Călin Căliman: Marcel Iureş şi Octav
Blasco Giurato spunea, în acelaşi interviu: „Oricine va vedea filmul Octav se va simţi binecuvântat”. Imaginea filmului Octav este, pur şi simplu, pasionantă. În interioarele conacului, atmosfera de epocă se insinuează pe nesimţite, cu o discreţie perfectă
Pentru Marcel Iureş, personajul Octav din filmul cu acelaşi nume, reprezintă, neîndoioos, un „rol al vieţii”. De altfel, actorul declara înaintea premierei: „Este cel mai frumos rol pe care l-am jucat vreodată, şi cel mai frumos film românesc din ultimii 25 de ani”. Această producţie cinematografică România –
Marea Britanie aparţine unui regizor mai puţin cunoscut publicului din România, Serge Ioan Celibidachi, fiul ilustrului dirijor Sergiu Celibidache, care a absolvit cu titlul Bachelor of Arts specializarea Teatru şi Dramă în cadrul Universităţii din Indiana (Bloomington) şi a obţinut diploma de Masterat, specializarea Film la London International Film School, printre filmele sale de până acum înscriindu-se şi eseul Grădina lui Celibidache, premiat în 1997 la Amsterdam Festival. Din multe puncte de vedere, Octav este un „rol al vieţii” pentru Marcel Iureş. Întâi, pentru că există solide implicaţii autobiografice ale regizorului cu personajul adus pe ecran. Octav poate fi confundat cu regizorul Serge Ioan Celebidachi din simplul motiv că, la capătul unor îndelungi peregrinări prin tribunale (rezumate în pregeneric), fiul celebrului dirijor a obţinut retrocedarea unui conac înstrăinat cu decenii în urmă. Este conacul la care ajunge Octav-Marcel Iureş, cu intenţia de a-l vinde. În al doilea rând, personajul interpretat (magistral) de Marcel Iureş îşi regăseşte, în conacul recâştigat după decenii, propria copilărie, într-o naraţiune cinematografică încărcată de emoţie şi nostalgie. Într-un al treilea rând, însuşi regizorul spunea despre filmul şi personajul său: „Octav ne poate ajuta să ne reamintim cine suntem cu adevărat şi să ne facem curaj să ne explorăm trecutul, iar pentru cei mai norocoşi dintre noi este o reafirmare a generozităţii infinite a vieţii”. În legătură cu implicaţiile autobiografice ale regizorului cu personajul adus pe ecran, ar fi de făcut câteva precizări. Regizorul recurge la o licenţă de vârstă când se identifică cu personajul central: Marcel Iureş, în rolul lui Octav are, după cum singur o mărturiseşte, 84 de ani, în timp ce regizorul este mult mai tânăr. Citim în această stratagemă, dorinţa cineastului de a-l apropia, cumva, pe Octav, de tatăl său, şi, deloc întâmplător, aş aduce în discuţie, trăsăturile fizionomice ale lui Marcel Iureş-Octav, asemănătoare cu acelea ale dirijorului Sergiu Celibidache, asta în timp ce Octav-copil are un tată profesor de muzică (care nu seamănă deloc cu ilustrul dirijor, dar care, în pilduitoarea secvenţă a lecţiei de pian, îi transmite fiului importante lecţii de viaţă şi de artă), aşadar sugestiile autobiografice ale personajului central funcţionează coerent.
Personajele contemporane ale naraţiunii cinematografice, pe lângă maturul Octav, sunt destul de puţine: Spiridon (Victor Rebengiuc), prietenul din copilărie al lui Octav, cel care a avut grijă, ani de zile, de conacul înstrăinat, fiul acestuia, Marcel (Andi Vasluianu), de altfel, Spiridon cu Marcel îl întâmpină pe Octav încă de la gară, şi cei câţiva cumpărători ai conacului care apar pe parcurs. În rest, personajele filmului vin din universul copilăriei lui Octav. Întâi, Octav-matur, sosit la conac, descoperă o fetiţă de vreo zece anişori, Ana (Alessia Tofan), care i se pare cunoscută şi care îl conduce într-o călătorie miraculoasă, în lumea propriei copilării. Treptat şi pe nesimţite, personajele din conacul de altădată, apar ca atare, apare Octav-copil (Eric Aradits), apar prietenii copilului, apare tatăl lui Octav (Ioan Andrei Ionescu), mama lui Octav (Lia Bugnar), menajera Vera (Maria Obretin), apoi, în funcţie de mersul intrigii, apare Ana adolescentă (Dana Rogoz), Ana la 19 ani (Dana Mihaela Dragomir), ba chiar, în final, pe o bancă în parc, martoră a întâmplărilor, Ana matură (Camelia Zorlescu), apare şi Octav la 19 ani (Alexandru Mandu), aşadar naraţiunea se transformă, uneori, într-o poveste de epocă interbelică, sau chiar belică. Dar personajul lui Octav-matur intervine mereu în poveste, regăsin-du-şi trecutul, copilăria, sentimentele de altădată. Importante ca semnificaţii rămân lecţia de viaţă şi de artă pe care tatăl i-o oferă fiului la pian (o secvenţă pe care am amintit-o), povestea mamei lui Octav, pictoriţă (sugestiile autobiografice persistă, aşadar), al cărei tablou emblematic e surprins în trei ipostaze diferite, în funţie de mersul intrigii, înfrunzit, cu crengile golaşe sau înflorit, oricum moartea personajului la o vârstă încă tânără, îl marchează dur pe copilul Octav. Un puternic impact emoţional trezeşte şi relaţia dintre Octav şi Spiridon, în final eroul principal, pentru a răsplăti devotamentul prietenului din copilărie refuză să vândă şi partea din conac în care locuiau Spiridon şi Marcel, pentru a-i asigura credinciosului prieten o bătrâneţe liniştită.
