Poeme de Ignatie Grecu
GREIERUL ŞI LACRIMA LUI
Marea cerului înstelat
apasă ritmic pe ramuri.
Sub ramuri, în umbră,
printre bulgării întunecaţi,
o mică scânteie tremură,
greierul şi lacrima lui.
NEVINOVAŢII MEI
Ei nu presimt că vor muri curând
Înjunghiaţi din vreme pentru praznic.
Ci saltă feciorelnici pe pajişte zburdând,
Priviţi cu înduioşare de un paznic.
Corniţele dau muguri să răsară
De sub zăpada frunţii lor, cea moale.
Ca primii ghiocei, în primăvară,
Şi gata să împungă, să răscoale.
Îi mângâi cu privirea, de departe,
Atât de puri, nevinovaţii mei.
De parcă-ar fi anii cei mai frumoşi ai mei,
Acum sortiţi în pripă pentru moarte.
Astfel Isaac adus de tatăl său, menit
Ca jertfă Celui Preaînalt, din râvnă,
Urca la deal purtând pe umeri, crucea,
Pe care avea să fie Domnul răstignit!…
PELERINII NOPŢII
În casa părăsită a nopţii
trandafiri adormiţi,
copii ai nimănui.
E clipa
când vântul aţipit între petale
se preschimbă în mireasmă.
Îngerii dau ocol
fără foşnet
crucii de aur
din vârf.
Din ciutura spartă a nopţii
scapă o lacrimă
nu de apă
ci de mister.
POGOARĂ ÎNSERAREA
Pogoară înserarea precum odinioară
O împurpurare densă din cer ca o perdea.
O gâză suie paiul până-n vârf şi zboară
S-aprindă mic opaiţ, tremurătoare, o stea.
Şi greierii dau zor la fina zimţuire
A lunii sparte, veche, ruginită-n disc.
O pasăre vâsleşte greu în amurgire
Cu-o rază adormită, frântă-n plisc.
CÂNTAREA BISERICII CĂTRE HRISTOS
Vino, iubitul meu, te aştept
La ţărmul grădinii în floare.
Văzduhul e un potir aurit,
Plin cu triluri de privighetoare.
Vom face popas la izvoare,
În iarba cu lacrimi de rouă visând.
Sorbi-vom din palme pe rând
Surâsul apei învietoare.
Vom merge pe cărarea umbrită
De pomii înfloriţi în cascadă.
Vom lăsa pe umeri să cadă
O dulce ninsoare neprihănită.
Din ceruri înalte în seară
Ne va săruta pe frunte o stea.
Tu vei fi de-a pururi al meu,
Eu voi fi de-a pururi a ta.
DOI BĂRBAŢI MÂNCÂND
ÎMPREUNĂ PÂINE
lui Alex. Ştefănescu
O, de-am frânge în cer
aceeaşi pâine îngerească
şi mestecând rar
ne-am bucura împreună!
Mă rog Bunului Dumnezeu,
zi de zi,
noapte de noapte,
mă rog
să fim mereu împreună
precum pe pământ
şi în cer.
PRIVIGHETOAREA
Ar fi voit să mai cânte o dată,
dar lacul nu mai primea lacrimile ei,
se revărsa acum peste maluri,
ajungând până la zidurile de aur
ale copacilor,
pe care, într-o năvală sonoră,
cu iureş de cristale vibrând,
le sparse cântând,
inundând aproape toată pădurea,
pădurea luminată de lună.
PRESIMT DOAR
Dacă mă-ntrebi cine sunt,
Ce-aş putea să-ţi răspund,
Eu, cel neînsemnat?
Presimt doar:
Vâslirea unei aripi aproape.
Umbra luminii pe ape.
Sideful unui gând
sub degetul de lună
al unui înger.
ÎNTRU SFÂRŞIT
S-ar părea
că am spus totul,
sau mult,
mult prea mult.
Însă e atât de puţin,
chiar foarte puţin,
totuşi,
pentru un lucru
atât de greu şi de măreţ
precum este cântecul.