Dar ce se va întâmpla când, pe drumul de la mistificare la furt, se va afla existenţa unui om/a mai multora, aşa cum se desfăşoară aceasta în atingere continuă cu suprafaţa cotidianului şi cu întâmplările locului? Vorbim de furtul de vieţi…
În perimetrul literarului, practica prin care mistificarea se află la incidenţă cu ultima expresie a falsului, reprezentată ca furt, este definită ca plagiat: e indice al (auto)discreditării, cu posibilă trimitere la penal. De cele mai multe ori, sancţiunea vine din interiorul domeniului, al cărui mecanism de eliminare a corpului străin funcţionează corect – subliniază Mircea Anghelescu – dacă starea sa de normalitate nu este perturbată. În acest caz, „normalitate” înseamnă specificitate, agresarea acesteia putând avea efecte dintre cele ma
i grave. Dar ce se va întâmpla când, pe drumul de la mistificare la furt, se va afla existenţa unui om/a mai multora, aşa cum se desfăşoară acesta în atingere continuă cu suprafaţa cotidianului şi cu întâmplările locului? Vorbim de furtul de vieţi…
Cauzele care au făcut posibilă şi, în forme oarecum mai distilate, mai prelungesc până astăzi apariţia enormei anomalii sunt multiple, dezvăluind tare sistemice, drept care nu vom încerca, aici, inventarierea lor. Vom consemna, doar, acele praguri de pe care s-a deschis drum contestării întregului la adăpostul unor criterii astfel elaborate încât – printr-o sistematică radical anistorică şi, totodată, radical supusă unui conjunctural inapt de a oficia la cotele înalte ale valorilor reale – să fie negate constituiri/creaţii aflate sub semnul efortului înţelegerii mecanicii perspectivei şi duratei. Ierarhii false ale prezentului, eventual cu biografii „stilizate”, dar şi exponenţi ai conjurării noului care ar fi, prin natura sa, constrâns a transfera întregul trecut în cimitirul inform al inutilului, operează insistent asupra istoriei, ca şi asupra actualităţii culturale, pentru a forţa doar legitimarea propriilor opţiuni, tendinţe şi interese. E greu de spus dacă, în context, avem de-a face cu necunoaştere, ignoranţă, lipsă de simţ cultural, dacă funcţionează doar iluzia începutului absolut (nu avem sau, mai apăsat, nu ne trebuie nimic din antecedente) ori dacă se dă curs unui „program” al „corectitudinii politice”, conform căruia „primitivitatea naţională” a fost şi este incapabilă de racord la adevărata cultură a veacurilor. Indiferent de motiv, am putut constata că literatura secolului al XIX-lea a fost coborâtă într-o arhivă nefrecventabilă, din moment ce nici Eminescu nu mai poate comunica nimic sensibilităţii actuale; că scriitorii din interbelic sunt aproape uitaţi, în paralel cu „procesele” intentate „generaţiei ‘27” ca exponenţială a dreptei radicale (interese obscure sau mai puţin abscure, ură împotriva culturii şi dispreţ faţă de adevăr au ieşit la iveală, de pildă, în „cazul” Vintilă Horia şi, mai recent, în al lui Mircea Vulcănescu); iar asupra postbelicului s-a aruncat, mai întâi, vălul „vidului cultural”, continuat apoi cu generalizarea profilului „informatorului” şi „colaboratorului”, în dispreţul nu numai al valorii şi al documentului, dar şi al consecinţelor de natură umană. Este evident că, pe asemenea paliere, literatura ca atare devine un obiect marginal şi marginalizat, iar criteriile se amalgamează pentru a deveni prioritară convocarea unei hibride şi nespecifice „est-etici” prin care biograficul primează. Şi nu putem să nu ne raliem, în consecinţă, principiului formulat de Ion Simuţ (vz. Literaturile române postbelice, 2017) de a nu centra oficiul critic pe „biografia scriitorului ca cetăţean, [pe] raportul lui direct cu puterea politică (obiectul eventual al sociologiei), ci [pe] atitudinea conţinută în literatura lui…”, pentru a nu atinge punctul în care – un singur exemplu – dispensăm cultura noastră de creaţia de excepţie a lui Ştefan Aug. Doinaş.
