Ion D. Sîrbu, un om liber
Dincolo de „anii de studii postuniversitare”, cum numise, cu un rictus amar, intervalul petrecut acolo, în acel „saison en Enfer” şi unde, antrenat temeinic în a renunţa, ţinuse colegilor de celulă prelegeri despre dramaturgia blagiană, Ion Dezideriu Sîrbu constată, răsfoind un vechi şi uitat Jurnal (acoperind anii 1952-1953), că „e plin de Blaga”, prezent, dealtminteri, şi în epica sa, sub numele de Napocos.
Grăbit să părăsească această lume cu trei luni înainte de explozia decembristă, aproape necunoscut, „descoperit” cu entuziasm după 1989, Ion D. Sîrbu ne-a lăsat, s-a spus, „cel mai bogat sertar literar”. Încât Alex Ştefănescu ne avertiza: „există doi I.D. Sîrbu”, unul antum, prea puţin cunoscut şi un altul postum, o adevărată revelaţie. Erudit, alert, risipitor, digresiv, caustic, tăios etc., impunând prin varietatea lecturilor şi o bogăţie de idei în ebuliţie, cu vervă maliţioasă, adunând un uriaş „capital de frustrări şi suferinţe”, crezând ţărăneşte în steaua lui şi terorizat de gândul că va rămâne un necunoscut, acest „proletar” al condeiului, înfruntând – ca perdant – vicleniile Istoriei, a fost, nota Mihai Barbu, un „scriitor subteran major”. Un balcanic „neamţ”, exilat în propria-i ţară, urmărit de neşansă, poziţionat invers faţă de mersul evenimentelor, biciuind stilul de viaţă comunist într-o operă care, indiscutabil, e inferioară omului (savuros, sclipitor).
Cine se încumetă a-i cerceta viaţa, pornind, fireşte, de la matricea petrileană, va descoperi, fără efort, o traiectorie aventuroasă, frântă, proiectată pe un fundal tragic. Student de vârf, membru al Cercului literar sibian, dar şi al Partidului Comunist (din 1940), ilegalist, aşadar, trimis pe frontul de Est, dezertor, sergent-interpret pe lângă un general rus, traversând, cu o cizmă, Ucraina, conferenţiar la Institutul clujean de Artă Dramatică, îndepărtat, în 1949, alături de Blaga şi de alţi corifei, din învăţământul superior, profesor suplinitor o vreme, redactor, din 1956, la revista Teatrul, trecut apoi prin şcoala detenţiei, vagonetar, secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova (1964-1973) şi pensionat din motive medicale, iată, rezumativ, destinul coşmaresc al sergentului TR Ion D. Sîrbu (1919-1989), trecut prin grele încercări, vădind, din unghiul creatorului, o salvatoare „vocaţie pentru suferinţă”.
Anii de puşcărie, iniţial pentru „omisiune de denunţ” (în cazul Ştefan Augustin Doinaş, cunoscut în studenţia sibiană), tentativele de recrutare şi refuzul său îndărătnic, şirul de anchete (printre anchetatori, căpitanul Tudor Vornicu, viitorul teleast, mirat – la o ulterioară, accidentală întâlnire – că cel pe care îl considerase „dispărut din viaţă” revenise la suprafaţă), lunga tăcere editorială, „sertarita”, boala etc., definesc – la o sumară ochire – o existenţă traumatizată, în pofida unui start care promitea, prin „dosar”, în noul context, o cu totul altă desfăşurare. La Petrila, unde, prin osârdia lui Ion Barbu, există acum o casă-muzeu, iar Mihai Barbu a întocmit, scrupulos, chiar un Dicţionar al personajelor petrilene (2002), tatăl, cel care i-a dat „şira spinării”, era militant sindicalist; dincolo de distracţiile oferite de această „colonie” polietnică, mozaicată (adică: popice, fotbal, chermeze, filme), Ion D. Sîrbu a moştenit morala minerească. Iar mama, premonitoriu, îi va spune olláhului Gary: „mina e soarta ta”. Fiindcă şirul de suferinţe şi aventura scriitoricească îi vor permite să se descopere ca om, investigând adâncimile şi tainiţele sufletului.
