Editura David Press Print, Timişoara, 2013.
În cartea despre care discutăm acum, celor 13 prozatori salvaţi de critic li se adăugă şi un poet: Nichita Stănescu. Mai clar, ideea ar fi că unul dintre poeţii nedreptăţiţi în prezent de către o anumită parte a criticii literare este tocmai Nichita Stănescu şi că acesta nu merită un asemenea tratament.
Despre N.S. cunoaştem, pe filieră critică, lucruri cu totul contradictorii, pentru că în timp ce sute de articole din epoca de aur fac din el poetul poeţilor, unul dintre cei mai mari poeţi ai secolului al XX-lea, după credinţa lui Marian Popa, o serie de alţi critici sau poeţi ne asigură fie că „Nichita e un idol fals” (Gheorghe Grigurcu, Amurgul idolilor, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999), fie că Nichita Stănescu este „poetul reprezentativ al comunismului românesc” (Mihai Ursachi, în Timpul), fie că poeziile reuşite ale lui Stănescu încap într-un buletin de populaţie, după cum opina ziaristul C.T. Popescu.
A.D. Rachieru are, desigur, în faţă acest tablou contradictoriu al receptării critice a poetului şi vine să întărească punctul de vedere al primei serii de critici: „Oricât s-ar strădui unii, Nichita Stănescu nu poate fi dat jos de pe soclu…” (p. 26). Prin ce ni se dovedeşte însă că Nichita merită totuşi soclul poetic? Iată argumentele criticului:
„Revoluţia stănesciană a marcat o mutaţie a viziunii poetice”; el „ne-a apropiat (…) de lirismul autentic”; „Nichita a fost un inovator. Dar radicalismul său a fost unul pur estetic, propunând alte instrumente expresive.” El a „descoperit «necuvintele» (ascunse în atâta moloz liric), încercând să dialogheze cu zeii.” Şi mai departe: „S-a trădat Nichita pe sine? Evident, vom descoperi cu uşurinţă eclipse ale inspiraţiei (…)”. Cu toate acestea, ceea ce trebuie să reţinem este faptul că „Nichita a impus un limbaj, nu un număr de texte; a impus, printr-o poezie filosofico-metafizică, un sistem simbolic.” (p. 29).
Am oferit aceste citate, extrase dintr-un fragment compact al primului eseu al cărţii, pentru că el ni se pare ilustrativ pentru ceea ce numim „text critic prudent”; sau „laudatio prudent”. Astfel, deşi discursul lui Rachieru afirmă apăsat excelenţa poeziei stănesciene, el divulgă în acelaşi timp şi precaritatea unei anumite părţi din ea; deşi instalează în primul plan al discursului său o evaluare pozitivă, Rachieru legitimează şi o evaluare negativă, probată de „molozul liric” şi „eclipsele inspiraţiei”! Iată ce va să însemne un laudatio prudent!
Dar problema este aceea că la Nichita Stănescu „eclipsele inspiraţiei” pe care le pomeneşte criticul nu au fost nicidecum accidentale şi că ele nu au însemnat doar câteva poeme minore, ci cărţi întregi! În poezia lui N.S. „molozul liric” este dominant. Un eseu pe care l-am scris despre poet în anul 2005 – Nichita Stănescu, un destin poetic ambiguu –, cuprins în volumul Destinul poeziei moderne (Editura Brumar, Timişoara) demonstrează, printr-o serie întreagă de citate, că poetul a fost, chiar şi în trecut!, în anii gloriei sale, destul de puternic criticat pentru nereuşitele poetice. Nereuşite repetate, abundente. Surprinzător este că nici Nicolae Manolescu, un apropiat al poetului, nu a închis ochii – pe cei critici, fireşte – la apariţia cărţii Epica magna a poetului, pe care a desfiinţat-o, elegant şi hotărât, în România literară.
În ceea ce ne priveşte, cred că unul dintre meritele lui Nichita Stănescu este acela de a nu fi cedat curentului proletcultist al vremii sale, de a fi refuzat să continue şi să ducă spre noi victorii poezia proletcultistă, în noua formă a realismului socialist, a cântecelor „de ţară” şi a omagierilor bine plătite, în care excelau confraţii şi „confratele” sale – vezi în acest sens parte din poezia poeţilor-preş Nicolae Dragoş, Adrian Păunescu, Ion Brad, Demostene Botez, Baconsky, Popa Argeşanu, Ana Blandiana şi câţi alţii.
