Abe Lucas (Joaquin Phoenix), un filosof de vârstă mijlocie în plină criză existenţială se transferă la începutul anului şcolar la un nou colegiu, unde îşi confirmă reputaţia de destabilizator şi seducător cinic.
Filmul În lipsa raţiunii/ The Irrational Man soseşte pe ecranele noastre însoţit de ecourile lansării sale în rama prestigioasă a Festivalului de la Cannes, precedat de aprecieri care îi acordă un loc marcant în opera lui Woody Allen. Rânduită printre comediile negre ale filmografiei sale, recenta peliculă a autorului american conţine o nouă declaraţie de dragoste faţă de cultura europeană. Obişnuiţi să regăsim deseori în opera cineastului care se declară „un produs al culturii europene” trimiteri la cărţi, filme, muzică şi chiar 
pictură semnate de artişti din Europa, remarcăm că de data aceasta filosofia trece în prim plan. Aceasta ţine de ocupaţia eroului principal, un profesor universitar în jurul căruia gravitează povestea despre crimă şi pedeapsă.
Abe Lucas (Joaquin Phoenix), un filosof de vârstă mijlocie în plină criză existenţială se transferă la începutul anului şcolar la un nou colegiu, unde îşi confirmă reputaţia de destabilizator şi seducător cinic. Evenimentele declanşate de venirea lui provoacă deplasarea dinspre comedia satirică înspre alegoria morală. „Poate fi crima justificată cu argumente etice?”este întrebarea pe care şi-o pune eroul, căutând mai întâi răspunsul în opera marilor gânditori europeni. Sunt citaţi autori la care Allen s-a mai referit şi în alte filme: în Banane/ Bananas (1971) el îşi exprimă admiraţia pentru teologul danez Soren Kierkegaard, autorul Tratatului de disperare, în timp ce filosoful german Arthur Schopenhauer este citat în în Interioare/ Interiors (1978) şi Amintiri de la „Stardust”/ Stardust Memories (1980). De data aceasta lista filosofilor citaţi îi include şi pe Immanuel Kant, Friedrich Nietzsche şi pe Jean-Paul Sartre din care citează faimosul adagiu Infernul sunt ceilalţi. Este, de altfel, propoziţia care îi justifică trecerea de la pasivitatea contemplativă la acţiunea brutală, atunci când decide să ucidă un judecător corupt, un ticălos care distruge sistematic viaţa unor oameni cinstiţi. „Fără el, lumea va fi un loc mai bun”, conchide Abe.
Interesantă, în contextul relaţiei acestui film cu operele alleniene precedente, este apariţia citatelor filosofice din autori-femei, precum Simone de Beauvoir şi Hanna Arendt. Acest festival al citărilor nu mai are ca principală justificare, ca în cazul altor comedii ale lui Allen, satirizarea limbajului pretenţios al snobilor din mediile intelectuale. Abundentele reflecţii asupra binelui şi răului şi asupra nevoii intervenţiei pentru restabilirea echilibrului în favoarea primului se intersectează cu referirile la romanul Crimă şi pedeapsă. Fiodor Dostoievski este unul dintre romancierii favoriţi ai lui Woody Allen şi deseori citaţi în filmele lui (a se vedea mai ales trimiterile la Fraţii Karamazov din Dragoste şi moarte/Love and Death,1975).
Temă recurentă în peliculele cineastului, relaţia dintre crimă şi pedeapsă este examinată, mai profund sau mai superficial, în diferite etape ale creaţiei sale. Unele dintre aceste filme demonstrează că autorii scapă nepedepsiţi şi că ei îşi duc viaţa mai departe fără remuşcări: şi doctorul oftalmolog care îşi ucide amanta incomodă din Crime şi delicte/ Crimes and misdemeanours (1989) şi junele arivist care o împuşcă pe iubita actriţă pentru a se putea însura cu o aristocrată britanică din Match Point (2005). Varianta nepedepsirii criminalului devine de un comic absurd în Gloanţe peste Broadway /Bullets over Broadway (1994) unde un gangster ucide o femeie „pentru că era o actriţă mizerabilă”. Mai puţin norocoşi sunt fraţii proletari din Visul Casandrei/ Cassandra` s Dream (2007) care încearcă să scape de apăsătoarele griji materiale acceptând să ucidă un asociat al unchiului lor bogat, dar plătesc pentru crimă.
