În evoluţia dezvoltării umane s-au înregistrat şi se înregistrează numeroase crize, provocatoare de destabilizare. De regulă, crizele apelează la patrimoniul cunoaşterii, suscită inteligenţa, competenţa, îndrăzneala şi solidaritatea umană.
Cunoştinţele acumulate şi experienţa dobândită în cei 60 de ani dedicaţi activităţii de cercetare ştiinţifică, din care majoritatea pentru studierea fertilităţii solului, nutriţiei
plantelor şi aplicării îngrăşămintelor, mă determină să afirm fără ezitare că pământul reprezintă baza existenţei vieţii pe Terra şi veşnicia omenirii.
Solul este o adevărată arhivă a istoriei planetare, martor fidel al trecutului şi prezentului, în acelaşi timp o carte deschisă pentru viitor.
Îngrijindu-l şi protejându-l, am convingerea că putem asigura securitatea şi siguranţa alimentară, mediu sănătos pentru viaţă, putem clădi prezentul şi sustenabilitatea viitorului.
Solul este unul dintre cele mai complexe sisteme naturale de pe Planeta Pământ, reprezintă un agregat structural de substanţe în continuă schimbare, complex biologic în care viaţa pulsează continuu, sistem polifuncţional, supus degradării, capabil de autodezvoltare, filtru natural pentru mediul înconjurător, reflectă impactul climei, florei, faunei şi activităţilor antropice în perioade variabile de timp.
Solul este pilonul principal de susţinere a agriculturii. Suprafaţa terestră ocupă 29% din suprafaţa Terrei, în timp ce suprafaţa apelor ocupă 71%, ceea ce ne face să atribuim planetei noastre şi numele de „Planeta Albastră”.
Din suprafaţa terestră, numai pe 6,4% se practică agricultura, dar aceasta produce 95% din hrana necesară omenirii, în timp ce suprafaţa ocupată de ape produce numai 5% din necesar. Iată de ce avem datoria să protejăm, să îngrijim şi să cultivăm pământul, cu grija permanentă faţă de prezent, pentru „ziua de mâine”, pentru viitorul generaţiilor cărora le datorăm dreptul de a-şi construi singuri societatea sustenabilă şi performantă pe care şi-o doresc.
Starea de fertilitate a solului reprezintă elementul esenţial în capacitatea sa de a produce, de a realiza producţii sigure şi stabile pe unitatea de suprafaţă. Cu cât fertilitatea solului este mai ridicată, cu atât devine mai sigură capacitatea acestuia de a pune la dispoziţia plantelor, simultan şi continuu, elementele nutritive şi apa de care au nevoie pentru reglarea proceselor metabolice de creştere şi dezvoltare, pentru „construirea” recoltelor atât de necesare satisfacerii necesarului de hrană pentru populaţia mereu crescândă a omenirii.
România este o ţară binecuvântată din punctul de vedere al stării de fertilitate a solurilor. Dacă la nivel mondial suprafaţa solurilor cu grad de fertilitate bun şi foarte bun este de numai 11%, în ţara noastră asemenea soluri ocupă 28% din teritoriu. Solurile cu fertilitate scăzută ocupă în România 50% din suprafaţă, în timp ce la nivel global suprafaţa ocupată de astfel de soluri este de 60%. Solurile cu fertilitate moderată sunt răspândite în ţara noastră în proporţie de 22%, pe plan mondial acestea ocupând 28%.
Este de datoria noastră, a românilor, ca acest dar al naturii să îl păstrăm, să îl protejăm, iar prin aplicarea măsurilor tehnologice de cultivare a plantelor în conformitate cu cerinţele acestora şi a recomandărilor făcute de cercetarea ştiinţifică pentru realizarea producţiilor programate, putem menţine şi spori starea de fertilitate a pământului.
Ca urmare a încetăţenirii „mitului liniştitor” de pământ fertil, în România nu s-a acordat şi nu se acordă importanţa cuvenită folosirii îngrăşămintelor, de orice natură, organice sau minerale. În anul 1950, cantitatea de îngrăşăminte minerale folosită în agricultura ţării noastre era 5.921 tone, în anul 1990, ca urmare a demersurilor făcute de specialiştii din domeniu şi a dezvoltării industriei proprii de îngrăşăminte, cantitatea totală de îngrăşăminte minerale cu azot, fosfor şi potasiu a crescut la 1.103.075 tone, ceea ce reprezintă circa 110 kg NPK/ha, aceasta fiind până în prezent cantitatea maximă folosită pe unitatea de suprafaţă în România. În anul 2000, cantitatea de îngrăşăminte s-a redus la 342.174 tone NPK, sau 36,5 kg/ha, ca după acest an să se înregistreze o uşoară tendinţă de creştere.
Referindu-ne la îngrăşămintele organice, cantitatea utilizată în România, începând cu anul 1990, s-a redus substanţial, pe de o parte, ca urmare a reducerii drastice a numărului de animale, dar şi dezinteresului producătorilor agricoli pentru folosirea acestora.
Rezultatele cercetărilor noastre arată că odată cu recolta, se extrag din sol 100–140 kg N/ha/an, 50–60 kg P2O5/ha/an şi 130–160 kg K2O/ha/an, export de elemente nutritive care conduce inevitabil la diminuarea stării de fertilitate a solurilor.
Pentru a avea o imagine comparativă, menţionez că Olanda a folosit în 1980–1981, 826 kg NPK/ha, Germania 413 kg/ha, Marea Britanie 294 kg NPK/ha. Din 1990–1991, în aceste ţări, cantităţile s-au redus ca urmare a restricţiilor impuse de Uniunea Europeană pentru evitarea poluării mediului, în special a poluării cu nitraţi.
