Perdaful pe care i-l trage Andrei Pleşu marelui actor Radu Beligan vizavi de îndrăzneala de a-şi fi exprimat public susţinerea pentru Victor Ponta în calitatea lui de politician tânăr este, ca să-l citez pe nemuritorul Talleyrand, mai mult decât o crimă, este o greşeală. La vârsta, valoarea şi reputaţia acestui autentic monstru sacru al scenei româneşti, a-l suspecta de intenţii de tămâiere a puterii denotă o gândire de-a dreptul obscenă. Cât despre practica politică a băsescofilului domn Pleşu, e mai decent s-o lăsăm baltă…
BERE CIUC, ÎNCĂ UNA ŞI MĂ DUC
Într-unul din obişnuitele sale momente de inspiraţiune, mai degrabă eseistică decât istorică, Lucian Boia a oferit onoratei clientele intelectuale avide de pitoresc şi senzaţional câteva răspunsuri competente la întrebarea cu rădăcini multiseculare: de ce e România altfel? Evident, fără pretenţii de exhaustivitate. Sau cumva cu? Mă rog, de-o fi una, de-o fi alta… Fapt este că, la rândul lui, orice turist rătăcit timp de maximum 24-25 de ore prin eterna şi fascinanta patrie a domnului Boia ar fi în stare să mai adauge circa o sută de argumente şi detalii la capitolul „altfel”. În ceea ce-l priveşte pe românul trăitor pe aceste meleaguri, contribuţia sa la îmbogăţirea tezaurului de semnificaţii al vocabulei cu pricina este dificil de estimat în numere reale.
Român fiind şi nimic din ce e românesc nerămânându-mi străin, pot avansa şi eu la repezeală un număr oarecare de motive pentru care fiecare dintre noi ar trebui să-şi aplice zilnic, dimineaţa, la prânz şi seara, 
câte o duzină de pumni în cap în semn de preţuire pentru apucăturile naţionale tradiţionale. Un exemplu la îndemână (că despre cap nu poate fi vorba decât în contextul paremiologic care avertizează că va fi vai de picioare…):
Domnul Călin Popescu-Tăriceanu s-a exprimat public cum că Traian Băsescu ar trebui, pentru a treia oară, suspendat, ba chiar demis, din funcţia de preşedinte al României deţinută, oricum, graţie unor penibile şi scandaloase maşinaţiuni juridice. Motive? Berechet, Traian Băsescu arătând, uite-aşa, de-al dracului, că dacă vrea muşchii lui, săptămânal sau chiar mai des calcă în picioare diferite prevederi constituţionale. Iar muşchii lui sunt într-o permanentă ebuliţie, fie că prezidentul se exersează de mână cu Elena Udrea în faţa unui fotograf pemepist care strigă „păsărica” pe plaja însorită de la Neptun, ca gazdă intempestivă prin saloanele palatului Cotroceni sau ca simplu consumator de bere Ciuc încă una şi mă duc prin nu ştiu ce cârciumă gospodărită cu talent de Puiu Popoviciu.
Absolut stupefiantă, în atare condiţii, este reacţia pro-băsiştilor, a unei anumite părţi a presei din România, cărora li se adaugă o altă parte a societăţii atât de civile încât tinde spre invizibilitate precum şi a segmentului lumii politice româneşti care tinde spre majoritate. Ce susţin toţi aceştia, uniţi în cuget comunitar şi nesimţire etică? Ceva pe cât de simplu, pe atât de stupid şi anume: domne, ce rost mai are să-l suspenzi pe Băsescu acum, cu două luni înainte de încheierea mandatului, indiferent de ce grozăvii ar fi comis?! Să-l lăsăm în plata FMI-ului şi a băncii pe care se va odihni la pensie, săracu’! În fond şi la urma urmelor, ce mai contează două luni faţă de cei 10 ani în care şi-a făcut mendrele cum a vrut fără ca, vreodată, cineva să-l tragă la răspundere?!
Logica unei astfel de gândiri îmi pare a fi vecină îndeaproape cu imbecilitatea. Cum vine asta? Care va să zică, există şi alte criterii după care un vinovat suportă rigorile legii în afară de acela că a încălcat-o? Se pune la socoteală faptul că e blond şi cu ochi albaştri, că are 33 sau 66 de ani, că-i plac ori nu femeile, că mai are două luni până să termine masteratul sau una până să intre în şomaj? Eu – şi împreună cu mine toţi fraierii din această ţară a tuturor posibilităţilor care se poate – am crezut că, dacă te pune necuratul să calci pe bec, gata, ai luat-o în freză şi că asta este valabil şi pentru preşedinţi, şi pentru contabili, şi pentru miniştri, şi pentru pompieri voluntari. Ce-are a face cât timp de exercitare a magistraturii prezidenţiale mai are Traian Băsescu? A ales să se transforme de bună voie şi nesilit de nimeni în agent electoral al Elenei Udrea, iar constituţia declară o asemenea faptă interzisă unui preşedinte, acesta trebuie să suporte consecinţele, chiar dacă e în penultima zi de mandat. Altfel, e ca şi cum un arbitru ar închide ochii la un fault în careu petrecut în minutul 2 sau 94 pe motiv că e prea devreme şi strică meciul, respectiv, că e prea târziu şi influenţează scorul. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, umblă vorba prin târg că PSD-ul ar fi făcut (încă) un blat cu Băsescu: să nu i se alăture lui Tăriceanu în intenţia de suspendare/ demitere ca preţ al faptului că preşedintele va părăsi fotoliul de la Cotroceni la termen, adică fără să pretindă adăugarea celor două luni în care a fost suspendat în precedentele ocazii cunoscute. Habar n-am în ce măsură e adevărat sau nu. Ce ştiu sigur este că doar un naiv fără pereche îşi închipuie că dacă Traian Băsescu va putea să le joace pesediştilor această festă se va jena s-o facă! Este o ghiduşie pe care marinarul vesel dintr-însul nu şi-o va refuza pentru nimic în lume! Care bucurie şi la voi să fie…
GIRUETA ŞI BUSOLA
Ce m-a distrat pe mine cel mai tare în trista poveste a pseudo-autodemascării locotenent-colonelului Robert Turcescu ca ziarist acoperit în calitatea reală de ofiţer (sau cam aşa ceva) a fost naivitatea virginală cu care o sumedenie de câini şi căţeluşe de pază ale democraţiei – jurnalişti români în viaţă, cum ar veni – au simulat uimirea în faţa reprezentaţiei organizate într-o sfântă zi de duminică, pe postul B1 TV cu R.T. în rolul principal şi cu alţi vreo patru analişti de casă pe post de ţuţeri entuziaşti. Nefiind într-o zi deosebit de fastă, Turcescu şi-a interpretat destul de prost partitura. Mie, unul, cel puţin, patetismul său cazon mi-a amintit de apariţia cu cobza de gât la Eurovisionul autohton 2013, atunci când nimeni nu bănuia că solistul vocal se află în etapa pregătitoare pentru adevărata misiune: aflarea sexului Conchitei Wurst, câştigătoarea sau câştigătorul trofeului din anul următor. Din păcate, el a înţeles că trebuie să depisteze veritabilul sex al lui Cezar Ouatu şi-atunci misiunea s-a anulat din motive strategice, din toată operaţiunea nemaialegându-se decât un refren anost şi un praf în formă de pulbere.