Pricipalul atu al regizorului în reconstituirea emoţionantei şi nostalgicei poveşti de viaţă a lui Octav a fost, de bună seamă, distribuţia de elită a filmului, şi, în primul rând, protagonistul, Marcel Iureş, în cel mai semnificativ rol al întregii sale cariere interpretative. Pus de regizor şi de circumstanţele intrigii în imediata apropiere a ilustrului dirijor Sergiu Celibidache, Marcel Iureş realizează, în rolul lui Octav, un personaj copleşitor, ataşant, relaţiile sale cu micuţa prietenă din copilărie, Ana (Alessia Tofan), constituind centrul de greutate al intrigii, relaţiile sale cu devotatul prieten din copilărie, Spiridon, interpretat, deasemenea, cu virtuozitate de Victor Rebengiuc, impunând un reper sentimental profund, esenţial al filmului. Marcel Iureş nu s-a prea întâlnit, pe ecran, cu Victor Rebengiuc (cu excepţia filmului Tatăl fantomă de Lucian Georgescu), dar au fost de câteva ori împreună pe scenă, în Hamlet-ul lui Alexandru Tocilescu de la Teatrul „Bulandra” din 1985 (unde Marcel Iureş era Horaţiu, iar Victor Rebengiuc era Groparul), sau în Hamlet-ul lui Liviu Ciulei din anul 2000 (unde Marcel Iureş a devenit chiar Hamlet, iar Victor Rebengiuc era Claudius), între timp cei doi apărând împreună în Dimineaţa pierdută de Gabriela Adameşteanu (1986) şi în A treia ţeapă de Marin Sorescu (1988). Tandemul celor doi uriaşi actori ai scenei şi ecranului românesc Marcel Iureş-Victor Rebengiuc a constituit, aşadar, principalul atu interpretativ al filmului realizat de Serge Ioan Celebidachi, dar şi ceilalţi interpreţi, printre care copiii Alessia Tofan, Eric Aradits, actorii Lia Bugnar, Ioan Andrei Ionescu, Andi Vasluianu, Maria Obretin, Vlad Rădescu (un potenţial cumpărător al conacului) lasă urme durabile în film.
Regizorul Serge Ioan Celebidachi a avut, însă, încă cel puţin două atu-uri primordiale în filmul Octav. Unul a fost, neîndoios, directorul de imagine italian Blasco Giurato, care a semnat imaginea la peste 100 de lung metraje reprezentative, printre care filmul Cinema Paradiso de Giuseppe Tornatore distins cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Într-un interviu publicat înaintea premierei, Blasco Giurato mărturisea că a fost literamente fascinat citind scenariul acestui film, şi mai spunea, printre altele: „Să filmez pe peliculă, pentru mine, a fost o propunere foarte neobişnuită pentru ziua de azi. Am acceptat-o imediat, pentru că acesta va fi, poate, testamentul meu pe peliculă şi pentru că va fi foarte greu să mai fac un alt film pe 35 de mm. Au trecut patru sau cinci ani de când n-am mai lucrat pe peliculă, care este dragostea vieţii mele. E ca şi cum te-ai întoarce la prima iubită din viaţa ta…”. În altă ordine de idei, Blasco Giurato spunea, în acelaşi interviu: „Oricine va vedea filmul Octav se va simţi binecuvântat”. Imaginea filmului Octav este, pur şi simplu, pasionantă. În interioarele conacului, atmosfera de epocă se insinuează pe nesimţite, cu o discreţie perfectă, care scoate în evidenţă emoţia şi nostalgia întâlnirilor umane, la fel, exterioarele au darul de a însoţi, aplicat, sentimentele umane degajate de meandrele intrigii. Din punctul meu de vedere, imaginea filmului Octav este demnă, încă o dată, de un Premiu Oscar. Un al doilea atu primordial este, la fel de evident, compozitorul internaţional Vladimir Cosma, care se află la capătul unei cariere prestigioase, cu peste 400 de partituri cinematografice, inaugurată în 1968, cu filmul lui Yves Robert Alexandre le Bienheureux şi continuată apoi cu Marele blond cu un pantof negru… Partitura lui Vladimir Cosma a marcat cu personalitate principale momente sentimentale ale intrigii, dorul, nostalgia, bucuria regăsirii unui prieten, tristeţea clipelor tragice, durerea despărţirilor. Din echipa de realizatori au făcut parte şi personalităţi autohtone, precum autoarea costumelor Svetlana Mihăilescu, scenograful Călin Papură sau monteurul Mircea Olteanu, cu creaţii artistice memorabile.