Mit, poveste, forme nu sunt formule moarte, mecanice, „forme fără fond”, ci expresii vii, care ascund bogăţia vieţii, a adevărului. Acesta este înţelesul adânc (hermeneutic, în limbaj modern) al poveştii şi al formelor perfecte spre care a năzuit întreaga viaţă Eminescu
Preambul. Desigur, nici pe departe, aici, în această ediţie, pe care o datorăm Editurii Academiei Române, nu este poetul Eminescu întreg, nemaivorbind de faptul că bogăţia extraordinară a moştenirii eminesciene este cuprinsă în cele şaisprezece volume, în format academic, ale ediţiei naţionale, începută 
şi încredinţată de Perpessicius tiparului din 1939 şi încheiată abia în 1993 prin munca trudnică a urmaşilor întemeietorului: Al. Oprea, Petru Creţia, Dimitrie Vatamaniuc, Anca Costa-Foru, Eugenia Oprescu, Oxana Busuioceanu, Aurelia Creţia ş.a. Gândirea modernă vorbeşte însă despre legătura tainică între parte şi întreg. Vreau să spun că aceia care vor citi această carte, parte a întregului eminescian, vor putea ajunge, în timp, şi la miracolul „omului deplin al culturii româneşti”, cum l-a numit filosoful Constantin Noica, om-arheu adăpostit în marea ediţie: poet, prozator, dramaturg, publicist, eseist, filosof, istoric, culegător de folclor, om de ştiinţă, autor de aforisme, epistolier, revizor şcolar etc. Eminescu nu a fost specialist în toate acestea, ci, în primul rând, poet, publicist şi prozator, dar pătruns de un profund spirit interdisciplinar şi cu o gândire miraculos transdisciplinară avant la lettre, cum se vădeşte în abordările mai noi ale criticii literare, de la Basarab Nicolescu până la Pompiliu Crăciunescu1.
Poetul-arheu. L-am numit pe Eminescu, încă din 1984 (o va face şi Marin Mincu2, în 1999, într-un dialog cu Mihai Cimpoi), om-arheu, „om deplin”3, în limbajul lui Constantin Noica4, indicând şi formula gândirii sale filosofice, consacrată de poet în eseul filosofic Archaeus. Arheu (din grecescul arché) are sensul platonician de prototip/arhetip, de model originar, dar care, la Eminescu, ascunde în el, virtual, şi un dinamism vizând întreaga istorie a omului, de la cel adamic, de recunoscut în diversitatea miliardelor de oameni în istorie, şi până azi: „Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om”, cum spune în Împărat şi proletar, pentru ca, în acelaşi poem şi în însemnările din manuscrise, să afirme că omul, prin încercări („În orice om o lume îşi face încercarea”), este facere eternă. E cea mai înaltă concepţie despre omenire, arătând profunda umanitate a poetului nostru, recunoscută azi de ceea ce acad. Basarab Nicolescu5 numeşte cosmodernitate, dar şi de acel „creştinism cosmic” specific ortodoxiei româneşti şi răsăritene, în genere, despre care a vorbit Mircea Eliade 6, comentând balada Mioriţa. Pentru a sugera, plastic, bogăţia conceptului de arheu, Eminescu foloseşte imaginea virtuală a pădurii care se ascunde în ghindă. De aceea, pădurea devine, în viziunea poetului, simbolul trăiniciei, al înveşnicirii, contrapus diversităţii trecătoare a indivizilor umani (Revedere):
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.7
Ceea ce doreşte să spună aici Eminescu nu vizează dispreţ faţă de om, ci doar vrea să atragă atenţia că omul se cuvine a-şi aduce aminte de partea arheică din fiinţa lui, acea trăinicie pe care o conservă codrul, întinerind mereu. Numai atunci omul este deplin, având memoria eternităţii sufletului prin contrast cu efemeritatea trupului, a mâinii de pământ, cum zice în Scrisoarea I. Bătrânul dascăl este imaginea omului-arheu, stăpân peste „marginile lumii”, aidoma Codrului din Revedere:
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic;
Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă
Noapte-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.
