Corespondenţă de la Viena
Dacă-ţi iei rămas-bun şi saluţi persoana de care te desparţi printr-un tin bim (la revedere), de multe ori ţi se răspunde prin tan bim, deoarece nu există o limbă comună a poporului Maya, i
ar în cele 52 de dialecte există multe sinonime, unele chiar necunoscute de la un clan/trib la altul. Deci, şi în această direcţie, dialectologii şi lingviştii mai găsesc un câmp fertil de cercetare. Interesant este faptul că dialectele Maya nu cunosc anumite sunete, ca de exemplu d şi g (care se pronunţă ca un fel de oclusivă glotalizată t’, respectiv k’); f şi r nu se pronunţă.
Datorită lipsei unei limbi comune, e foarte grea găsirea unei modalităţi în vederea elaborării unui dicţionar. Şi totuşi s-a găsit o formulă de rezolvare în această direcţie: doamna Ana Patricia Martinez Huchim din Merida a publicat un dicţionar de buzunar (Diccionario Maya de bolsillo: Espagñol – Maya; Maya – Espagñol. Editorial Dante, Merida, 4a Edición, Abril 2008. 254 pagini), bazându-se pe dialectul care se vorbeşte în zona Merida. Este cât de cât o orientare lingvistico-semantică pentru început.
Pronunţarea cuvintelor şi expresiilor din dialectele Maya se complică, fiindcă, de multe ori, apar două vocale învecinate de acelaşi fel, una accentuată, cealaltă neaccentuată: wináa (lună – ca unitate de timp): Maalo´ k´iin (bună ziua); Maalo´ ak´ab (bună seara, noapte bună). Prima expresie se foloseşte pe lumină (bună dimineata, bună ziua), iar a doua pe întuneric (bună seara, noapte bună). În alte expresii: jo´oljeak (ieri); sáamal (mâine); Kat ´áana´ Maaya? (Vorbeşti/vorbiti limba Maya?); Yunbootix (expresie în mai multe dialecte Maya) / Dios bootix! (pronunţă: Tjios bótic! (Mulţumesc!); Bix a k´aaba´? (Cum te cheamă?); In k´aaba´e´ Juan (Mă numesc Ioan/Juan); Ma c’ubab than. (Nu înţeleg limba voastră.); ja´atskab/chúun k´iin (dis-de-dimineaţă); tun ya´kláata (seara târiu).
Bineînţeles că aceste propoziţii nu apar în dicţionar; ele au fost înregistrate în timpul discuţiilor cu băştinaşii şi apoi controlate de colegii dialectologi de specialitate.
Cataclisme prevestitoare
Prevestirea apocaliptică a sfârşitului lumii, datată pe 21.12.2012, s-a bazat pe o inscripţie cioplită în piatră in anul 670 în Torteguero (Mexic), descoperită încă în 1966 de arheologul Michael Coe. Inscripţia ne informează de încheierea celui de-al 13-lea „Baktun” (v. infra calendarul), dată la care urma să-şi facă apariţia zeul Bolon Yokte.
Coe deduce din text că va fi o mare nenorocire – Armaghedonul –, ce va da peste popoarele degenerate până la invazia alieni-lor: universul nostru va fi nimicit după încheierea marelui ciclu al erei respective.
Cunoscând textul în cauză, cercetătorii apocaliptici interpretează conţinutul în sensul că Bolon Yokte – ar fi zeul războiului şi al infernului/al lumii interlope/al tărâmului de jos, referindu-se la un alt document Maya, un codex păstrat la Dresda (Germania), în care este redat potopul bazat pe mai multe scenarii – începând cu căderea asteroizilor pâna la invazia alieni-lor.
Adepţii aşa-numitei „New Age” preferă o interpretare mai „liniştitoare”, prevestind o schimbare radicală, o revoluţie spirituală şi chiar o corectare generală a genelor.
Scenarii apocaliptice speculative ne-au fost furnizate încă din anul 1984 de către George Orwell, care a inversat în romanul său doar cifrele 1948, iar predicţia pentru anul 2000 se bazează pe sistemul nostru cronologic zecimal.
Şi anul 2012 are la baza lui calendarul poporului Maya, avansat în ştiinţele matematico-astronomice, care dispunea chiar de două sisteme calendaristice: cel ritualizat, cuprinzând o perioadă de 260 zile/an, şi cel practicat cotidian, adică de 365 zile pe an, dintre care cinci zile erau socotite ca „zile în plus”, adică de rezervă.