Dincolo de „anii de studii postuniversitare”, cum numise, cu un rictus amar, intervalul petrecut acolo, în acel „saison en Enfer” şi unde, antrenat temeinic în a renunţa, ţinuse colegilor de celulă prelegeri despre dramaturgia blagiană, Ion Dezideriu Sîrbu constată, răsfoind un vechi şi uitat Jurnal (acoperind anii 1952-1953), că „e plin de Blaga”, prezent, dealtminteri, şi în epica sa, sub numele de Napocos. Filosoful, la rându-i, văzuse în Gary, apreciat superlativ, „un atlet al mizeriei”. Fascinaţia blagiană se resimte, amprentându-i încercările; nu, desigur, în „felul geometric de lectură”, lineară, fără efecte, cum apreciază, corect, Gary, ci în efortul de a testa „limitele realiste ale fantasticului”.
Taina e doar vecină, suntem aproape de un prag care ascunde necunoscutul. De unde, probabil, interesul mărturisit, deseori explicitat, oricum urmărit cu tenacitate, pentru dramaturgie. Iar o piesă precum Pragul albastru, pusă în scenă, în 1983, la Teatrul Tineretului pietrean, probează convingător această veche ambiţie. De fapt, dramaturgul Sîrbu se dovedeşte, observa prietenul Doinaş, un „amant al ideilor”. El cultivă polisemantismul, mizează pe forţa de sugestie a simbolurilor, cere chei filosofice şi ştie că „o metaforă bună e întotdeauna clar-obscură”. Nu întâmplător Arca bunei speranţe, jucată, totuşi, la Piatra Neamţ (1970), fusese respinsă în alte locuri, fiind „prea metafizică”. De rezonanţă biblică, reconstituind o familie arhetipală, „în pericol”, Arca se voia, aflăm (dintr-o scrisoare trimisă regizorului Călin Florian), o piesă politică (ca „intenţie făţişă”). Simion cel Drept era un recviem al satului nostru, supus tăvălugului „progresului”. Apăsând pe miza simbolică, astfel de texte, sufocant-ideatice, nu-i îngăduiau revărsările de fantezie lexicală, debordantă la I.D. Sîrbu, oripilat şi de intervenţiile abuzive ale regizorilor „creatori”.
Încât virajul spre proză, după acea primă, prudentă tentativă (Concert, 1956), o nuvelă extinsă, ignorată chiar de autor şi Povestirile petrilene (1973), îngemănând caracterul legendar-mitic cu inciziile realiste, de prob adevăr documentar, era previzibil. Dacă Jurnalul, cu însemnări conspirative, colecţiona „exerciţii de luciditate”, dezvăluite postum, Dansul ursului (1988) era o proiecţie alegorică, cu măgarul Gary şi ursul Buru, vorbind despre neputinţa de a refuza captivitatea. Reamintim că, în iarna anului 1981, Sîrbu făcuse o călătorie în Occident (singura). Mai vechile povestiri din Şoarecele B… rămâneau simple „eşantioane de stil” (cf. Daniel Cristea-Enache), abia dipticul Adio, Europa, scris tot în anii ’80, nepublicabil, dar recuperat (1991, 1993) evidenţia fibra contestatară, de sarcasm hohotitor, cu ţintă localistă, însă. Un radicalism disimulat, nutrind vagi speranţe de umanizare a regimului, deplângând aşteptarea, statul pe tuşă, ticăloşirea etc., împiedicând rezolvarea problemelor din „cazanul” autohton, răzbătea din Lupul şi Catedrala (1995), roman considerat de Tudorel Urian „o carte majoră” a literaturii noastre. Chiar dacă lucrurile nu stau aşa, viitoarele revizuiri ale literaturii româneşti din perioada comunistă vor trebui „să-i facă dreptate” scriitorului. Împuşcarea lupului înseamnă, desigur, în plan simbolic, „moartea speranţei”.
Corespondenţa este, însă, marea surpriză postumă. Eugen Simion observa că Sîrbu „şi-a pus geniul în scrisori”.