Oscilând între aceste variante (oricum, nu devoalăm deznodământul), În lipsa raţiunii seduce prin originalitatea premisei: încercarea de a justifica omuciderea în termeni filosofici. La fel ca în alte comedii cu tentă poliţistă, şi în noul film al lui Allen investigaţiile detective sunt opera unor amatori. Colegi sau amante ale profesorului încep să emită ipoteze în legătură cu autorul şi motivaţiile crimei, conversaţiile pe temă criminalistică ocazionând unele dintre cele mai savuroase dialoguri ale filmului. Cea mai isteaţă detectivă amatoare este chiar studenta îndrăgostită până peste cap de profesorul nihilist, Jill, interpretată de Emma Stone, noua muză alleniană (am mai văzut-o, anul trecut, în Magia lunii/ Magic in the moonlight) cu remarcabile calităţi actoriceşti. Tânăra e sedusă de nonconformismul profesorului care joacă ruleta rusească la un party, relativizează adevărurile filosofiei („mare parte din ele sunt masturbare verbală”), dar caută cu înfrigurare „ideea pentru care vrei să trăieşti şi să mori” şi îi dedică poeme. Şi acest personaj se înrudeşte cu alte eroine alleniene în relaţie pasională cu bărbaţi mult mai vârstnici: adolescenta din Manhattan (1978) sau studenta din Bărbaţi şi neveste /Husbands and wives (1992). Ca şi ele, Jill se trezeşte la un moment dat din vraja admiraţiei, motivaţia etică întregind fericit discursul despre moralitatea intervenţiei brutale „în favoarea binelui”.
Legătura cu alte filme ale cineastului se stabileşte şi prin motivul bărbatului care oscilează între două femei. Rita (jucată cu ironie de Parker Posey), colega lui Abe în căutare de aventuri extraconjugale se profilează ca opusul idealistei Jill şi pare dispusă să treacă uşor peste „crima perfectă”. Atât relaţia cu adolescenta, cât şi cu femeia matură participă la definirea identităţii eroului afectat de criza masculinităţii, 
care acţionează numai motivat de ele. Filmul ar fi câştigat aprofundând această direcţie, în loc să recurgă la un final în registrul farsei, unde hazardul joacă rolul decisiv. Chiar şi aşa, În lipsa raţiunii este unul dintre cele mai bune filme făcute în noul secol de cineastul în vârstă de 79 de ani. Nu putem discuta despre el luând în considerare criteriul vârstei, mai ales că autorul descrie foarte viu atmosfera campusurilor şi preocupările tinerilor, iar dialogurile nu şi-au pierdut nimic din vioiciunea şi ironia devenite marcă de autor. Woody Allen reuşeşte ca niciun alt dialoghist hollywoodian să alieze spontaneitatea limbii vorbite cu aluzia culturală. Un bun exemplu de reuşită intertextualitate comică este remarca lui Abe Lucas care, sosind în campusul noului colegiu unde urmează să predea, spune că „se simte ca în Zabriskie Point”, referindu-se la celebrul film al lui Michelangelo Antonioni despre tinerii revoltaţi ai epocii hippie. Farmecul replicilor şi abila articulare a scenariului sunt calităţi cărora li se adaugă expresivitatea picturală a imaginii semnate de Darius Kondji (colaboratorul său la Anything Else-2002 sau Miezul nopţii la Paris/ Midnight in Paris-2011 şi al lui Michael Haneke la oscarizatul Amour-2013). Senzaţia de univers cinematografic familiar este întregită de prezenţa altor colaboratori constanţi ai lui Woody Allen, precum scenograful Santo Loquasto sau producătorul Jack Rollins. Chiar dacă Allen lipseşte din distribuţia acestui film, am putea identifica pulsiuni autoportretistice ironice în personajul profesorului. Acesta are, ca şi cineastul, talentul „de a mima foarte bine disperarea”.
