Dana Oprică în dialog cu Radu Boroianu. „Dacă încercăm să punem oamenii de valoare să se cunoască între ei, vom fi salvaţi”
Eu cred că România ar trebui să se lase caracterizată de valorile ei, repet, şi nu de defecte. Cred în continuare că România trebuie să-şi pună aceste valori la îndemâna omenirii pentru ca omenirea să se uite şi altminteri către noi. Dar, în acelaşi timp, în asta cred: cred că oamenii care sunt purtători de valori trebuie să se cunoască între ei, trebuie să aibă contact, trebuie să se înţeleagă unii pe ceilalţi, pentru că asta va fi spre beneficiul tuturor. Dacă îi lăsăm pe stupizi să se cunoască între ei, va fi o greşeală care ne va costa. Dacă încercăm să punem oamenii de valoare să se cunoască între ei, vom fi salvaţi, vom avea un viitor.
Recent întors de la Târgu Jiu, unde a participat la comemorarea a 60 de ani de la trecerea în eternitate a lui Constantin Brâncuşi (16 martie a.c.), dovadă a prezenţei neobosite la toate evenimentele care proclamă arta, Domnul Radu Boroianu, Preşedintele Institutului Cultural Român, a avut îngăduinţa de a 
ne răspunde, pentru Contemporanul, la câteva întrebări legate de cultură, capitol important în strategia, istoria, tradiţia, identitatea şi economia unei ţări. Totodată, interviul a fost transmis la Radio Villalba, post naţional spaniol, unde vocea românilor se aude săptămânal. Preşedintele Institutului Cultural Român, Domnul Radu Boroianu, mărturiseşte ce legături îl ţin aproape de cultura spaniolă şi de Spania, unde a încercat să prezinte, fie că a fost vorba de Feria del Buen Retiro, fie de ARCO, pentru a aminti doar două dintre evenimentele de anvergură, tot ce are mai bun literatura, ştiinţa şi artele frumoase din România.
Om de cultură, forjat printre oameni de cultură, a învăţat să privească şi să preţuiască arta, sub orice manifestare. Meritele instituţionale îi sunt încununate de Odinul de Cavaler al Legiunii de Onoare atribuit de statul francez, în 1998, Ordinul pentru Merit în grad de Comandor, atribuit de statul român, în 2000, şi Ordinul de Merit în grad de Mare Ofiţer, conferit de Preşedintele Republicii Portugheze, în 2015.
„Diplomaţia culturală ar trebui s-o ia înaintea diplomaţiei clasice”
Dana Oprica: Diplomaţia culturală are un rol important în dezvoltarea unei ţări, este un Soft Power, după cum îl numea Joseph Nye, unul dintre promotorii liberalismului instituţional, termen care poate fi asimilat cu o forţă intangibilă sau versatilă.
Radu Boroianu: Da, cred că diplomaţia publică culturală, noţiune care capătă formă după anii ‘50, este o amortizare a efectului nociv pe care l-au avut, dintr-un exces de ideologizare, vechile ministere ale propagandei. Până la urmă însă, ţelul subtil al diplomaţiei publice culturale rămâne acela de a prezenta 
valoarea perenă a unei civilizaţii, care este valoarea umană, creativitatea excepţională care există într-o ţară sau alta, celorlalţi dintr-un alt spaţiu geografic, sau de ce nu?, lumii întregi. E o metodă mult mai subtilă decât erau cele care ideologizau prea mult această preocupare, fie că au fost naziştii, fie că au fost comuniştii. Diplomaţia publică culturală ar trebui, în mod ideal, s-o ia înaintea diplomaţiei clasice pentru că n-are aceleaşi constrângeri pe care le are diplomaţia clasică. Altfel spus, nu trebuie să existe neapărat tratate semnate pentru a putea fi prezent cu valorile civilizaţiei ţării tale pe alte meleaguri. Iată deci că importanţa pe care începem şi noi românii s-o înţelegem şi s-o dăm acestei instituţii, Institutul Cultural Român, este, cred eu, ascendentă.
Ce cultură exportăm? Pentru că, deşi viziunea convenţională consideră cultura ca o practică liberă de influenţe, aceasta nu poate fi nici neutră, nici pură. Cu cât mai pură este apa, cu atât mai puţin peşte conţine, zice un vechi proverb chinezesc.