În plus, problematica scriitorului trăitor în totalitarism poate avea şi alte subterane, vizibile, uneori, ca o stranie şi dublă mistificare (pentru a reveni la teza lui Mircea Anghelescu). Desecretizarea (parţială) a arhivelor Securităţii, care ar fi trebuit, în principal, să ofere cercetătorilor (de la politologi şi istorici la sociologi şi istorici literari) documente esenţiale cu privire la mijloacele de reprimare prin care dictatura îşi asigura controlul şi obedienţa cetăţenilor, deci constituind implicit un act de acuzare a sistemului – a oferit şi unor condeie declasabile moral (dar afişând cu aplomb spirit vindicativ-justiţiar) materialul care, prin deformare şi fals, facilita incriminarea până şi a victimelor. Similar, deşi pe alt plan, verdictele „tribunalului poporului”, instituţie cu caracter marcat bolşevic-stalinist din perioada instaurării „noului regim” de după 1947, mai sunt, pentru unii, şi astăzi valabile. Or, pagini întregi de filozofie, de istoria mentalităţilor şi de istorie „reală” ne arată că frica în faţa suferinţei şi a morţii este unul dintre cei mai puternici agenţi care determină comportamentul, demersul atitudinal al fiinţei umane. Acesta e datul natural, eroismul este o excepţie (o ştiau şi anticii), ceea ce ar fi trebuit să consacre, la adăpostul simţului elementar al dreptăţii, o judecată intelectuală echilibrată pe suportul distincţiei între puterile şi maniera constrângerii în raport de capacitatea morală şi fizică a insului de a le face faţă. Lumea creatorilor, a scriitorilor nu este nici ea diferită. În context şi tot firesc, vom înlătura din discuţie pe cei ai căror apropiaţi, părinţi, fraţi, surori sau chiar copii au cunoscut realitatea detenţiei, au murit în detenţie ori din pricina acesteia. Dar cum să asistăm indiferenţi la spectacolul, sonor sau jurnalistic, oferit de cei care, în regimul comunist (să mă ierte Ion Simuţ că folosesc acest cuvânt!), au avut chiar unele beneficii (mari sau mici, nu contează), au fost „doar” marginalizaţi ori, temporar în cele din urmă, au fost împiedicaţi în a se exprima etc., prin care incriminează pe cel aflat pe o cu totul altă treaptă de destin? Nu există doar un drept juridic în a da sentinţe, ci şi un drept moral care, exercitat fără suport, înafara adevărului, te delegitimizează.
Rândurile de mai sus reprezintă un cadru şi, totodată, încercarea de a creiona un posibil criteriu, raţional şi etic, în condiţiile în care, dacă cifrele sunt exacte, din 403 de scriitori arestaţi, au murit în detenţie 53 (Cf. Ion Lazu, Proiectul „Memorialul scriitorilor români”, 2008). Şi nu vedem de ce principiul unei „etici umaniste a memoriei” n-ar putea fi general funcţional ca instituind „recunoaşterea dreptului la demnitate umană a oricărei fiinţe, acordarea empatiei pentru suferinţa ei şi recunoaşterea condiţiei de victimă indiferent dacă s-a aflat în «tabăra rea» sau în «tabăra bună»” (Gabriel Andreescu, Temele „legii antilegionare” din perspectiva eticii memoriei, în „Noua Revistă de Drepturile Omului”, nr. 4/2015). Ideile enunţate mai sus nu absolvă, nu restrâng vina până la toleranţa supusă tentaţiei de a exclude stratul responsabilităţii individuale, dar nici nu operează mecanic şi predeterminat, ca şi când, între victimă şi torţionar, relaţia ar fi atinsă de semnul egalităţii: faptele rămân, dar înţelegerea se cuvine a trece dincolo de aparenţe, întrucât percepţia asupra fiinţei este incompletă şi poartă riscul falsului dacă – din suficienţă, din jocul suspiciunilor ori din dogmatism – refuzăm a cerceta cauze şi motivaţii. O analiză echilibrată nu scuză nimic, ci repartizează răul în funcţie de consecinţe, neuitând până la urmă că, în majoritatea cazurilor, creaţia se desprinde – în grade diferite, evident – de biografie. Din unghiul mistificţiunii, vom cerceta, în continuare, ceea ce s-a arătat a fi „cazul Petru Comarnescu”, apelând la Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii (Selecţie, introducere şi comentariu de Lucian Boia, 2014).