Dacă bătrânul dascăl este omul-arheu, universal, capabil să cuprindă în gândul său întregul univers recurgând la limbajul matematic (numit de Eminescu, în Fragmentarium, „limba universală”), poetul nostru a gândit, particularizând, şi arheul românesc, pe care-l identifică în tulburătorul basm Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Eminescu a comentat, admirativ, acest basm în două articole, descoperind în Făt-Frumos arheul românilor. Când acesta se întoarce spre casa părintească, după ce a pătruns în Valea Plângerii, descoperă, prin locurile străbătute, alţi oameni şi alte aşezări omeneşti, cele vechi fiind demult uitate de noii locuitori. Numai Făt-Frumos nu pierduse memoria istoriei, numai el era capabil să scoată din ascunzişul timpului adevărul despre ceea ce a fost (alétheia, în limbajul lui Platon şi al filosofului modern Martin Heidegger). Altfel spus, marea descoperire a lui Eminescu este că arheul, ca adevăr („singura realitate pe lume”), se ascunde în poveste: „S-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile noastre cu ale lor… În ele trăieşte Archaeus… // Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne legănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele…”8
Trebuie să spun că această uimitoare cugetare a lui Eminescu este pe deplin confirmată de estetica şi de gândirea actuală, intrată în ceea ce numim, azi, era transmodernă. Să dau doar un exemplu: Andrei Pleşu, interpretând, într-o operă recentă, parabolele lui Iisus, îşi intitulează cartea Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste.9 Geniul lui Eminescu a înţeles că, în definitiv, arta însăşi ţine de esenţa poveştii, iar poezia lui trebuie citită sub spectrul miraculos al poveştii, care nu se restrânge deloc doar la specia epică binecunoscută. Aşadar, îndemnul meu este ca tinerii şi copiii de azi să se apropie de poezia lui Eminescu sub aceeaşi magie a ascultării şi citirii poveştilor. Încă marele filosof antic grec Aristotel considera poezia mai adevărată decât istoria. Numai aşa ei vor descoperi extraordinara forţă a liricii eminesciene, dominată de crezul unei arte a adevărului, artă poetică ce încheie, altminteri, semnificativ, şi arhitectura ediţiei princeps, de la sfârşitul anului 1883 (Criticilor mei):
E uşor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.
Din nefericire, poezia postmodernă tinde să rupă arta de adevăr, considerându-l pe Eminescu „învechit” din cauza pledoariei pentru adevăr în poezie. Numai că poetul nostru a înţeles esenţialul: adevărul artei nu este conceptual, deci parţial, ca în operele de reflecţie ştiinţifică, ci e adevăr arheic, al întregului Fiinţei, ca poveste. De aceea, aşa trebuie citit şi Eminescu. Nu întâmplător el este conştient că toate textele sale sunt poveşti. Aceasta este semnificaţia prezenţei cuvintelor poveste şi basm în mai multe texte lirice: Povestea codrului, Povestea teiului, Povestea magului călător în stele (titlu dat unei magnifice postume de G. Călinescu), Crăiasa din poveşti, Călin (file din poveste), Basmul ce i l-aş spune, Dar toate-acele basme…, O poveste, Poveste, Poveste din Halima, Povestea, Povestea Zmeului ş.a. Şi să 
nu uităm că punctul de plecare al mai multor capodopere îl constituie poveştile, exemplul cel mai grăitor fiind Luceafărul, poemul al cărui geneză este legată de basmul popular românesc Fata în grădina de aur, cules de călătorul german Richard Kunisch. Or, în povestea Luceafărului se ascunde însuşi arheul Eminescu, sub numele Hyperion, de la care critica a creat conceptul estetico-filosofic de hyperionism, care învăluie întreaga viziune eminesciană. Textul care începe cu formula A fost odată ca-n poveşti este chiar povestea fiinţei, în sens heideggerian, cum am demonstrat în Modelul ontologic eminescian (1989-1992), spaţiu interpretativ şi la alţi eminescologi de prestigiu: Constantin Noica, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi, Constantin Barbu, Pompiliu Crăciunescu. De aceea s-a spus că Luceafărul este sinteza creaţiei eminesciene, atât tematic, cât şi artistic (Tudor Vianu, Mircea Eliade): condiţia omului de geniu, erosul (în variatele lui dimensiuni), relativitatea spaţio-timpului, într-o accepţie preeinsteiniană („Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”), cosmogonia, moartea, viaţa, natura, divinitatea etc. Cu alte cuvinte, povestea nu e cea bună „de adormit copiii”, ci aceea care îi trezeşte, provocându-le gândirea şi imaginaţia, cum observa Spiridon Vangheli10, cunoscutul scriitor pentru copii din Basarabia. Sau, cum o spune, cu profunzimea lui, Eminescu: „E păcat că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e decât manifestaţiunea palpabilă, simţită a unei idei oarecari. Ce face d. e[x.] istoricul cu mitul? Îl lasă cum e or îl citează mecanic în compendiul său de istorie, pentru a face din el jucării mnemotehnice pentru copii? Nimic mai puţin decât asta. El caută spiritul, ideea acelor forme, cari ca atare sunt minciune şi arată cum că mitul nu e decât un simbol, o hieroglifă, care nu e de ajuns că ai văzut-o, că-i ţii minte forma şi că poţi s-o imiţi în zugrăveală pe hârtie – ci aceasta trebuie citită şi înţeleasă.”11