Sigur că încărcătura de spiritualitate din care pleacă toate culturile lumii rezistă, mai mult sau mai puţin, în epoca modernă dacă vom crede cu tărie în transcendenţa oricărui fapt de creaţie. Cred că tot ceea ce este limpede e important; dincolo de proverbul chinezesc, limpezimea constă în exprimarea exactă a ceea ce se vrea a expune. Cred că noţiunea de cultură, în general, e uşor schingiuită în ziua de astăzi; majoritatea crede că ea se confundă cu artele, sub cea mai largă accepţiune, lucru posibil doar în cazul culturii umaniste. De aceea eu vorbesc mai adesea despre creaţie în loc de cultură, pentru a sublinia că tot ceea ce este important într-o creativitate umană aparţine acestei noţiuni largi, adevărate, de cultură. Românii, în mod special, pentru că, totuşi, despre Institutul Cultural Român vorbim, au ce să ofere lumii şi, probabil, cea mai importantă valoare a teritoriului acestei ţări a noastre este cea umană. Chiar şi atunci când nu au fost înţeleşi la ei acasă, creatorii români au găsit înţelegere oriunde în Europa sau în lume; cert este că au marcat de foarte multe sute de ani spaţiul de care are nevoie omenirea pentru a se dezvolta. Dacă începem prin a vorbi de Dimitrie Cantemir, fără de care Orientul probabil că nu ar fi fost înţeles nici astăzi, dacă vorbim despre Constantin Brâncoveanu care realizează una din primele sinteze de artă între Orient şi Occident, în Europa, şi ajungem până în zilele noastre, vom vedea că românii sunt adânc implantaţi în toate segmentele creativităţii umane. Nu ştiu cum s-ar fi dezvoltat şi cât timp i-ar fi luat aeronauticii, de exemplu, dacă n-ar fi fost 7-8 români teribil de creativi. În aceeaşi situaţie se află matematicile, cibernetica, medicina şi, desigur, artele de tot chipul. Directorul marelui Muzeu de Artă Modernă de la Paris spunea, de altminteri, că nu concepe avangarda secolului al XX-lea fără români. Avea şi de ce s-o zică pentru că, dacă urmărim doar acest aspect al avangardei secolului trecut, vom observa că două dintre curentele lansate de români nu şi-au încheiat menirea nici astăzi: e vorba de dadaism şi e vorba de Brâncuşi. Sunt două forme de revoluţie profundă în gândire şi în artă care n-au pus bariere şi, nepunând bariere, n-au cum să se încheie. Prin comparaţie, suprarealismul, din cauza unui manifest foarte precis, şi-a trăit traiul, până la urmă s-a transformat în altceva şi pe urmă în altceva ş.a.m.d. Iată deci că avem de ce să fim mândri, noi ca români şi, prin asta, cred că ne asemănăm şi cu spaniolii; mândria nu ne lipseste.
În prezent, toate formele de acţiune, acest modus operandi uman şi instituţional, au fost atinse de matricea imaginii. Fiecare ţară se prezintă în faţa lumii cu cea mai mare atractivitate posibilă. Cum ambalăm cultura şi cum o modernizăm ca să fie atrăgătoare pentru orice public? Atingem din nou diplomaţia publică.
Nu cred că modernizarea trebuie să fie un ţel în sine. Modernitatea apare întotdeauna cu puterea aceasta a generaţiilor care te presează din spate. Tineretul are rolul acesta, înainte de a deveni el însuşi creator, de a presa într-un fel pentru ca totul să capete forme noi de manifestare. În acelaşi timp, cred că modernitatea nu poate să se nască de la sine. Există un lanţ trofic, există o transcendenţă întotdeauna. Dacă nu ţii cont de unde vii, n-ai să ştii unde eşti şi nu vei şti niciodată unde ai să ajungi. E nevoie să avem o sevă, să ieşim de undeva. Acest gând rămâne valabil şi doar formele lui de manifestare se schimbă. Dacă am parcurge istoria gândirii pure, a filosofiei, istoria matematicilor şi oricare altă formă 
de creativitate umană, am observa că totul vine de undeva, se extrage de undeva şi deschide porţi de gândire pentru un viitor, nu neapărat previzibil, dar pentru un viitor, asta e sigur. În ceea ce priveşte cultura europeană, consider că acesteia îi lipseşte deocamdată capacitatea de a se prezenta către restul omenirii ca atare. Începem să nu mai avem lianţi între noi, cu toate că suntem un continent care are o specificitate cu totul extraordinară, graniţele lui au fost întâi şi întâi spirituale şi de abia după aceea politice. Dacă am arunca privirea către acel loc care ne-a adunat laolaltă sub denumirea de Europa, am descoperi că el există şi în modernitate. Limba latina a avut acest dar extraordinar de a fi instrumentul care a adunat şi primele formaţiuni statale europene, dar, mai ales, de a rămâne obligatoriu în creaţie, printr-o tainică putere logică pe care o dă gramatica limbii latine. Nu întâmplător marile şcoli ale Europei, atât tehnice cât şi umaniste, obligă, peste tot în lumea civilizată, ca limba latina să fie studiată în această cheie logică. Toate ştiinţele au un cod genetic în limba latină. Dacă deschidem acest instrument care este calculatorul, prima pagina de word are 80% cuvinte de origine latină. Continuând în tot acest mister al aplicaţiilor şi al net-ului, proporţia rămâne aceeaşi sau e în creştere. Chiar dacă anglo-saxonii sunt fascinaţi de toată aparenta diferenţă dintre limbile lor şi limbile neolatine, asta nu-i scuteşte deloc de a avea o influenţă covârşitoare a limbii latine în tot lexicul lor. Dacă lucrul acesta ar începe să fie o preocupare europeană comună, coeziunea acestui continent ar reveni, probabil, acolo unde ne-am dorit-o.