Dintru început, lectura ne este „dirijată”, Introducerea avertizându-ne că realitatea scriitorului vizat este a unei „vieţi paralele”, a unui „fenomen de dedublare, oarecum asemănător cu povestea despre «Doctor Jekill şi Mister Hyde»”, aserţiune întărită şi prin concluzia care, ironic, disjunge: „Petru Comarnescu şi-a ratat «marea operă» a vieţii. Să o fi reuşit agentul Anton?”. Dar de aici prima întrebare: Cum putem şti ce ar fi realizat intelectualul Comarnescu înafara sistemului totalitar şi a represiunii, a constrângerilor la care a fost supus? Căutând un răspuns, apelăm la câteva informaţii biografice din Introducerea oferită de Lucian Boia.
1. În urma unei burse de studii, îşi susţine doctoratul la Universitatea Southern California din Los Angeles, în 1931, reuşind să-şi publice teza, în traducere, de-abia în 1946 la Fundaţiile Regale. Nu putea fi timp mai nepotrivit: lucrarea a rămas, practic, necunoscută, interzisă, de fapt, în anii ce au urmat, noutatea comentariului şi a referinţelor nu a putut fi receptată (lucrare de filosofia artei şi culturii, cu suport sociologic, psihologic şi etic, utilizând intens bibliografie americană care – în 1931, ca şi în 1946 – era puţin cunoscută şi frecventată la noi), iar singura reeditare, 40 de ani mai târziu la Editura Eminescu, a menţinut-o doar la condiţia de „patrimoniu”.
2. Titlul de doctor nu i-a adus, la întoarcerea în ţară, angajarea în învăţământul superior, cum sperase; timp de peste două decenii, va ocupa diferite posturi, ca simplu funcţionar, departe de calificarea sa. Se risipeşte, pentru câştiguri modeste, practicând gazetăria (îndeosebi atras de critica şi istoria artei, a teatrului şi a literaturii), va iniţia asociaţia „Criterion” (dar „alege să nu se implice în confruntările politice şi ideologice”, manifeste în seria de conferinţe criterioniste), publică, în câteva cărţi, impresiile despre America din perioada bursei de studii, este membru în comitetul asociaţiei „Amicii Statelor Unite” şi în al publicaţiei acesteia, iar din 1954 nu va mai reuşi să fie angajat niciunde. „Trece – afirmă Lucian Boia – printr-o perioadă cumplită: o permanentă jenă financiară, plus starea de nesiguranţă. Cu toate eforturile de adaptare la noua ideologie şi la noile realităţi, nu convinsese deloc regimul că ar fi un om de încredere. Aparţinea unei generaţii suspecte: prietenia lui cu «fugarii» Eliade şi Cioran, cu Noica… Nici formaţia americană nu-l recomanda… Şi, peste toate, era cunoscut ca homosexual, o gravă abatere de la normă, potrivit moralei (şi legislaţiei) comuniste”.