Cele 360 zile rămase alcătuiau un „Tun”, care, înmulţite 20×20, formau un „Baktun” – însumând, deci, 144 000 de zile. Cel mai mic multiplu comun al lui 360 şi 144 000 este 1 872 000, echivalând cu 13 Baktun. După aceste cifre care corespund numărului de 5125 ani „ai noştri”, cele două sisteme calendaristice ale poporului Maya se suprapun din nou, însemnând sfârşitul unui ciclu mare al „numărătoarei/erei lungi” – adică data de 21.12.2012, desigur aceasta numai dacă „numărătoarea lungă” a început cu 11 august 3113 î.lui Cr., dată care corespunde, după civilizaţia Maya, cu facerea lumii.
Însă nu toţi speciliştii în domeniul cercetării civilizaţiei Maya sunt de acord cu această teorie: unii plasează facerea lumii, conform civilizaţiei Maya, la altă dată. Alţi cercetători prezintă alte divergenţe…
Instiutul Naţional pentru Istoria Antroplogică a Mexicului este de părere că gândirea mesianică a lumii vestice a deformat interpretarea lumii de către civilizaţiile vechi, cum ar fi şi aceea a poporului Maya. Acesta e socotit în cicluri, nu în ani cronologici cu inceputul şi sfârşitul lumii, cum e cazul religiilor escatologice din Orientul Apropiat. Pentru ele, sfârşitul unei ere însemnase începutul unei ere noi, poate violentă, însă NU sfârşitul lumii.
Profeţiile mayaşilor?!
Unii specialişti neagă facultatea poporului Maya de a prevedea sfârşitul lumii, alţii nu sunt de acord cu data presupusă. În acest sens, Eic Velasquez de la Universitatea Autonomă din Mexic declară: „Aici e voba de o inducere în eroare legată de Marketing…” Şi chiar dacă ar fi ceva mai mult, să nu ne impacientăm, căci maya n-au fost profeţi serioşi. După William Saturno de la Boston University, poporul Maya n-a prevăzut nici sfârşitul lumii, nici pe cuceritorii spanioli.
Cu toate că horoscoapele astrologilor coincid arareori, ele sunt consultate şi reinterpretate, iar de contemporanii noştri – cu ironie, cum a fost şi cazul sfârşitului lumii prezis la data de 21.12.2012. Poate că prevestirile ştiinţifice, cum ar fi schimbările climatologice, prăbuşirea burselor ş.a., se apropie, respectiv corespund lumii noastre contemporane; cu aşa-zisele catastrofe inevitabile noi am învăţat să trăim: viaţa omului este de aşa natură, încât să se adapteze fenomenelor actuale, iar cele speculativ pronosticate nu sunt luate în serios, precum data de 21.12.2012.
Colapsul Maya
În cercetarea cauzelor care au dus la prăbuşirea civilizaţiei Maya, arheologii enumeră: exploatarea excesivă a naturii, respectiv a resurselor naturale, nenumăratele războaie şi factori climatologici etc. Trebuie specificat însă că civilizaţia Maya n-a cunoscut metalele.
Pe la începutul veacului al 9-lea, oraşul Tikal (azi Guatemala) era, cu cei 60.000 de locuitori, cel mai mare şi cel mai somptuos oraş al continentului. O mare parte a fastului provenea din exterior: marele rival învecinat, Calakmul, fusese învins, iar o sută de ani mai târziu, Tikalul ajunse o pustietate; doar 5-15% din populaţie a mai rămas în ruinele strălucitei urbe de altădată.
Începând cu anul 695, de aceeaşi soartă erau încercate şi celelalte centre ale civilizaţiei Maya, dată care marchează declinul perioadei clasice a popoarelor Maya, extinse pe teritoriul Americii Centrale, actual pe teritoriul Guatemalei, Belizei, Hondurasului şi peninsulei mexicane Yucatan, unde însă nu se formase un stat centralizat, datorită rivalităţii războinice a diferiţilor conducători regionali, între care se afirmaseră, mai ales, cei din Tikal şi Calakmul.
Începutul acestei civilizaţii se poate data aproximativ în jurul anului 2600 î.H., iar începutul perioadei clasice în anul 250 d.H.
Numărul populaţiei era de câteva milioane: temple tip piramide edificate cu mult fast, în care erau sacrificaţi în cadrul ceremoniilor cultice indivizi vopsiţi în albastru.