La nivel mondial, cantităţile de îngrăşăminte produse industrial au crescut an de an, de la 32 milioane tone în anul 1961, la 140 milioane tone în 2001, ca după acest an, cu toată apariţia crizei energetice, producerea îngrăşămintelor făcându-se cu mare consum de energie, în anul 2010 cantitatea produsă la nivel mondial a ajuns la 170 milioane tone, din care 104 milioane tone îngrăşăminte cu azot, 39 milioane tone îngrăşăminte cu fosfor, celor cu potasiu revenindu-le 27 milioane tone. Cantităţile produse şi folosite în agricultură continuă să crească. În anul 2014, agricultura mondială a consumat 186,9 milioane tone de N, P2O5 şi K2O. Pentru perioada 2014–2018 a fost estimată o creştere anuală a consumului de îngrăşăminte cu 1,8%, celor cu azot revenindu-le 1,4 %, celor cu fosfor 2,2% şi celor cu potasiu 2,6%. În anul 2015 consumul a fost de 190,7 milioane tone, în 2016 estimându-se un consum de 193,9 milioane tone, în 2017, 197,2 milioane tone şi în 2018, 200,5 milioane tone.
Realitatea impune schimbări drastice de concepţii în producerea industrială a îngrăşămintelor, utilizarea acestora şi, concomitent, luarea urgentă a măsurilor de remediere pentru valorificarea raţională a îngrăşămintelor de orice natură, în vederea menţinerii şi sporirii fertilităţii solurilor şi a creşterii producţiilor pe unitatea de suprafaţă.
Utilizarea raţională şi echilibrată a îngrăşămintelor, diminuarea consumurilor neproductive de fertilizanţi şi energie, dirijarea şi perfecţionarea proceselor metabolice de creştere şi dezvoltare a plantelor, de formare cantitativă şi calitativă a recoltelor, devine necesitate de primă urgenţă, atât pentru cercetători, pentru specialiştii din agricultură, pentru cei din industria de îngrăşăminte, dar mai ales pentru factorii de decizie executivă, având în vedere şi eficienţa şi profitabilitatea investiţiilor făcute în domeniu.
Schimbările climatice, dezlănţuite din ce în ce mai evident la nivel global, conduc inevitabil la intensificarea deteriorării stării de fertilitate a solului, la accentuarea crizei apei dulci, la reducerea drastică a biodiversităţii. La nivel planetar se intensifică degradarea solului; fenomenul de deşertificare s-a extins pe 33% din suprafaţă, eroziunea ia amploare. Anual se scot din circuitul agricol 5-7 mil. ha/an teren, fenomenul de eroziune amplificându-se ca urmare a defrişării masive a pădurilor (cca. 7 mil./ha/an). Fenomenul de salinizare ia amploare, 12% din suprafaţa irigată fiind afectată.
Exportul masiv de elemente nutritive luate din sol odată cu recolta duce la scăderea accentuată a fertilităţii solurilor, fapt care impune urgentarea producerii şi folosirii unor cantităţi corespunzătoare de îngrăşăminte, de orice natură, organice sau minerale.
Criza apei devine alarmantă pentru agricultură, pentru valorificarea stării de fertilitate a solurilor, ţinând seama că 70% din volumul total al apei se foloseşte în acest domeniu.
Concomitent cu schimbările climatice globale, provocatoare de puternic impact negativ, are loc o creştere masivă a populaţiei Terrei. Dacă primul miliard de locuitori pe Terra s-a realizat în anul 1804, al doilea miliard, deci dublarea populaţiei, s-a realizat în anul 1927, după 123 de ani. În anul 1960, populaţia Terrei a ajuns la 3 miliarde locuitori, ceea ce înseamnă că pentru următorul miliard au fost necesari numai 33 ani. Populaţia, la nivel global, continuă să crească. În anul 2011, numărul locuitorilor a ajuns la 7 miliarde, creşterea cu 4 miliarde realizându-se în 51 de ani, practic pentru creşterea cu un miliard de locuitori fiind necesari mai puţin de 13 ani. În anul 2050, populaţia Planetei Pământ va depăşi 9 miliarde locuitori, populaţie care trebuie hrănită, care trebuie să aibă asigurată hrana cea de toate zilele, exigenţele fiind mari şi diversificate.
În evoluţia dezvoltării umane s-au înregistrat şi se înregistrează numeroase crize, provocatoare de destabilizare. De regulă, crizele apelează la patrimoniul cunoaşterii, suscită inteligenţa, competenţa, îndrăzneala şi solidaritatea umană. Toate crizele, de orice natură, provoacă nelinişte, îngrijorare, dar criza alimentară este devastatoare, provocatoare de fenomene sociale greu de imaginat. Evitarea unor astfel de crize trebuie să reprezinte preocuparea supremă a omenirii.
Norman Borlaug, promotorul „Revoluţiei verzi”, singurul agronom laureat al Premiului Nobel, spunea la cel de al XV-lea Congres Mondial de Ştiinţa Solului (Mexic, 1994): „Toţi cei care suntem implicaţi în producerea hranei, să păstrăm în memorie faptul că pacea lumii nu poate fi menţinută în condiţii de foamete şi mizerie umană. Refuzul accesului micilor fermieri, cu resurse puţine, la factorii moderni de producţie – varietăţi ameliorate de plante, îngrăşăminte şi pesticide – lumea va fi condamnată, nu la otrăvire cum presupun unii, ci la foamete şi haos social”.