3. Acesta este momentul în care va fi recrutat ca informator (dosarele menţionează anul 1953), nu ştim cum şi în ce condiţii a avut loc, mai adaugă autorul schiţei biografice, dar „ne putem imagina” destul de uşor, fiindcă ne sunt cunoscute suficiente cazuri de intelectuali care, pentru mult mai puţin decât ceea ce ar fi fost cap de acuzare în situaţia lui Petru Comarnescu, au petrecut ani grei şi mulţi (ori şi-au găsit sfârşitul) în „iadul” concentraţionar. Poate fi adevărat că, până la un punct, Securitatea avusese nevoie de el (cunoştea bine mediul cultural-artistic şi avea numeroase cunoştinţe şi relaţii), dar l-a „recompensat” nu altfel decât abandonându-l, până la pensionare, muncii cotidiene ca autor de articole şi studii, mai rar concretizate în apariţii editoriale. Putem să ne imaginăm uşor şi stresul permanent al omului care nu putea să „greşească” ori să refuze, care era conştient de faptul că nici jurnalul personal nu era locul unde putea fi sincer, că fiecare cuvânt poate fi periculos, că – deşi i s-au permis câteva deplasări în străinătate, în principal ca organizator de expoziţii – situaţia sa putea fi adusă oricând în punctul zero, cel iniţial. Şi, astfel, informările curg în continuare până în anul 1969 – cinic, pentru că decesul său va avea loc în anul următor, la vârsta de 65 de ani, diagnosticat cu cancer pulmonar (medicina actuală consideră stresul ca una din cauzele majore ale declanşării maladiei).
I se reproşează, acum, faptul că a respectat „disciplinat indicaţiile ideologice”, că a subliniat, în limbajul de lemn al epocii, „înalta principialitate” şi „poziţia înţeleaptă şi demnă” a partidului, că nu a ocolit nici cultul personalităţii (Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu), că ar fi avut, în special, voluptatea denunţului („…îi plăcea să «comunice» şi mai ales să pună totul pe hârtie”). Iar apostila finală este clară: „Verdictul moral nu poate fi decât unul de vinovăţie; excesul de zel anulează până şi circumstanţele atenuante care s-ar fi putut altminteri invoca (marele vinovat, în toate, fiind regimul comunist)”. Adică, de data aceasta, acţiunea criminală a „regimului comunist” şi a instituţiei sale opresive, de forţă, nu mai este o „circumstanţă atenuantă”? Un „avocat al diavolului” ar putea să se întrebe cum ar judeca un istoric, astăzi, „cedarea” lui Galileo Galilei…
Cartea care ilustrează/documentează condiţia de informator disciplinat şi docil până la exces a lui Petru Comarnescu este, de fapt, o selecţie, cuprinzând „doar o mică parte din notele informative ale agentului Anton […], extrase din cele şase volume aflate în Arhiva C.N.S.A.S.”. Neindicarea criteriului selecţiei şi nici a raportului la nivelul întregii „arhive Comarnescu” între cantitatea şi „calitatea informativă” a notelor provoacă semne de întrebare privind reprezentativitatea textelor publicate: eşantionul are o semnificaţie redusă, diluată, în condiţiile în care nu avem o sinteză realizată pe consultarea şi analiza întregului, inclusiv sub aspectul statisticii departajării tematice, atitudinale şi, evident, cronologice. Altfel, în absenţa tablei argumentative complete, orice întrebare devine posibilă, mergând până la asocieri şi exerciţii comparative care pot suspenda istoricitatea: Oare denunţul la Securitate acoperă o altă „calitate” morală faţă de denunţul public practicat în zilele noastre, cu note de linşaj mediatic, pe temeiul mistificării şi al falsului, având şi el dramatice consecinţe asupra existenţei celor vizaţi? Dar repetăm: nu urmărim în niciun fel ecranarea responsabilităţii morale a nimănui, nici a lui Petru Comarnescu, bineînţeles. Doar încercăm – şi din nou revenim – să înţelegem.