Mayaşii se foloseau de un sistem de scriere pentru necesităţi importante în mai toate domeniile: arhitectură, sculptură, matematică, astronomie ş.a. Deficitare însă rămâneau cunoştinţele în domeniul agriculturii: ţăranii cultivau pământul fără ajutorul animalelor şi plugului, ceea ce a persistat mult timp – cam până în anul 900, când a intervenit declinul. Cauzele adevărate nu ne sunt cunoscute: speculăm doar, deoarece spaniolii cuceritori au nimicit prin mijloacele inchizitoriale ale iezuitului Diego de Landa toate însemnările „necredincioşilor”, încât cercetătorii contemporani sunt nevoiţi să interpreteze vag evenimentele istorice, bazându-se pe istoriografia interpretativă a războaielor şi a conflictelor sociale văzute prin prisma secolului 20. Astfel, cauzalitatea declinului perioadei clasice a civilizaţiei Maya a fost interpretată prin războaie şi prin invazia dinspre nord a poporului toltecilor. Speculativ se admite şi cauzalitatea revoltelor ţărăneşti, a unor epidemii şi a cataclismelor naturale. Şi în prezent zac multe edificii acoperite de straturi de pământ şi cenuşă vulcanică.
Odată cu anii 1990, când schimbările climatologice au ocupat un rol preponderent în conştiinţa socială, cercetătorii, arheologii şi alţi oameni de ştiinţă au adoptat o schimbare paradigmatică, acceptând tot mai mult ipoteza cataclismelor.
Declinul culturii clasice a civilizaţiei Maya în secolul al IX-lea nu se rezumă doar la America Centrală; şi în China intervine în jurul anului 907 sfârşitul dinastiei Tang, cauzat de perioade de secete îndelungate, dovedite în anul 2008 cu ajutorul stalactitelor şi stalagmitelor, care ne dau informaţii precise în legătură cu evoluţia climei, lucru constatat şi în sedimentele descoperite pe ţărmul Venezuelei.
Din anul 760 se instalează tot mai des lungi perioade secetoase, atingând apogeul prin 810, 860 si 910. Se crede că cea din 860 a cauzat declinul perioadei clasice a civilizaţiei Maya; aceste schimăbri climatologice însă nu erau cauzate de civilizaţia umană, ci, probabil, de o poziţie deosebită a pământului faţă de soare.
Dar explicaţia suferă pe undeva: multe centre urbane au dispărut încă din anul 696, deci, cu mult înaintea secetelor şi, mai ales, în mediul unei regiuni umede-tropicale – Petexbatun. Scheletele umane găsite acolo n-au dovedit urme de nutriţie deficitară, ci accidente şi leziuni din timpul luptelor. Cu toate că în alte regiuni, mai aride, oasele animaliere cercetate probau că aceste animale, vânate, se răriseră mult, ele nu dispăruseră totuşi complet.
Distrugerea climei prin intervenţia omului
Populaţia s-a temut de aceste perioade de secetă: în Belize s-au adus jertfe zeului ploii „Chac” sub formă de vase de lut. Numărul acestor „jertfe” a rămas mult timp constant, amplificându-se însă incepând cu anul 860.
Care au fost însă cauzele acestor secete? De vină nu era probabil numai situaţia climatologică globală de pe vremea aceea, ci şi contribuţia nefastă a populaţiei Maya: defrişarea excesivă a pădurilor (în Tikal au fost rase de pe faţa pământului până şi dumbrăvile sfinte, în vederea obţinerii de pământ agricol, respectiv de lemne pentru construcţii.
După opinia climatologului Thomas Kober (University of Alabama), din cauza dispariţiei pădurilor, precipitaţiile s-au redus cu 20 până la 30 la sută, clima încălzindu-se considerabil.
La aceeaşi concluzie ajunge şi Jared Diamond în „Kolaps”, afirmând că declinul civilizaţiei Maya n-a fost cauzat de un anume eveniment, cum se vehiculează în zilele noastre prin speculaţii propagate de unii prevestitori ai unor catastrofe, ci datorită unor schimbări în structurile civilizaţiei Maya, a unor acţiuni de violenţă şi a exploatării excesive a naturii.
Declinul a afectat doar oraşele şi formaţiunile statale, nu însă şi populaţia Maya, desigur, decimată, dar conştientă de trecutul ei glorios, consemnat în diferite scrieri – codice, care, din păcate, au fost nimicite de amintitul Diego de Landa.
Din totalul acestor texte, doar trei şi jumătate – neinflamabile, fiind cioplite în piatră – au fost salvate, cum sunt cele din Tortuguego. La acestea se recurge în prezent spre a interpreta sfârşitul apocaliptic al lumii, speculaţii care se referă doar la lumea şi civilizaţia Maya, în profitul activităţii turistice în acele regiuni.