„Obligaţiile în faţa timpului tău”
Care credeţi că ar fi formula optimă prin care să reuşim să promovăm cât mai bine personalităţile trecutului şi prezentului sau personalităţile din ţară şi din exil?
M-aş feri să mai vorbesc, în încercarea noastră de a păstra coeziunea Europei, de formula exilului. Ar trebui să înglobăm tot ceea ce a fost obligat la un moment dat să fie disparat şi să constatăm că nu întâmplător a apărut o noţiune nouă în estetica ultimilor ani, care este diagonala şi care vorbeşte de la sine. Pretutindeni avem creatori care, indiferent de unde au plecat ei, se exprimă nu numai cu limba unei alte ţări, dar, până la urmă, într-un limbaj care este un limbaj european. Dacă ne adresăm spaniolilor sau celor care trăiesc în Spania, să amintim că, într-un fel, avem un împărat comun, care e Traian, că în secolul trecut, precum şi în ziua de astăzi au apărut şi apar intelectuali extraordinari care şi-au apropriat şi limba spaniolă şi au creat în limba spaniolă, ca Vintilă Horia sau Uscătescu şi mulţi alţii. În acelaşi timp, nu cred că noi am fi putut să fim cei care suntem astăzi, dacă nu ne-am fi apropriat toată marea literatură clasică hispanică. Eu nu văd pe cineva care să se fi desăvârşit pe sine însuşi ca 
intelectual şi care să nu fi citit măcar de zece ori Don Quijote. Nu cred! La fel cum nu cred că există cineva care se defineşte ca intelectual care să nu-l fi citit tot de atâtea ori pe Shakespeare. Sunt valori care ne exprimă pe noi toţi, chiar dacă întâmplarea a făcut să apară într-o zonă sau alta. Cert este că artele frumoase oferă unul din exemplele senzaţionale din trecutul lor. În arhitectură, de exemplu, sunt zone ale Spaniei care nu au cum să nu ne dea de gândit. Singurele două mari culturi care nu s-au anihilat una pe cealaltă, chiar dacă s-au construit una peste cealaltă, sunt culturile maură şi catolică spaniolă. Şi sudul Spaniei este plin de exemple fabuloase. Nimeni nu a distrus pe cel de dinaintea sa. S-a exprimat deasupra, dedesubt, lângă, într-o perfecţiune de forme şi de influenţe care fac, până la urmă, ca Spania să fie unul din creuzetele importante ale acestei culturi europene. Mai mult decât atât, trebuie să începem să fim mult mai atenţi, aşa cum spuneam, la lexic. Se observă o sărăcire a limbilor. În acelaşi timp, trebuie să ne gândim că peste un miliard de cetăţeni ai acestei lumi vorbesc fie portugheza, fie spaniola, pentru a avea dimensiunea de influenţă a limbilor neolatine. Dar dincolo de asta, repet, valorile, pe care latinitatea a avut inteligenţa de a le purta, sunt valorile adunate atât din Egiptul antic, cât şi din Grecia antică şi care au găsit puterea de a pătrunde în Europa prin intermediul limbii latine. A găsi astăzi o lingua franca, limba engleză, nu spun neapărat că este lipsit de interes, dar spun că este mult mai puţin decât ar trebui să fie. E bine că ne exprimăm aşa cum, pe bună dreptate, stabileşte Europa: una dintre puţinele hotărâri ale Uniunii Europene care mă interesează şi mă atrage în continuare este faptul că ne putem exprima liber, fiecare în graiul său prin translare sau nu, în aşa fel încât să începem să ne familiarizăm că aparţinem unei familii comune. Or, nimic din această formă de manifestare aproape fizică a personalităţii umane nu trebuie să fie extras din forma de exprimare a culturii, a produsului creativ cultural. De aceea, tot aşa, chiar dacă aparţin unei generaţii care rămâne atrasă de cartea scrisă, tiparită, de pagina care trebuie să stea în faţă, alături de un stilou pregătit să scrie gândurile, nu pot să nu constat că lumea de astăzi e o lume a virtualului, a net-ului şi că avem nevoie să digitalizăm, din ce în ce mai mult, faptele noastre culturale, şi cele din trecut, şi cele actuale pentru ca translarea lor către omenire să se facă mult mai simplu. Există deci, dincolo de plăceri personale, şi obligaţii pe care le ai faţă de ritmul timpului tău.