La o privire de ansamblu, constatăm că Petru Comarnescu a intrat în „jocul” Securităţii (macabru joc!), dar o face în felul său şi nu întotdeauna la parametrii prescrişi. Nu suntem convinşi că amploarea notelor îşi are explicaţia în „plăcerea de a comunica”, ci mai degrabă ca fiind subsumată unui „program” elaborat cu atenţie, când susţinând linia neutralităţii, când creând aparenţei aura sincerităţii. E o diluţie premeditată, prin care poziţia critică, „acuzatoare” e controlată prin consemnări laudative, oferind şi contrastul aprecierii. În parte, atât în formă, cât şi în fond, articularea informaţiilor nu este departe de schizoidia care caracteriza, în epocă, activitatea intelectuală, cu fractura dintre scriitură/ oralitate şi resorturile intime ale gândirii. Iar într-o altă parte, cunoscând faptul că ofiţerul de securitate aştepta detalii, tabloul complet al evenimentelor, Comarnescu dezvoltă episoadele în plan psihologic, caracterologic şi temperamental, înscrie ideile în circuitul mai larg de căutări ale momentului, face raportări la suportul cultural mergând până la prezentări de cărţi sau expoziţii, compară sau apropie tipuri de spiritualitate etc. Şi, mai ales, este atent să nu se îndepărteze, să nu eludeze sau să contrazică apăsat ceea ce Securitatea ştia deja, intuind că şi relatarea sa va fi supusă, logic, verificării: în două ocazii menţionate în volum, apare ca explicită confruntarea informării sale cu înregistrările efectuate prin „tehnica de urmărire informativă” şi chiar prin introducerea în scenă a unui agent de „control”. Conştient de vulnerabilitatea sa, îşi conservă convingerile, dar strecoară accente de protecţie faţă de prieteni, utilizând ficţionalizarea pentru a umbri informaţia prin veşmântul unui soi de „recitativ” din care nu absentează portretele, situaţiile şi întâmplările reconfigurate prin naraţiune, introducând şi consideraţii cu coloratură speculativ-culturală. Uneori, gesticulaţia – efectuată în cadrele paradoxului – este aproape de pericol: de pildă, în prima secvenţă a notelor (informările privind „grupul Oprescu”), denunţul, întărit şi de resentiment şi ranchiună, vizează doar conducerea Institutului de Istoria Artei, conducere numită, menţinută şi susţinută de către „organul” de partid. Nu a reuşit de fiecare dată să-şi gestioneze subiectivismul: în prezentarea unor persoane (Remus Niculescu, Mihai Andricu, Şerban Cioculescu ş.a.) dă curs opiniilor sale negative cu privire la caracterul celor menţionaţi; faţă de alţii se arată favorabil, îndeosebi sub aspectul creaţiei acestora (Ionel Jianu, Magdalena Rădulescu, sculptorul Ion Vlad ş.a.). La plecarea din ţară a lui Petru Dumitriu, în 1960, nota devine „un studiu-pamflet demolator” (Lucian Boia) şi, indirect, un reproş adresat Securităţii că nu s-a luat act de avertismentul său cu privire la caracterul scriitorului. În alte cazuri, misiunea care îi fusese înredinţată nu va putea fi dusă la îndeplinire (recrutarea lui Andrei Cădere prin şantaj, apoi culegerea de date asupra activităţii ataşatului militar al Statelor Unite la Bucureşti şi a studenţilor americani veniţi la studii în România). Iar în trei dintre ultimele sale note, agentul Anton arată necesitatea „recuperării” operelor marilor personalităţi culturale care au avut, încă de la instaurarea regimului comunist, statut de maximă indezirabilitate: Cioran, Eliade şi Vulcănescu, episod care – notează şi Lucian Boia – „era probabil mai aproape de simţămintele autentice ale lui Petru Comarnescu”.
Ierarhii false ale prezentului, eventual cu biografii „stilizate”, dar şi exponenţi ai conjurării noului care ar fi, prin natura sa, constrâns a transfera întregul trecut în cimitirul inform al inutilului, operează insistent asupra istoriei, ca şi asupra actualităţii culturale, pentru a forţa doar legitimarea propriilor opţiuni, tendinţe şi interese.
