Gabriel Liiceanu de azi nu mai e Gabriel Liiceanu din anii ’90, după cum nici lumea de azi nu mai e cea de acum două decenii: nu e suficient să vitupereze anticomunist, să invoce numele lui Noica şi să apese un pic pe metaforă, ca să devină credibil
A făcut mare vâlvă pe reţelele de socializare şi în presă un text al lui Gabriel Liiceanu, intitulat România gurilor ştirbe, postat pe platforma contributors.ro. Am observat că el a stârnit interpretări dintre cele mai diverse. Unii îl acuză de gândire binară, de aroganţă, de lipsă a măsurii. Alţii îl consideră ieşit dintr-o compasiune şi o umanitate profunde. Fiecare citeşte fix ce vrea să citească. Nu e grav în cazul comentatorilor de la posturile de ştiri, care se pricep la toate şi la nimic. Dar oamenii de carte? E mare zarvă şi în lumea intelectuală. Cu toţii ne pricepem la texte, asta e pâinea ce-o mâncăm. Şi atunci, mă gândesc, sunt două posibilităţi: fie nu vrem/ nu putem să ieşim din conturul 
afecţiunilor, al aversiunilor care ne întunecă luciditatea, al intereselor noastre (refuz să cred asta!); fie textul e nebulos, confuz. Un text care stârneşte labilitatea interpretării, care nu reuşeşte să strângă o comunitate de interpretare, e ori incoerent, ori esoteric. (Ori legislativ, în Romania anului 2017).
Fac un efort (riscant!) să-l rezum. Gura ştirbă e simbolul primitivismului mereu gata să comită răul (ca în tabloul lui Bosch, reprodus în text, în care cei care îl duc pe Christos spre crucificare au guri supte, lipsite de dinţi); există şi excepţii, unii oameni au ajuns ştirbi căzând victime unor torţionari (Noica, de pildă, dar ştirbenia lui nu respingea, pentru că ucenicul îl iubea; victimele de la Piteşti, de exemplu…) Urmează o poză cu nişte protestatari de la Cotroceni; o doamnă îşi etalează dentiţia sincopată. „Apoi, continuă dl GL, într-un videoreportaj publicat de Adevărul pe 19 februarie, am văzut oamenii scoşi de PSD într-o piaţă a Piteştiului. I-am văzut «manifestându-se», unii dintre ei spunându-şi păsul în faţa unui microfon, şuierând cuvintele care se strecurau, molfăite, prin şanţurile din gură.” Ştirbii de azi, scoşi în pieţe de PSD, sunt spălaţi pe creier, „reeducaţi”, la fel cum erau şi cei de la închisoarea de la Piteşti în primii ani ai stalinismului. Nişte victime ştirbe care îşi iubesc torţionarii. Iar Gâdea e Ţurcanu de azi. Experimentul e acelaşi; în rezultat, nu în conţinut. Sper că am desluşit cât de cât corect „logica” textului. Întrebarea este: se poate gândi plauzibil în astfel de termeni? Oricum am da-o, tendinţa de generalizare, de împărţire a oamenilor în ştirbi şi neştirbi există.