Literatura epistolară, risipind scrisori-eseu (cf. V. Nemoianu), este o veritabilă proză satirică, de vervă persiflantă şi sarcasm „îndrăcit”. Acest dialog epistolar cu, de pildă, exilaţii V. Nemoianu, I. Negoiţescu, Mariana Şora (v. Traversarea cortinei, 1994) îi trădează spiritul muşcător, sinceritatea inconfortabilă, clamata nevoie de dragoste; funcţionează, s-a spus, ca substitut al gâlcevilor cu lumea, prilej de evadare din temniţa estică. Exilat în Bănie, ostracizat, înţelegând că e vorba de o detenţie pe viaţă în „marele sat universitar” (Craiova), I.D. Sîrbu îşi dezvăluie „psihodramele singurătăţii”. Alutia (Oltenia) e o (altă) lume, refuzând grefa transilvană; el, compensativ, se va răfui (prozastic) cu nomenclatura locală şi se va încredinţa unei prietenii „oarbe” (cazul lui V. Nemoianu, necunoscându-se), livrându-se fără rest. Pensionar sărac, inteligent, răutăcios (deseori), inepuizabilul Gary are o irepresibilă poftă confesivă. N-ar vrea să moară nemărturisit, spunea într-o epistolă adresată Deliei Cotruş (aprilie 1988), recunoscând că, dintre nobilii săi „patroni”, Ovidiu Cotruş i-a fost „cea mai dragă umbră”. Corespondenţa cu Deliu Petroiu şi Ion Maxim (v. Iarnă bolnavă de cancer, 1998, ediţie îngrijită de Cornel Ungureanu) se consumă în acelaşi stil direct, subiectiv, complice, de o sinceritate brutală. Amicii cerchişti sunt urecheaţi: Negoiţescu („câinele Ramon”) e haotic, Liviu Rusu suferă de „buridanism universitar”, Şt. Augustin Doinaş (cel mai talentat dintre toţi, zice epistolierul) „nu a avut norocul de a suferi”. Marele „noroc” s-a revărsat, din plin, asupra lui I.D. Sîrbu, după ce „zarurile roşii” (măsluite) anunţau iarna totalitară. Într-o epistolă adresată lui Deliu Petroiu, în martie 1947, detaliază chiar planul unei evadări (în patru) spre Apus, idee abandonată.
Radiografiind dezinvolt, febril, integral, răul sistemic, în texte nepublicabile, aproape pamfletare, I.D. Sîrbu pleacă de la „o premisă falsă”, crede Alex Ştefănescu, invocând drept cauză „turcirea”, balcanismul, nu ideologia. În acea unică deplasare în Vest, terorizat de gândul dilematic de a rămâne sau nu, „obiectivul Suru” (cum figura în transcrierile Securităţii) constată că nu e dotat pentru adaptare, că nu rezonează cu egoismul occidental. Deci reacţionarul Gary, îmbibat de umanism filosofic, deşi invitat (tacit) de a pleca definitiv, hotărăşte să se întoarcă; vrea să moară „de gât cu regimul” şi constată că „ţara e opera lor” (a securiştilor). Totuşi, să nu ignorăm rolul benefic al atâtor interceptări şi înregistrări, îmbogăţind arhivele. Propus, în 1983, din partea CCES, pentru o călătorie în RFG, împreună cu Paul Everac, urmând a populariza dramaturgia românească, I.D. Sîrbu va fi tăiat; iar rezoluţia organelor locale nu suportă echivocul, cerând ferm „înlocuirea obiectivului”.
Chiar dacă I.D. Sîrbu n-a fost „prozatorul mult aşteptat” de grupul de tineri literaţi ardeleni, cum proorocea Şt. Augustin Doinaş, categoric că el are parte, meritat, de o extraordinară carieră postumă, dăruindu-ne o operă „onorabilă”, considera N. Manolescu. Natură eretică, proletariană, logodită cu eşecul, el s-a poziţionat „în contratimp cu Istoria”; dar marea sa dorinţă a fost de a lăsa în urmă „un nume curat”. Ceea ce este indubitabil.