Încă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, care aloca artelor peste 10% din bugetul statului, liderii francezi au dat multă importanţă culturii, deoarece aceasta realiza imaginea de marcă sau brandul. Astfel, în timp ce monarhia prezenta Franţa ca un exemplu de civilizaţie şi rafinament, Revoluţia redefinea conceptul şi exporta ideea de ţară ca lider al ideilor cetăţenilor. De atunci, pentru diplomaţia franceză, cultura a reprezentat o importanţă de prim rang. Directorul Institutului Francez la Londra o rezuma prin: la culture c’est la politique. Şi dacă mergem mai departe, trebuie să remarcăm, la începutul secolului al XX-lea, prezenţa instituţiilor care susţin cultura franceză în exterior, e vorba de centre culturale stabilite în capitale prestigioase care însumează, la ora actuală, peste 400. Am mai adăuga apoi, admirabila măiestrie a francezilor de a stabili sediul UNESCO la Paris, precum şi inspirata numire, ca ministru al culturii, a lui André Malraux, care miza pe rolul culturii în politica exterioară a Franţei. Am luat exemplul Franţei căreia îi urmăm şi unde aş menţiona şi direcţia Dumneavoastră de a lărgi reţeaua de institute din străinătate; acum doi ani aţi inaugurat ICR Beijing.
Sigur, e foarte puţin deocamdată; se vorbeşte despre o reţea; numărul institutelor culturale din străinătate este, faţă de capacitatea noastră de creativitate, cu totul minor. Evident, venim cu o întârziere pe care putem să o explicăm prin perioada comunistă care a fost una de stagnare, dar în momentul în care vorbim de cultură, trecem mult dincolo de politică şi mult dincolo de diplomaţia clasică. Cultura are o capacitate, prin această creativitate diversă a oamenilor, de a trece dincolo de frontiere şi singură. În acelaşi timp, dacă ai instituţia care o propagă mai repede decât o poate face natural ea însăşi, lucrul nu poate să fie decât în beneficiul tuturor. Dacă vom şti câte lucruri ne leagă, ce profunzime au ele, de când suntem împreună, de când putem să gândim împreună, cum se atrag marile spiritualităţi ale lumii, în ce loc se ating unele pe celelalte, probabil că lumea ar avea un suport de rezistenţă faţă de stupida încercare de forţă la care ne împing politicieni reductivi şi, aş spune eu, până la urmă, inculţi. Sigur, nu sunt deloc încântat că forma de război hibrid nu pare la fel de ameninţătoare ca cea a bombardamentelor fizice. Cred că posiblitatea şi capacitatea minţii omeneşti de a inventa tâmpenii e egală cu cea a minţii omeneşti 
de a inventa lucruri folositoare. Şi atunci, dacă le punem în balanţă pe unele şi pe celelalte, ar trebui pe unele să le azvârlim la coş definitiv. Or, rolul acesta revine, până la urmă, limbajului comun care e limbajul creaţiei. Repet până la saţietate: poate să fie vorba de creaţie tehnică, poate să fie vorba de creaţie ştiinţifică, de cea artistică, de literatură, de filosofie, de orice. În momentul în care eşti în contact cu ebuliţia spirituală a celuilalt, cred că pofta ta de a-i distruge viaţa ar dispărea de la sine. Numai oamenii complet inculţi pot să atenteze la existenţa celuilalt. Valorile în sine ale culturii nu-i mai atrag pe politicienii de azi şi e un fapt păcătos sau nu, dar e un fapt. Pare că politicienii de astăzi se reduc la a discuta doar de finanţe şi de economie şi par a nu înţelege că şi finanţele, până la urmă, au nevoie de o re-creativitate, că şi ele sunt supuse unui regim de creativitate umană; nu putem să folosim aceleaşi metode de finanţare sau de tipărire a banilor ca cele de acum două secole. În principiu, nu mai avem zarafi astăzi, avem bănci. De ce băncile se poartă