Să contempli arogant, din realitatea ta pomădată, de filosof al elitei, gurile ştirbe ale unor oameni săraci şi nenorociţi, a căror problemă (de supravieţuire), chiar instrumentată politic, există şi e cel puţin la fel de legitimă ca dilemele tale teoretice – e semn de atrofiere nu doar a empatiei elementare, dar şi a măsurii. Patetismul, principalul registru al scrisului lui GL, l-a făcut să mai comită un pamflet întunecat şi revoltător, lipsit de calmul gândirii echidistante (care nu i-a prisosit niciodată, de fapt). Cu adevărat deranjant este tonul apodictic al textelor domniei sale. Adevărul e unul singur şi doar marele filosof îl poate desluşi. Cealaltă parte a realităţii, care presupune multă mizerie, umilinţă, disperare, care mai şi emană o halenă ce se amestecă neplăcut cu ambra discretă a intelectualului rafinat, nu are dreptul, în hidoşenia ei, care cam strică imaginea elitei subţiri (ce ruşine pentru România atâtea guri ştirbe; să le plombeze guvernul!), la adevărul ei. Dl Gabriel Liiceanu uită că politicienii pe care i-a slujit fara nuanţe până în al 23-lea ceas au scos 25% din dinţii şi măselele sănătoase ale acelor oameni, atunci când le-au tăiat veniturile. Evident, cel mai bine ar fi ca bieţii oameni fără dinţi să nu se mai lase „reeducaţi” de cei cu dinţi de porţelan. Dar putem gândi mai departe? De ce sunt atât de uşor de manipulat oamenii aceştia? Nu cumva aici ar fi de lucru şi pentru intelectualul public? Nu cumva există o mare carenţă a minunatei lumi în care trăim? Nu cumva există în România un defasaj social uriaş, care îi distribuie automat pe mulţi, foarte mulţi, în rolul de victime încă de la naştere? Şi, dacă există, a cui e vina? A guvernului actual? A celui de ieri? De alaltăieri? De antărţ? Cum? Toţi suntem vinovaţi? Adică nimeni nu e vinovat? Aha, Ceauşescu? Tot el? Tot de la comunism ni se trage, şi la 27 de ani de la căderea lui? Sau trăim într-un sistem perfect, european, pe care îl strică doar o clică de ticăloşi cu manipularea lor?
A compara manipularea, reală, sigur că da, de o grosolănie adesea strigătoare la cer, pe care o practică mai toate televiziunile de ştiri, cu fenomenul Piteşti e de-a dreptul impietate şi lipsă de respect pentru uriaşa suferinţă pe care dl Gabriel Liiceanu nu a cunoscut-o, spre şansa lui, decât din cărţile pe care le-a vândut… Cum cei care au trecut pe la Piteşti au vorbit greu, cu nesfârşite reţineri şi cu o prudenţă evidentă despre iadul administrat de Ţurcanu & Co., cred că ar trebui să se abţină de la teorii şi filosofii de cabinet. Măcar din smerenie faţă de o uriaşă suferinţă. Evident că populismul există, că manipularea se practică, dar ele nu au fost niciodată străine de jocurile democraţiei. Dacă ar exista o alternativă politică viabilă, cu rezultate concrete în nivelul de trai al populaţiei sărăcite, ele ar avea efecte anemice. Evident că rolul intelectualului este să intervină atunci când consideră că se încalcă unele cutume. Dar a compara ororile unui regim opresiv, care a ucis zeci de mii de oameni, cu unele derapaje politice situate într-un cadru oricum controlabil, imposibil de palmat (dovadă reacţia străzii!) este prea mult!
Cum se explică iritarea pe care a produs-o textul dlui Liiceanu? Ideile nu circulă libere, ca viruşii. Ele preiau autoritatea celui care le emite. Cum discursul lui GL e cel mai adesea moralizator, cum domnia sa combate pe teme etice, prestaţia sa morală nu are cum să nu intre în discuţie. E ştiut că şi-a asumat opţiunile politice în termeni absoluţi, că şi le-a idealizat, până în ultima clipă. Renghiurile temperamentului său romantic îl fac să vadă figuri ilustre în personaje necioplite, deşi pozitive într-un anumit moment, dar detracate ulterior şi iadul în ticăloşii reparabile. Mai e un aspect: dl Liiceanu a fost un intelectual angajat politic. Angajat prin discursul său public, vreau să spun. Tot ce scrie pică firesc pe fondul unei iritări la care a muncit. Nu are lumea nimic personal cu el, ci cu modul său public de a da lecţii de etică. Şi de a pierde măsura. Şi de a rătăci tonul just.
În fine, Gabriel Liiceanu de azi nu mai e Gabriel Liiceanu din anii ʼ90, după cum nici lumea de azi nu mai e cea de acum două decenii: nu e suficient să vitupereze anticomunist, să invoce numele lui Noica şi să apese un pic pe metaforă, ca să devină credibil.