Altfel, din punct de vedere politic, lui N.S. i se poate reproşa tăcerea complice şi „nevinovatul” obol adus puterii de cărţile Roşu vertical şi Un pământ numit România, scurte declaraţii în exemplarele Omagii dedicare „conducătorului iubit” şi alte mici adaptări la spuma zilei… Toate aceste cedări, deşi destul de palide, l-au ajutat pe poet să tragă toate foloasele ce se puteau trage de pe urma vremurilor roşii: publicarea, în medie, a unei cărţi pe an, când majoritatea făcea coadă cu anii la editurile socialiste, îmbogăţirea cu ediţii de lux, tiraje foarte mari, împrumuturi nerambursabile considerabile de la fondul USR etc. N.S. a fost favorizat vizibil de puterea totalitară, ca semn că, în 
ciuda detaşării metafizice afişate, îngerul din Piaţa Amzei ştia să se orienteze foarte bine în spaţiul politic-literar totalitar. Favorurile de care s-a bucurat Nichita atunci sunt întrecute azi numai de Cărtărescu, chiar dacă acesta din urmă nu a scris niciun poem remarcabil.
Nichita Stănescu este fără îndoială o piatră de încercare pentru critica literară, iar asta nu din cauza uşoarei sale ambiguităţi politice, ci a faptului că poezia sa este inegală valoric. Dacă din opera lui Stănescu se pot reţine un număr foarte mic de poeme împlinite, unele dintre ele excelente, marea parte a operei sale se constituie din poezii minore. În categoria pieselor minore intră poeziile banale, de vorbe goale, poeziile care îşi propun să fie „filosofice”, „savante”, şi poeziile „vizionare”, rod al unei imaginaţii ce sare din albia poeticului. Poeziile „vizionare” sfârşesc adesea în obscuritate, incoerenţă, artificiu. Nu de puţine ori „limbajul poetic stănescian” este de nedesluşit, runic. A.D. Rachieru punctează şi el cele două direcţionări axiologice ale poeziei stănesciene, fapt pentru care am şi reţinut „textul critic prudent” semnat de critic.
* * *
Dar nu îngerul din Piaţa Amzei este, desigur, miza cărţii semnate de A.D. Rachieru. Prezenta carte se înscrie în sistemul celorlalte volume ale criticului, care şi-au propus să rediscute, să reevalueze literatura română postbelică. Capitolele anunţatei sale Istorii se scriu, aşadar, încă de pe acum.
În ceea ce priveşte Istoria… anunţată, care pe de o parte promite să îndrepte falsificările făcute până acum, iar pe de altă parte să canonizeze scriitorii contemporani de valoare de regulă ignoraţi, aceasta este o lucrare necesară şi aşteptată de către scriitorii autentici, care încă mai cred că literatura nu va fi lăsată pe mâna ideologilor unor grupări literare tot mai puternice administrativ.
Revenind la cartea de faţă, cred că ea rezistă prin actualitatea problematicii şi prin amploarea analizelor pe care le deschide. Vezi cel puţin eseurile Despre revizuiri şi revizionism, Postmodernism şi transmodernism, Protocronismul şi tânăra gardă, G. Călinescu – un estet cinic? O carte nonconformistă, provocatoare, tensionată, foarte îngrijită stilistic – preferinţa pentru metaforă este de pildă evidentă. Ea anunţă Istoria pe cale, care mai mult decât politică ar fi să fie Istoria literaturii române postbelice, pur şi simplu.
1. Semnalăm doar cărţile publicare începând cu anul 2009: Eminescu după Eminescu, Editura Augusta, Timişoara, 2009, Poeţi din Basarabia, Editura Academiei / Editura Ştiinţa, Bucureşti-Chişinău, 2010, Ion Creangă – spectacolul disimulării, Editura David Press Print, Timişoara, 2012, Despărţirea de Eminescu?, Editura Tibiscus, Uzdin, R. Serbia, 2012, 13 prozatori de ieri, Editura David Press Print, Timişoara, 2013, Con-vieţuirea cu Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2013, O întâlnire mirabilă, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2013.