ca zarafii? Habar n-am, dar cred că tot din incultură. Şi aşa mai departe. Ar trebui ca politicienii să înţeleagă că nu există capacitate de dezvoltare umană în incultură. Nu există, nu-i posibilă! Vorbeam de marile şcoli europene; aş vorbi şi de altceva: să ne gândim că Europa, timp de secole, a fost creuzetul principal al ideilor novatoare. Repet, ea s-a adăpat, la rândul ei, cu ajutorul unui imperiu care râmâne unic prin forma lui inteligentă de a administra şi de a plimba valorile, indiferent de unde veneau ele, şi din Egiptul antic, şi mai ales din Grecia antică. Dar astăzi de ce nu credem că lucrul ăsta e încă posibil? De ce nu am citi cu aceeaşi fervoare înţelepciunea lui Confucius, noi care suntem creştini în Europa? De ce credem neapărat că islamul e dominat de ideile teroriştilor şi nu de citirea profundă a Coranului? Or, dacă lucrurile acestea s-ar pune laolaltă, am avea o altă înţelegere a ceea ce ni se întâmplă. Întotdeauna sunt stupefiat de faptul că europenii au uitat, de exemplu, că America, vorbesc de Statele Unite ale Americii, sunt o creaţie europeană, că, de fapt, cetăţenii acelei zone sunt toţi europeni la origine. Şi ei uită, dar şi noi uităm! Şi e de discutat de ce i se pare preşedintelui american că rolul, pe care-l înţelegeau strămoşii Statelor Unite ale Americii ca pe unul necesar de a sări în ajutorul Europei când se afla la ananghie, se reduce la unul care astăzi trebuie rezolvat doar cu chitanţierul în mână. Dar, în acelaşi timp, e de înţeles şi nu cred că europenii, dacă se îmbăţoşează şi încearcă să opună o rezistenţă stupidă la fel de incultă, vor câştiga ceva. Nu cred deloc în crearea de noi spaţii geopolitice sau geografice ciudate, cum propune domnul Putin. Nu cred că trebuie să ne opunem Asiei, dar nici nu cred că există un continent care se numeşte Euroasia. Pentru că valorile totuşi, oricât aş fi de deschis, rămân a fi nuanţat diferite. E bine să ne cunoaştem unii pe ceilalţi, dar e bine să ştim şi care a fost locul în care ne-am format unii şi ceilalţi. Circulaţia mărfurilor?, de ce nu?, circulaţia persoanelor?, de ce nu?, dar nu în sensul imperial care pare a nu dispărea. Cred că nici chinezii, nici ruşii, nici alţii nu ar avea nevoie să-şi mărească frontierele. Cred că avem nevoie să ne cunoaştem, să ne schimbăm între noi bunurile pe care le producem, să ne schimbăm ideile între noi, să încercăm să fim mai apropiaţi unii de ceilalţi. Dar nu cred deloc în nevoia de a ne maltrata frontierele pentru a nu ştiu câta oară. Înţelegerea şi, în acelaşi timp, eşecul pe care îl are globalizarea astăzi arată că nu asta-i calea. Nu faptul că nu mai ţinem cont de identităţile noastre singulare sau colective ne poate duce la o transformare, la un viitor. Cred, tocmai, cu tărie în faţa eşecului evident al acestui proces stupid – de altfel neurmat de niciun fel de ideologie, ceea ce arată clar că a fost o stupizenie în sine a globalizării –, că avem nevoie să ne punem dimpreună identităţile şi să ne făurim identităţi colective. Asta da! De aceea încerc cu toate puterile mele, şi nu doar instituţionale, ci şi personale, pentru a convinge cât mai multă lume de necesitatea unei spiritualităţi comune.
„Creştinismul european e deschis şi tolerant”
Dacă în 1992, Vintilă Horia, într-o scrisoare adresată lui Constantin Cubleşan se exprima astfel: „Sunt din ce în ce în mai convins că intelectualii de la noi sunt superiori tuturor intelectualilor europeni, a crescut ceva în ei care, la ceilalţi, s-a oprit pe loc”. În prezent, putem să considerăm valabilă aceeaşi aserţiune: intelectualii români se află în fruntea celor europeni?