Cataclisme neîmplinite
În decursul istoriei, multe preziceri (prognoze) apocaliptice au însoţit omenirea şi se pare că această tematică se menţine şi-n zilele noastre.
În Evanghelia Sf Ioan găsim o primă referinţă teologică (Apoc. 20), potrivit căreia, după ce un înger pogorât din cer îl va prinde, îl va lega şi-l va întemniţa pe satana pentru o mie de ani, acesta va fi dezlegat şi va ispiti neamurile din cele patru unghiuri ale pământului, adunându-le la război… Dar se va pogorî foc din cer şi-i va mistui pe toţi… (20, 7) De la aceste cuvinte au pornit interpretări în fel si chip.
Şi cum catastrofa n-a survenit, speculaţiile continuă: „Într-adevăr vă spun: Stau aici unii care nu-şi vor da seama de sfârşitul lor până când nu vor vedea cum vine cu violenţă Împărăţia Domnului“. Întrucât aceste preziceri nu s-au împlinit, teologii au început o nouă socoteală. În data de 31.12. 999, papa Silvester, şi in anul 1000, împăratul Otto au declanşat o nouă isterie. După ce trecuse data profeţită, monahul Rodulfus (Raul) Glaber vedea o nouă dată apocaliptică: anul 1033, fiind de părere că era noastră nu trebuie să înceapă cu naşterea Domnului, ci cu moartea lui Iisus.
Cu apropierea anului 2000, s-a iscat un val nou de isterie apocaliptică care, de data aceasta, coincidea cu biblia, în sensul că 1000 de ani, în faţa Domnului, reprezintă doar o singura zi. Referinţele se făceau pe baza celor 6 zile ale facerii lumii – lumea care va dura 6000 de ani. Astfel, arhiepiscopul Jamesn Ussher (1581-1656) a considerat în anul 1642 că această dată ar corespunde cu anul 2000, datorită faptului că a plasat începutul lumii cu anul 4004 î. H., pe când în concepţia iudaică, acest început corespunde cu anul 3761 î.H.
Data apocaliptică n-a fost prezisă numai de clerici, ci şi de unii oameni de ştiinţă, care considerau că aşa-numitul Millennium-Bug Y2K va duce la inversarea datei cu 4 cifre care se vor răsfrânge asupra calculatoarelor (computerelor).
Şi astronomii s-au dovedit adepţi ai apocalipsei: Juan de Toledo prezicea sfârşitul lumii în 1186, dat fiind faptul că atunci toate planetele vor sta in Zodia Cumpenei: se vor declanşa uragane, potopuri şi cutremure nimicitoare. Împăratul Bizantului a dispus să se zidească toate ferestrele palatului, iar Episcopul de Canterbury a ordonat trei zile de post în vederea pregătirii pentru apropierea Judecăţii de Apoi.
În anul 1910 pare-se că existase pentru astronomi un indice concret: cometa Halley se apropiase de planeta noastră şi declanşase pe pământ o isterie generală. În Oklahoma, poliţia a reuşit să împiedice aducerea unei jertfe umane.
Reformatorul Martin Luther a prezis chiar de trei ori sfârşitul lumii: 1532, 1538 şi 1541, renunţând în anii următori la asemenea „previziuni”.
Adepţi înverşunaţi ai apocalipsei sunt şi „Martorii lui Iehova”, organizaţie religioasă al cărei fondator, Charles Taze Russell, prevedea apropierea sfârşitului lumii în anul 1874 şi, după ce n-a survenit în acel an, a corectat data pe 1914, ajungând la această concluzie prin calculul a „şapte ani” din Daniel 4.
Sfârşitul lumii nu s-a întâmplat nici în anul 1925 sau 1975.
Credinţa în sfârşitul lumii
Ultima dată a apocalipsei a fost pronosticată de predicatorul radiofionic Harold Camping pentru 21 octombrie 2011, care constituia a treia predicţie a sa. De fiecare dată, mulţi adepţi şi credincioşi ai lui au demisionat, renunţând la practicarea credinţei propovăduite de el. Alţii chiar s-au sacrificat. Cel mai mare număr de sacrificaţi, 923, a fost înregistrat în anul 1978 în localitatea Jonestown (Guyana) de adepţi ai lui Jim Jones, liderul aşa-zisului Peoples Temple.
Anul 1500 în calendarul musulmanilor – similar cu anul 2076 – va fi oare noua dată speculativă la care se va petrece sfârşitul lumii?