Aşadar, sprijinit pe mistificţiune, „programul” notelor lui Petru Comarnescu este unul de supravieţuire, ca să spunem aşa, având, însă, şi un strat al surprizei pe un alt plan. Lucian Boia însuşi recunoaşte faptul că „valoarea literară a multor pagini este indubitabilă”. Ba mai mult: „Laolaltă, alcătuiesc un fel de Comedie umană a lumii intelectuale şi artistice româneşti din anii ‘50 şi ‘60. Autorul excelează în arta portretului (uneori doar schiţat, alteori adevărat studiu psihologic), la fel şi în naraţiune. Voluptatea de a povesti e fără limite. Departe de a se mulţumi cu informaţia brută, aceasta e prinsă într-o reţea de detalii, potrivit unor scenarii – adesea – de-a dreptul cinematografice”. Constatarea poate fi tradusă şi altfel, dar pe un aliniament similar: Dacă nu am fi avut în faţă note informative, ci un jurnal intim, cu balansare continuă între obiectivitate şi subiectivitate, măcar în parte epurat (tot iminent, fiind vorba de formalizarea intimităţii) de balastul ideologic-politic, vom recunoaşte textul ca surprinzătoare, incitantă şi convingătoare panoramă a „lumii intelectuale şi artistice” din perioada respectivă, cu o posibilă şi largă receptare pe scala întinsă între entuziasm şi rezerve, ca orice scriere în care subiectivismul nu este cenzurat? S-ar putea obiecta, totuşi!, că Petru Comarnescu nu a scris un jurnal, ci note informative, doar că nu vom putea înlătura cu totul şi perspectiva ca paradigma literarului – ca instrument de „prelucrare” şi ascundere – să extindă reţeaua semnificaţiilor. La nivelul codului de lectură, de pildă, ne putem întreba nu doar ce citim, ci şi cum citim, cod aplicabil atât documentelor emise de Securitate, cât şi textelor informatorului. De aici, apariţia avertismentului, întrutotul justificat, că arhiva Securităţii nu poate fi în niciun caz parcursă şi interpretată în litera ei, cel puţin sub aspectul concluziilor care însoţesc procesul. Pe de altă parte, ficţiunea, în calitatea ei de structură de definire a artei şi literaturii, este, într-o primă instanţă, mască a autorului, „încifrarea” ce se cere decriptată, solicitată insistent ca tehnică a schizoidiei textuale pe care am menţionat-o. Iar nuanţările decurgând de aici ne duc şi în alte zone. Mai întâi, în condiţiile date, nu putem afirma cu seninătate că Petru Comarnescu şi-a ratat viaţa: aceasta i-a fost ratată, determinată de operatorii unei dictaturi care nu acceptă decât obedienţă şi înregimentare, având la îndemână instrumentele terorii, fiindcă logica elementară nu ne permite să-i construim, post factum, existenţa lui Comarnescu în condiţiile unui regim democratic, cu tot ceea ce presupune acesta. Iar, într-un al doilea rând, fie ea falsă ori mimetică, în orice caz impusă prin teroare, deci prin închiderea drumului spre o altă opţiune, obedienţa se ataşează imprescriptibil condiţiei de victimă. Cum se ataşează, de altfel, şi adevărului că delaţiunea rămâne delaţiune, iar vina nu poate fi direcţionată (prin denunţ etic inchizitorial) doar înspre constituirea interioară a unei persoane fragile în faţa spaimei şi a suferinţei, realitate pe care Securitatea a mizat, în majoritatea cazurilor cu succesul dorit (excepţiile – bunăoară Voiculescu, Steinhardt sau I. D. Sîrbu – întărind regula).