Să ne întoarcem însă la ţuţerii care se străduiau din toate buzele să pară stupefiaţi că brusc, subit şi dintr-o dată pe Robert Turcescu îl lovise sinceritatea, iar ei, sărmanii, fuseseră luaţi printr-o surprindere unanimă de gestul său psihanalizabil. Aiurea! Ştiau foarte bine – şi ei, şi cei de la postul B1 TV de toată circoteca ce va să se desfăşoare sub ochii noştri serafici. Vreţi o dovadă? Cu plăcere. Chiar una scrisă, dacă aveţi mai multă încredere decât în oral. Dar ce zic eu scrisă? Tipărită, domnilor şi doamnelor privitori la B1 şi cititori de Click! şi de suplimentul său cu programul TV săptămânal. Uitaţi-vă la acesta din urmă apărut în chioşcuri în ziua de vineri. Tipărit, se-nţelege, în noaptea de joi – aşadar cu câteva zile înainte ca Turcescu să fi fost lovit de subitul mistico-duminical în care a anunţat că îşi abandonează emisiunea, în special, şi misia de ziarist, în general. Buuun. Atunci să-mi explice şi mie cineva cum se face că în programul TV amintit, în ziua de luni şi următoarele, la ora 21³º, când pe B1 se transmitea emisiunea moderată de Robert Turcescu deja aceasta nu mai era menţionată, fiind înlocuită cu o alta, moderată de altcineva. Visaseră alcătuitorii programului TV despre viitoarea spovedanie a lui Turcescu şi despre decizia pe care urma s-o ia nefericitul peste 3-4 zile? Sau îi scoseseră emisiunea aşa, la plezneală ori ca să-i facă o mică surpriză?! Judece fiecare cum îl duce cerebelul personal…
În ceea ce priveşte jelania ipocrită a deontologilor de serviciu (sau de servicii, cine ştie?!), rămaşi în inferioritate numerică prin dezertarea impulsivului Robert T., cum că gestul lui ar fi compromis breasla fiindcă, vezi Doamne, presa făcută de ofiţeri acoperiţi nu se mai află în slujba cetăţeanului nu ştii dacă atitudinea normală e să râzi ţinându-te cu mâinile de abdomen sau să plângi cu lacrimi de crocodil.
N-avem pic de jenă, măi băieţi? Adică presa ailaltă, fără gradaţi de tot felul în organigramă, este în slujba cetăţeanului? Poate a cetăţeanului, turmentat din comedia lui Caragiale, dar nici a ăluia, pentru că, în pofida aparentului vertij de care e cuprins onorabilul, el are principii solide şi ştie foarte bine cu cine va vota (propoziţia, repetată până la saţietate, care i se atribuie, „eu cu cine votez?” nu apare nici măcar o singură dată în O scrisoare pierdută! Verificaţi şi o să vă convingeţi.).
Să fim, prin urmare, cinci minute serioşi, cum spunea cândva un poet român. Şi să nu-l mai bocim pe Robert Turcescu precum că ce ziarist valoros a pierdut gazetăria română. Nu era nici ziarist, nici valoros. Doar plasat de partea dezirabilă a baricadei. Girueta bine orientată nu ţine însă loc de busolă…
*
Felurimi (titlu împrumutat de la domnul
I.L. Caragiale)
• Perdaful pe care i-l trage Andrei Pleşu marelui actor Radu Beligan vizavi de îndrăzneala de a-şi fi exprimat public susţinerea pentru Victor Ponta în calitatea lui de politician tânăr este, ca să-l citez pe nemuritorul Talleyrand, mai mult decât o crimă, este o greşeală. La vârsta, valoarea şi reputaţia acestui autentic monstru sacru al scenei româneşti, a-l suspecta de intenţii de tămâiere a puterii denotă o gândire de-a dreptul obscenă. Cât despre practica politică a băsescofilului domn Pleşu, e mai decent s-o lăsăm baltă…
• Dreapta politică românească nu există. Există doar o pornire viscerală şi zgomotoasă anti-Ponta şi anti-PSD. Restul e tăcere, plus agitaţia comică a Elenei Gabriela Udrea.
