„Niciodată toamna nu
fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros
de moarte.“
Tudor Arghezi
Într-un spaţiu terorizat de slugi şi de slugile slugilor, în care nimicurile, bârfa măruntă şi infantilismul politic sunt însoţite de câte o proteză de genul „senzaţional“, „excepţional“, „inedit“ etc., n-a mai rămas niciun locşor pentru spirit, încât fiecare zi pare un elogiu adus prostiei şi umilinţei. Efortul de desprindere de acest univers primitiv creat de modul nostru de a face politică este infinit mai dificil decât încleştarea de odinioară cu cenzura comunistă şi cu lumea clădită pe puţina imaginaţie a activiştilor de atunci.
Toate se repetă la nivelul cel mai de jos, doar toam
nele, cât ar părea de ciudat, sunt diferite, vin cu noi culori şi cu o tristeţe pe care doar uriaşa risipă vegetală le pot întreţine. Chiar dacă n-aş avea un calendar bisericesc, aş şti că se apropie Sfântă Mărie Mare: mi-ar fi spus-o plopii şi, mai ales, cei câţiva mesteceni din curtea casei pe care-i privesc deseori cum se grăbesc să anunţe sfârşitul unui anotimp. Sau pur şi simplu, un sfârşit pe care, sunt convins, niciodată nu voi avea destule cuvinte să-l descriu. Doar lacrimi involuntare în momentele în care sentimentele, scăpate de sub control, se apropie de marginile vieţii. Şi, fără îndoială, muzica. Acum, nu ştiu de ce, îmi vin în minte câteva pasaje din Simfonia Leningradului de Şostakovici. Nu mă grăbesc să întreb, şi să mă întreb, dacă va mai exista, şi nu numai pentru mesteceni, o altă primăvară. Poate că da, poate că nu. Şi, cu toate astea, deşi ştiu că nu-mi mai foloseşte la nimic, citesc mereu diverse cărţi de ştiinţă, de psihanaliză mai ales, de parcă aş avea în faţã zeci de ani şi aş mai aştepta răspunsuri la eternele întrebări fără răspuns. Citind, simt că provoc viaţa. Sigur, ştiu de unde mi se trage. Cu aproape o jumătate de veac în urmă, prietenul meu, A.S., îmi povestea despre închisorile prin care a trecut şi despre lecţiile ţinute cu rândul în celulă de către deţinuţi, marea majoritate fiind intelectuali de rasă. Douăzeci şi cinci de deţinuţi goi, torturaţi de căldură, într-un spaţiu sufocant. Pe o bucată de sticlă acoperită cu o peliculă foarte fină de săpun, scria cu un vârf de chibrit un dicţionar român-italian. Un singur puşcăriaş nu era atent: un cunoscut critic şi istoric literar, G.I., care învăţa cu sârguinţă limba lui Lenin şi a lui Stalin. Aşa cum se va dovedi mai târziu, omul avea un desebit simţ al viitorului imediat. Probabil că am mai vorbit despre asta, dar dacă mă repet este pentru că întâmplările povestite şi răspovestite, frazele care mă urmăresc mereu subliniază importanţa pe care le-o acordasem pentru înţelegerea unor lucruri sau a unor decizii. „Te-ai întrebat vreodată despre ce ai putea vorbi cincizeci de minute, neîntrerupt, fără nicio bibliografie ajutătoare, şi să fii totuşi bine documentat, să rămâi captivant, proaspăt, şi să menţii interesul unor oameni neinformaţi pe deplin?“ Întrebarea lui A.S. m-a urmărit neîncetat. Nu mă obseda gândul că aş putea să fiu băgat la închisoare, dar nici nu-l excludeam categoric. Cu puţin timp în urmă, am zăbovit asupra unor cânturi amăgitoare ale unui mare maestru zen, Yoka Daishi, care pot ţine loc de răspuns – unul dintre răspunsurile posibile care, odată cu trecerea timpului, devin tot mai dureroase: „Trebuie să trăim de multe ori / şi să murim de multe ori, / viaţă şi moarte se succed / Neîncetat în veşnicie“. Deocamdată pot să admit, dar nu reuşesc să simt veşnicia, ci, din plin, până la lacrimi, risipa de frunze galbene şi maronii, moartea vegetală pe care, cu ani în urmă, o întâlnisem în Polonia şi în Canada. Străbătând nesfârşitele păduri de mesteceni, intrasem parcă în moartea care consimţise să-mi arate una dintre numeroasele şi enigmaticele ei feţe. Privind în