Pe treapta imediat următoare, desprindem apoi cu uşurinţă că, pentru organul represiv, creaţia reprezenta o consecinţă şi un argument „material”, cauza fiind de căutat în altă parte. Nici cenzura textului nu opera altfel decât asupra „semnelor”, fiind, în ultimă instanţă, o corecţie şi un avertisment, pe pragul de intervenţie asupra cauzei primare, respectiv asupra fiinţei scriitorului, aflându-se instituţia centrată pe identificarea şi obstacularea acesteia. Ca parte externalizată represiv a sistemului, Securitatea se sprijinea pe înţelegerea faptului că literatura poate fi şi, în unele cazuri, este o armă, deci, convertirea sau distrugerea trebuiau în mod necesar să atingă nu doar „obiectul” (ceea ce era simplu), ci creatorul lui. Urmărind cercetarea dosarelor autorului romanului Lupul şi catedrala efectuată de Clara Mareş (vz. Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, 2011) Ion Simuţ sintetizează corect: „Aproape tot ce ţine de viaţa lui I. D. Sîrbu (biografia intimă de la tinereţe până la bătrâneţe, aspiraţiile politice, sociale şi intelectuale, afirmare literară, relaţii umane, corespondenţă, organizarea locuinţei, conversaţii cotidiene, convorbiri telefonice, drumuri prin ţară şi străinătate, cărţi, manuscrise, prieteni, adversari, boli etc.) se află în dosarele Securităţii. Biografia lui nu e doar scrisă de către Securitate, în sensul depozitării ei într-o arhivă de documente, în dosare voluminoase de mărturii despre ce făcea «obiectivul», dar e şi prescrisă de Securitate, în sensul influenţării şi determinării ei după cerinţele constatărilor de eventual pericol politic…”. Pe o diagramă a eficienţei, locul de sus era ocupat de radicalizarea efectului: „Pe scurt, Securitatea voia să facă din I. D. Sîrbu un alt om”. Iar atunci când Securitatea nu reuşea să obţină nici măcar colaborarea scriitorului, fie aceasta şi formală, era demarată măcar acţiunea de compromitere a acestuia în faţa publicului din ţară şi din străinătate, prin „atacul biografic” transpus în linşaj mediatic, creându-i-se în fals imaginea de agent de influenţă. Maniera joasă a mistificării a fost practicată atât înainte, cât şi după ‘89, în total dispreţ faţă de efectele ei, dar ca indice al faptului că „lecţia” Securităţii a fost suficient de consistent însuşită pentru a fi perpetuată: „Aşa au ajuns victime, alături de vinovaţi dovediţi cu activitate de poliţie politică, Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Nicolae Breban, doi dintre ei disidenţi notorii” (vz., pentru detalii, Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, 2013).
După cum sunt ele constituite, dosarele Securităţii alcătuite oamenilor de artă şi cultură, apreciază Ion Simuţ, devin cele mai complete şi, ca atare, indispensabile documente în realizarea biografiilor celor urmăriţi, acoperind până la detalii tot ceea ce a fost viaţa acestora. Iar concluzia criticului şi istoricului literar este cinic, dar imprescriptibil emergentă: „Cu dosarele Securităţii nu numai că se poate scrie o nouă istorie literară, dar chiar se scrie o nouă istorie literară. […] Dosarele de Securitate ale lui G. Călinescu, Marin Preda, Constantin Noica, I. D. Sîrbu, N. Steinhardt şi altele care au fost sau vor fi date la lumină sunt cele mai captivante biografii. Securitatea a scris istorie. O istorie denaturată a literaturii române. O istorie a controlului exercitat asupra literaturii române”. E, în acelaşi timp, şi o arhivă care-şi expune şi trista constituire ca adevărată – cum spunea cineva – bibliotecă a vieţilor furate, iar această bibliotecă conţine, într-o anexă documentară, multe texte şi puţine opere: „puţine” nu înseamnă, însă, nici nesemnificative, nici nonvalori, tocmai pentru că acel ceva care face saltul de la text la creaţie îşi are o protecţie conţinută superioară celei a biografiei. Acesta este suportul „eticii memoriei” propuse de Gabriel Andreescu, inaccesibilă doar celui care îşi alimentează raţionamentul cu valurile intenţiei de a mistifica şi de a controla, ca orice act dictatorial, adevărul.