Nu, nu pot să fac tipul acesta de afirmaţie. Vintilă Horia avea o viziune amplă, filosofică asupra noţiunilor. În acelaşi timp, el era marcat de idealul său şi eu mi-l găsesc mai greu astăzi pe al meu. Nu, nu cred neapărat că intelectualul român e superior altui tip de intelectual. Cred altceva: cred că, dacă ne regăsim în modestia noastră transcendentă şi nu înnebunim brusc peste noapte şi nu ne lăsăm furaţi de fudulii inutile, putem să descoperim că suntem între două lumi care au avut de străbătut împreună un drum între Orient şi Occident, că ortodoxia românească, în mod special, este această împreunare specială, că aici şi-au găsit loc şi ideile hinduismului şi altele, şi că nu e nevoie neapărat să înmulţim numărul sectelor, deoarece creştinismul european e suficient de deschis şi de tolerant pentru a renunţa la schismă şi a se pune laolaltă, şi aş socoti că e mult mai însemnat să înţelegem de ce există creştini în China şi în Japonia decât, la rându-ne, să credem, ştiu eu?, în Martorii lui Iehova. Cu alte cuvinte, înţeleg foarte bine ce încerca Vintila Horia să spună, dar modelul cred că începe să se schimbe şi dacă el ar fi trăit, cum ar fi meritat, probabil că, la rândul său, şi-ar fi modelat gândul pe care i-l transmitea în ultimele zile lui Cubleşan, în 1992. În acelaşi timp, el aparţinea unei generaţii care, să nu uităm că e aceeaşi generaţie cu Ştefan Lupaşcu, care aparţinea unui trio excepţional, dimpreună cu Matila Ghyka şi cu Pius Servien, oameni care s-au format ca savanţi şi gânditori deja în afara României, nemaiaducând tribut continuu transcendenţei tipice plaiurilor româneşti. Iată deci capacitatea de adaptare la nou, capacitatea de a fi în centrul unei noi gândiri, cum au făcut-o cei trei. Vocea cea mai autoritară care a fost cea a lui Ştefan Lupaşcu, reorientând filosofia lumii, îşi găseşte şi astăzi urmaşi în Basarab Nicolescu şi în alţii care, nerupându-se cum au făcut ei, complet de România, aduc acele gânduri şi către România. Prin urmare, există un anume tip de intelectual român care dă importanţă şi reuşeşte să întoarcă întreaga omenire, întreaga suflare după sine. Dar nu cred neapărat că asta trebuie să fie o mărturie de prea multă încredere în noi înşine.
Unul dintre scopurile Dumneavoastră este legat de pepiniera umană sau cum bine ziceaţi: să ne civilizăm, cu alte cuvinte.
Aici este o veche discuţie: care noţiune o cuprinde pe cealaltă. Eu fac parte dintre cei care cred că civilizaţia intră în interiorul culturii şi nu invers. Nici nu pot să înţeleg civilizaţia decât prin această optică. Cred că ceilalţi se află în culpă. Nu cred că există o civilizaţie care să depăşească gândul. Cu alte cuvinte, nu cred în civilizaţia tehnică, cum nu cred în civilizaţia utilitară. Există o reducţie astăzi; când vorbim despre civilizaţie, vorbim de maşinării care înlocuiesc omul, care, chipurile, îţi fac viaţa mai uşoară. Nu, pentru mine asta nu înseamnă civilizaţie. Înseamnă doar o stupefacţie în faţa unor fapte de creaţie pe care mi le aproprii sau nu, la bunul meu plac: dacă mă simt nevoit să trăiesc doar prin intermediul tabletei sau dacă rămân înconjurat de cărţi tipărite. Dar, în momentul în care descopăr, în virtual, şi toate bibliotecile lumii, şi toată experienţa la zi a întregii omeniri, da!, iată că o parte din aşa-numita civilizaţie, mă atrage, mă folosesc de ea şi cred că ea trebuie folosită, aşa cum am spus, şi pentru a ne pune în contact cu celelalte tipuri de creaţie. Cred că cei foarte tineri nu greşesc peste măsură dacă continuă să citească pe e-book; nu sunt neapărat partizanul acestei idei, dar nici adversarul ei. Bine ar fi însă să citească. Dacă se vor citi pe ei şi între ei în Facebook-uri şi Twiter-e, asta cred că este cu adevărat reductiv şi aproape stupid.
Nevoia de a reaşeza România pe o hartă a valorilor
Sunteţi iniţiatorul unor proiecte de anvergură, transdisciplinare aş zice ca să-l citez pe academicianul Basarab Nicolescu, în sensul că aţi pus valoarea adunată într-un loc, ca o imagine a României.