urmă, la cânturile lui Yoka Daishi, mă încearcă un sentiment ciudat: că am murit de mai multe ori decât am trăit şi, dacă n-am reuşit să simt veşnicia, m-am pomenit căutând în memoria-mi încă vie, neobosită, viaţa aşa cum a fost. Am nevoie de sprijinul ei, de amintirea ei pentru a nu mă preda. Şi, mi-e tot mai limpede că, oricât aş căuta în trecut, sunt împăcat cu mine, nu mi-e ruşine de ceea ce am făcut, dar mă îndurerează să văd ce s-a ales din această ţară căzută pe mâna diletanţilor, golanilor şi mai ales a slugilor. Mi-aş dori din toată inima să n-am dreptate, să mă înşel, dar, sunt convins că pe parcursul vieţii mele nu mi-e dată această bucurie. Nu am avut obiceiul să privesc în urmă, dar sunt momente în care deziluzia şi durerea nu mai pot fi stăpânite, mai ales când vezi că şansele pe care ni le-a oferit istoria le-am ratat pe toate. Şi de data asta! Căci şi de data asta, criza de bărbaţi se face mai simţită ca oricând. Otgonul cu care e cusută democraţia noastră se vede de pe lună, dar toţi mimează libertatea, democraţia şi, fireşte, mândria de a fi europeni. În realitate, continuăm să trăim în plin băsism. Un fel de Băseland – Bassland under Dambovitza –, fără Băsescu, dar cu instituţiile gândite şi create de el în plină funcţionare. Dacă îşi păstra ritmul, D.N.A. ar fi trebuit să ajungă la pilonii băsismului, la cei pentru care milioanele de euro nu erau, ca pentru noi, din domeniul S.F.-ului, dar tot aceştia l-au ridicat în şa şi pe succesor, drept pentru care ciocurile s-au făcut foarte mici şi a sporit interesul pentru guvizi, rechinilor şi balenelor ucigaşe rămânându-le mările şi oceanele planetei. „Pe vremuri se glumea pe seama nemţilor din Germania Democrată, pentru că ei au reuşit să construiască până şi socialismul, în vreme ce noi le-am transformat pe toate după chipul şi asemănarea noastră: nici comunismul n-a fost comunism, după cum nici ceea ce trăim acum nu are nicio legătură cu democraţia.“ Vilele lui Ceauşescu răspândite peste tot au acelaşi regim, clasa muncitoare prin reprezentantul ei le-a predat clasei capitaliste prin reprezentantul ei susţinut cu vehemenţă de un partid, care, aşa cum a dovedit până în acest moment, nu gândeşte, ci se răzgândeşte. Un partid-mop care îşi asumă erorile pe care nu le-a făcut şi fuge cât îl ţine respiraţia de o justiţie, care, când vrea, mimează orbirea. Oricum, nu ştiu cum se face că cei ce ne aleg liderii, fie cunosc psihologia locului, fie, din inerţie, nu se pot îndepărta de reţetele Răposatului: astfel încât liderii noştri vor totul, nu dau nimic în schimb, dar trebuie să le fim recunoscători că au acceptat să ne conducă. O singură noutate apărută odată cu Revoluţia: s-au obişnuit să spună foarte repede yes sau chiar da la ordinele care li se dau, călăuzindu-se după vorba strămoşească: „Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă!“ Tipicul ordinelor e simplu: ce-i bun pentru poporul român nu poate fi bun pentru F.M.I. şi pentru alte instituiţii asemănătoare din alte părţi ale lumii. Cine a urmărit cu atenţie invenţiile „legislative“ din ultimul timp va descoperi, cred, că devenim un fel de laborator experimental pentru democraţia europeană care şi-a dovedit total eficienţa imediat după referendumul de la noi: Ce dacă au votat atâţia? Un fel de: Câte divizii are Papa? cum s-a interesat odinioară Iosif Visarionovici. Dar, mergând mai departe cu imaginaţia, nu e greu de presupus că, după asemenea ordine, n-ar mai urma decât uniformele, culorile depinzând de gusturile supracomitetelor şi supercomisiilor care vor continua să se creeze, roşul şi brunul fiind excluse pentru că şi-au epuizat credibilitatea în istoria veacului trecut. Dar şi portocaliul este de tristă amintire. Desigur, experimentale şi uniformele. La început, pentru Parlament şi Guvern, apoi pentru restul muritorilor. Spun asta gândindu-mă la ultima creaţie a gândirii europene, care, chiar dacă nu se potriveşte cu Constituţia ţărişoarei noastre, ea există: Comitetul Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială a cărei deviză, după cum am înţeles, este: „execuţi sau explici!