Aşadar, mit, poveste, forme nu sunt formule moarte, mecanice, „forme fără fond”, ci expresii vii, care ascund bogăţia vieţii, a adevărului. Acesta este înţelesul adânc (hermeneutic, în limbaj modern) al poveştii şi al formelor perfecte spre care a năzuit întreaga viaţă Eminescu. Grăitoare, din acest punct de vedere, este comparaţia lui Lucian Blaga dintre modul cum reprezintă Coşbuc şi Eminescu specificul românesc, cel de suprafaţă şi cel de adâncime: „Ca material poetic Coşbuc e mai românesc decât Eminescu. Coşbuc realizează însă românescul prin descrierea vieţii folclorice. De asemenea şi temperamentul lui Coşbuc e un ecou al temperamentului ţărănesc. În Eminescu matricea stilistică românească, cu apriorismul ei profund inconştient, devine creatoare pe un plan major. Eminescu e de un românism sublimat, complex, creator. El e mai aproape de ideea românească; Coşbuc e mai aproape de fenomenele româneşti. Coşbuc ar reprezenta poporul românesc printr-un fel de consimţământ plebiscitar, Eminescu îl reprezintă printr-un fel de legitimism de ordin divin.”12
Note:1. Pompiliu Crăciunescu, Paradisul infernal şi transcosmologia, prefaţă de Basarab Nicolescu, Editura Junimea, Iaşi, 2000.
2. Vezi Reperele critice din acest volum.
3. Atrag atenţia tinerilor de azi că formule memorabile despre Eminescu precum „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga), „poetul naţional” (G. Călinescu) etc. au început să fie contestate de adversarii spiritului eminescian, în cadrul aşa-numitului curent al „demitizărilor”. Este vorba de capcana ideologică a „corectitudinii politice” care, după 1989, a luat locul marxismului cultural şi care a contaminat chiar şi pe unii eminescologi de prestigiu, ca Petru Creţia (vezi Testamentul unui eminescolog, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998). Desigur, nu trebuie abuzat de anumite clişee, ceea ce nu înseamnă că formulele semnalate n-au o indiscutabilă acoperire în opera şi în viaţa lui Eminescu.
4. A se vedea Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975); Introducere în miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
5. Vezi Basarab Nicolescu, Teoreme poetice, Iaşi, Editura Junimea, 2007, colecţia „Ananta. Studii transdisciplinare”, trad. din franceză, de L.M. Arcade, prefaţă, de Michel Camus, pp. 78-91.
6. Vezi Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, trad. din franceză, de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, pp. 223-250.
7. Textele citate în aceste comentarii respectă voinţa auctorială eminesciană, restabilită de ediţia Nicolae Georgescu: Mihail Eminescu, Poesii, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012, ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps, de N. Georgescu. Ediţia Centrului „Mihai Eminescu” din Bârlad, coordonată de Geta Modiga, reproduce textele după ediţia Perpessicius, vol. I-III, 1939-1944, ediţie sincronizată cu schimbările normelor ortografice, ortoepice şi de punctuaţie din secolul al XX-lea.
8. M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1977, p. 282.
9. Cf. Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012.
10. Întrebat de ce refuză participarea la emisiunea radiofonică „Noapte bună, copii!”, Spiridon Vangheli a dat un răspuns şocant: „– Misiunea mea e să trezesc copiii, nu să-i adorm.” (Interviu publicat în limba daneză, în revista „Fakta om Soviet.unionen”, nr. 10/1985, reprodus în Spiridon Vangheli, Guguţă şi prietenii săi, proză, versuri, eseuri, II, Chişinău, Editura Turturica, 1994, p. 214).
11. Mihai Eminescu, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici, de Magdalena D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 237.
12. Lucian Blaga, Trilogia culturii, în Opere, 9, ediţie îngrijită de Dorli Blaga, studiu introductiv de Al. Tănase, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 326.
■ Fragment