Era şi o nevoie a României de a reînvăţa să iasă în lume ca întreg pentru că diferite tiranii, care ne-au cotropit, ne-au obligat să ne împrăştiem, mult peste dorinţa noastră, cred, în acest trend stupid, în care cade întreaga Europă, al împotrivirii valorii culturale; statele parcă se împotrivesc astăzi, după ce s-au format în jurul capacităţii de creaţie deosebite a indivizilor; acum încearcă să găsească metode prin care să pună indivizii la colţ şi să împrăştie tot felul de formulare tipice sau tipizate, după care, dacă ne vor conduce toţi, vom ajunge nu se ştie unde. Cu alte cuvinte, cred în continuare în această nevoie de a reaşeza România pe o hartă a valorilor pentru că altminteri defectele se exportă singure. Nu există nimic care să se propage mai iute decât un defect. Faptul că o sumă întreagă de minoritari născuţi în România au devenit peste noapte printre hoţomanii Europei e un lucru care, evident, nu ne-a făcut plăcere, nu ne-a adus nicio privire pozitivă a restului concetăţenilor noştri europeni, dar nici nu trebuie să devină o obsesie. Corupţia e un flagel al lumii de astăzi, dar nu cred deloc că România este caracterizată de corupţie. Eu cred că România ar trebui să se lase caracterizată de valorile ei, repet, şi nu de defecte. Cred în continuare că România trebuie să-şi pună aceste valori la îndemâna omenirii pentru ca omenirea să se uite şi altminteri către noi. Dar, în acelaşi timp, în asta cred: cred că oamenii care sunt purtători de valori trebuie să se cunoască între ei, trebuie să aibă contact, trebuie să se înţeleagă unii pe ceilalţi, pentru că asta va fi spre beneficiul tuturor. Dacă îi lăsăm pe stupizi să se cunoască între ei, va fi o greşeală care ne va costa. Dacă încercăm să punem oamenii de valoare să se cunoască între ei, vom fi salvaţi, vom avea un viitor.
Anul trecut, la Târgul de Carte de la Paris, unde au fost invitaţi Paul Goma şi Norman Manea şi unde standul României a primit aprecieri, Petre Răileanu declara: „Am avut impresia că ICR este pe cale să recupereze o anume normalitate şi să depăşească eclipsa prin care a trecut, scurtă, dar cu efecte devastatoare. Nu ştiu dacă e o realitate obiectivă sau doar o percepţie personală, dar prezenţa traducătorilor, a criticilor, ziariştilor şi editorilor francezi a fost mai importantă ca în alţi ani. E o direcţie în care trebuie perseverat”. (Cristina Hermeziu, Adevărul, Salonul cărţii de la Paris 2016. Cele mai emoţionante momente, 29 martie 2016)
Ne leagă o istorie. Aş ieşi însă de sub zodia factualului. Este cert că anul trecut a fost şi un an de facilitare prin stârnire. Erau, în acelaşi timp, ani speciali legaţi de Brâncuşi şi de dadaism totodată. Or, aceste revoluţii despre care am mai vorbit au marcat întreaga avangardă şi intelectualitate a Europei. Era firesc să ne lăsăm purtaţi de aceste două vehicule importante şi să încercăm să punem accentul pe valorile actuale ale culturii româneşti şi am reuşit. Anul acesta, în continuarea a ceea ce cred şi eu, precum Petre Răileanu, că s-a petrecut, vom încerca să mergem mai departe cu mai multă timiditate pentru că nu avem de-a face tot timpul cu Brâncuşi şi Tristan Tzara, vorbind despre aceste diagonale care există de mai bine de o sută de ani între cultura franceză şi cultura română. Avem profunde relaţii. Sunt oameni care, gândiţi-vă la cei trei pe care i-am amintit, Matila Ghyka, Pius Servien şi Ştefan Lupaşcu, n-au simtit nevoia să rămână în România, nesimţindu-se desţăraţi nicio secundă, dar, în acelaşi timp, oferind lucrările lor fundamentale în limba franceză întregii omeniri, pentru că era limba dominantă atunci. Şi toată intelectualitatea lumii învaţa limba franceză, cum azi, dincolo de intelectualitate, toată lumea crede că vorbeşte englezeşte. Eu nu cred că toată lumea vorbeşte englezeşte; cunosc oameni care vorbesc senzaţional limba engleză şi cunosc o masă de indivizi care mormăie ceva într-un grai reductiv, care e graiul net-ului. Or, o fi el de origine latină, dar din acest punct de vedere tot reductiv rămâne. Pe vremea aceea, franceza reuşise să fie cu adevarat o limbă a intelectualilor. Mi-e teamă că engleza, cu toate că ar merita, nu este neapărat asta. Dar diagonalele acestea între cultura română şi cultura franceză sunt evidente. Au început să apară tineri creatori români, scriitori români, care pleacă la vârste fragede din România, se stabilesc în Franţa şi ajung să fie editaţi de cele mai mari edituri franceze, uimite de talentul lor. Nu putem să nu fim sensibili la asta. Există, în acelaşi timp, o categorie de gânditori, de scriitori, de creativi francezi care au venit fascinaţi de diferite locuri din România, de diferiţi oameni din România şi care încep să se manifeste în limba română. Sigur, nu în aceeaşi măsură, dar lucrurile se află într-un trend. Aceste diagonale se întâmplă si între spanioli şi români, şi între germani şi români şi aşa mai departe. Or, noi avem datoria, în interes comun, să le punem în valoare. Aşadar, anul acesta, la Salon du Livre de la Paris, standul românesc se va ocupa de diagonale.