“. Până în acest moment existau numai supraveghetorii care, se vede, nu erau şi macroprudenţi! Sunt convins că doar prestigiul Guvernatorului Mugur Isărescu o scuteşte de comentariile cele mai acide legate de legalitate şi funcţionare. Ei, precum pe vremea Răposatului, dau „indicăţii“, dar în faţa D.N.A. şi a tuturor instituţiilor de control este vinovat doar cel ce a semnat. Parlamentul, scos de pe fir, nu este nici măcar aşa cum se spunea pe vremuri, un spaţiu de făcut gimnastică la locul de muncă, deoarece în cele treizeci şi nouă de zile pe an cât sunt împreună parlamentarii, n-au timp să înveţe toate mişcările. Important este că ştiu să-şi aprecieze munca: în lei sau în euro. Căci nu se ştie ce poate aduce ziua de mâine! În Constituţia viitoare, peste nişte ani sau chiar decenii, dacă înţelepţii naţiei vor decide că mai este necesară o asemenea creaţie juridică, vor trebui să se pronunţe dacă mai sunt utile parlamentul, partidele şi alte instituţii care pot avea păreri proprii. Şi, pentru că nu ne putem îndepărta prea mult de vechiul mod de a gândi şi acţiona, îmi vine în minte ultima lege promulgată de preşedinte: 217/2015 care condamă legionarismul, fascismul, xenofobia etc., precum şi doctrinele care stau la baza mişcărilor pomenite. Nu m-am aşteptat ca din enumerare să lipsească tocmai comunismul, dar nu m-am mirat prea mult căci legea exprimă nivelul cultural al legiuitorilor. Ex nihilo nihil, ar fi spus un strămoş căruia îi lipseau din vocabular cuvinte ca brânză, mânză, varză, viezure etc. Nu vreau să fiu acuzat de neseriozitate, dar, involuntar, legea mi-a amintit de o glumă veche în care un ardelean urmăreşte intrigat un neamţ care nu contenea să facă flotări. După ce se satură de aşteptat, ardeleanul îşi ia inima în dinţi şi îl bate pe umăr: „Domnule, muierea a plecat demult!“ La fel ca fasciştii, legionarii şi chiar comuniştii. Au rămas pe baricade doar anticomuniştii până îşi vor găsi servicii mai stabile. Mă gândesc şi la ultimul torţionar, Vişinescu, adică tot ce a mai rămas din criminalii Securităţii. Din păcate, luată în serios, legea aduce atingere libertăţii de gândire şi de exprimare, interzice cunoaşterea reală a istoriei şi a culturii noastre. Şi, inevitabil, atrage după sine liste cu cărţi interzise şi cu autori interzişi, cu fonduri speciale în biblioteci etc.
Ultima listă cu cărţi şi autori interzişi a apărut în 1988, listă pe care am avut onoarea să-mi găsesc, a doua oară interzis, romanul meu de debut, Absenţii. Cum, de altfel, s-a demonstrat după Revoluţie, specialişti în interziceri, minimalizări şi denunţuri avem suficienţi. Din păcate, sunt tot mai puţini cei ce citesc cu seriozitate cărţile şi nu le judecă precum în neuitatul ev comunist prin lentile politice. Într-un moment în care incultura, lipsa de educaţie, analfabetismul şi mârlănia ating procente îngrijorătoare, nu ne mai lipsea decât o asemenea lege, care, oricât ar părea de ciudat, ar putea să stârnească imprevizibile curiozităţi şi reacţii, deşi este la îndemâna oricui să observe că nu se respectă nici Constituţia, nici istoria, nici biserica, nici pământul pe care ne-am născut. Iarăşi şi iarăşi îmi vine în minte profeţia lui Caragiale pe care, demult, am găsit-o în Memoriile lui Slavici: „Suntem cum suntem şi teamă mi-e că niciodată nu vom fi altfel.“ Şi când n-ai niciun motiv să-l contrazici pe scriitor, durerea îmbracă fără să vrei chipul toamnei, mai ales că noi, singuri şi nesiliţi de nimeni, ne-am ales călăii…
Sursa: Revista Cultura nr. 527 din 13 august 2015