Aţi înscris Institutul în proiecte precum Europalia, cel mai mare festival internaţional de arte, pentru 2019. Acest lucru răspunde, de fapt, crezului Dumneavoastră de a privi dincolo de un an calendaristic, de a avea o strategie multianuală.
Da, cred că este împotriva gândului să ai proiecte anuale. Eu nu cred în niciun gând anual. Îmi pare rău! Vorbesc – ceea ce e greu de înţeles pentru occidentali – împotriva parastaselor. Nu pentru că n-aş fi un cucernic faţă de trecut. Fac, şi eu la rândul meu, pentru toţi morţii familiei mele, parastase, dar atunci când vorbim de marile nume ale culturii, fie române, fie europene, fie mondiale, nu cred că trebuie să aşteptăm vreun an anume ca să-i serbăm sau să ne amintim de ei şi să ne folosim de înţelepciunea lor şi de creaţia lor. Cred că trebuie să fie neapărat permanenţe. Sigur, e important să constatăm că au trecut 400 de ani de când au dispărut Cervantes sau Shakespeare, dar cred că, în acelaşi timp, de Cervantes şi Shakespeare trebuie să ne preocupăm tot timpul. Aşa cred că trebuie s-o facem şi cu Brâncuşi, şi cu mulţi alţii. Europalia e un caz special. Europalia este cel mai important festival cultural şi e o coincidenţă care e fermecătoare, dar e pură coincidenţă faptul că preşedinţia rotativă a Consiliului European revine României în 2019, an în care România, la iniţiativa privată – pentru că Europalia este o iniţiativă privată –, devine invitatul de onoare al acestui mare festival organizat la Bruxelles. Coincidenţele astea trebuie să ne sensiblilizeze. Suntem după centenarul creaţiei Statului Modern Român, după centenarul încheierii măcelului care a fost Primul Război European şi Mondial. Sunt şi coincidenţe fericite, altele mai puţin fericite, dar toate astea trebuie să ne dea de gândit. Europalia va fi tocmai acest receptacol a ceea ce putem să transmitem lumii.
Aţi lansat seria de dezbateri România Centenară – Reflecţii despre trecut şi viitor, aspect care vizează, din nou, o strategie pe termen lung.
Cred că important nu ar fi să ne referim numai la faptul că avem eroi care au murit în război, şi noi, şi francezii, şi alţii. Cred că important ar fi, dincolo de asta – că sigur, pioşenia trebuie să rămână prezentă –, să arătăm lumii dacă am fost în stare să facem ceva în această sută de ani. E mult mai important asta.
Ce implicaţie trebuie să aibă politicul în cultură? Este o reinterpretare a unei declaraţii pline de speranţă: „Cred în existenţa unui Institut Cultural Român mai puternic, cu un anumit de grad de independenţă. Dacă îl constrângem, este prea sensibil la influenţele politicului”.
Da, nu cred că politica trebuie să influenţeze în vreun fel, nici ca forţă de dirijare – vorbesc de politică în sens ideologic, în primul rând –, nu cred că trebuie să aibă vreo influenţă, ci trebuie să profite de pe urma culturii la rândul ei. Politica trebuie să devină mult mai culturală prin ea însăşi şi, în acelaşi timp, să lase slobodă cultura, dându-i mijloace. Dacă politica nu va înţelege asta, instituţiile vor fi din ce în ce mai paupere, mai sărace şi vor dispărea de la sine. Ar fi mare păcat.
