Cartea în discuţie exprima „pasiunea şi regretele unei iubiri disperate”, trăită apocaliptic; iar rândul final din manuscris („Nu cred să nu cred în România”) asupra căruia atrage atenţia I. Dur, tăiat de Cioran, vorbeşte de la sine, dubla negaţie consfinţind „o tautologie productivă”
Multă vreme un autor prohibit la noi, Cioran, are parte, acum, de o explozie editorială, ca salutar gest recuperator. Doar că unele dintre titlurile puse în circulaţie, inundând piaţa literară sunt, cum s-a
observat, „antologii cosmetice”, cu un sumar „agreabil”, filtrat, ca să nu zicem cenzurat. Dar şi aşa, teribilismul tânărului Cioran, crescut la şcoala lui Nae Ionescu într-un dispreţ total pentru filosofia „sistemică”, răzbate la tot pasul; chiar dacă unele din vechile afirmaţii sunt repudiate, iar filosoful ne invită, obsedat de „salahoria” nuanţelor, la o baie în context, deoarece suntem repetat preveniţi: „Trebuie înţeles totul cu grijă”.
Câteva recente apariţii, stârnind comentarii, ne întăresc convingerea că interesul pentru paradoxalul şi controversatul Cioran nu a declinat; dimpotrivă. Am putea chiar spune, alături de Patrice Bollon, că receptarea „ereticului” Cioran „nici nu a început cu adevărat încă”. Avem în vedere, negreşit, pe frontul exegetic autohton, lectura nuanţată, din unghi estetic, a lui Eugen Simion asupra „mitologiei nedesăvârşirilor” (Tracus Arte, 2014), subliniind strălucirea stilistică a primului Cioran; sau recuperarea psihologizantă a „filosofului privat”, din perspectiva extaziologiei, aşa cum a încercat Horia Pătraşcu în Terapia prin Cioran (Editura Trei, 2014), mizând pe forţa „gândirii negative”. Şi fără a uita de scandalul 
iscat de embargoul Humanitas: cele două volume (Opere, 2012), îngrijite de Marin Diaconu, introduse „oblic” în circuitul public (cf. Alex Goldiş), semnificând, din păcate, o recuperare fără ecou. Iată că şi timişoreanul Ciprian Vălcan îmbogăţeşte lista exegeţilor; el a avut inspiraţia de a chestiona şi de a aduna, într-un volum „planetar”, treizeci de voci din tabăra cioranologilor (Cioran, un aventurier nemişcat. Treizeci de interviuri, Editura All, 2015); adică un Cioran receptat în variate medii culturale, aducând un „aer proaspăt” în exegeză, deschizându-se publicului larg.
De un interes special este, însă, volumul lui Ion Dur dedicat unui „dionisiac cu voluptatea negaţiei”, apărut la Tritonic, în 2016. Fiindcă profesorul sibian, deplângând absenţa unei ediţii critice a operei cioraniene, propunea, în Cioran. Conform cu originalul, o serie de acribioase lecturi paralele, confruntând manuscrisele cu ediţia princeps, afirmând ferm, ajuns la capătul demonstraţiei: „Avem nevoie de un Cioran conform cu originalul”. Să reamintim că Ion Dur era cel care „înscenase”, în 11-12 aprilie 1991, Symposionul sibian, sperând într-o revenire a lui Cioran, renunţând la „distanţa protectoare”. N-a fost să fie. Şi tot el consultase arhiva lui Aurel (Relu) Cioran, oferind de-a lungul anilor binevenite corective, observând că provocatorul Cioran, superficial cunoscut, deformat, anatemizat etc., devenise un „sac de box ideologic”. Cu deosebire Schimbarea la faţă a României, apărută în 1936 la Vremea şi reluată în 1941*), a iscat aprige controverse. Şi e regretabil, scrie Ion Dur, că cea mai pătimaş comentată carte cioraniană, exegeţii extrăgând, pe alese, „probele”, a fost trimisă pe piaţă „fără călăuze critice”. Cu atât mai mult cu cât versiunea definitivă, „singura autorizată” (Humanitas, 1990) este „serios amputată”; încât, pe bună dreptate, Ion Dur vrea un Cioran care „să semene cât de cât cu originalul”, un Cioran redat sieşi, „în mărime naturală”. Schimbarea la faţă, cu titlul, iniţial, în manuscris, Teoria României are, aşadar, trei variante! Profesorul Dur contabilizează migălos ce n-a trecut în ediţia princeps şi ce a suprimat Humanitas-ul, editorul din urmă oferind „prea multe croşete” şi eliminând capitolul Colectivism naţional, recuperat acum în Addenda. Cartea, exaltând trăirea subiectivă, a suportat un „traseu anamorfozat”, iar recepţia, inflamată şi adjectivată la rându-i, se desfăşoară sub semnul exceselor. Retractările lui Cioran, eliminând „pagini pretenţioase şi stupide” stau sub imperativul „confortului ideologic”, notează Ion Dur. Grijuliu, Cioran se cenzurează, despărţindu-se – prin ajustare – de „o operă delirantă”, în care a investit febră şi pasiune, oferind „sugestii” pentru grandoarea României. Coborând în epocă, cu extrase din presa vremii, Ion Dur ne face părtaşi la spectacolul recepţiei. Acuzele, revărsate asupra filosofului liric denunţă „un masacru sângeros” (cf. Nichifor Crainic), pus la cale de un Cioran doritor de scandal; doar Bucur Ţincu atrăgea atenţia că nu e vorba despre o carte „de program şi doctrină”, ci de viziune şi profeţie. A urmat, se ştie, în segmentul postbelic, critica orchestrată prin comandă ideologică, punând la lucru „artileria de partid”. Iar după dispariţie, un lung proces postum, „martorii” de la noi sau cei convocaţi de Philipe Cusin, în Franţa, devoalând aderenţele de juneţe, acel „trecut fascist”, obscurizat. Încât Pierre-Yves Boissau, considerând opera lui Cioran un palimpsest, sugera că textele franceze ar masca „un păcat (aproape) originar”, dezvăluind, sub deghizament, „schimbarea la faţă a trecutului”. Sau poate doar o „dezavuare subterană”, acceptată elegant de Patrice Bollon.
Cert, Schimbarea la faţă, văzută peste ani de însuşi Cioran ca „o divagaţie”, ceva preistoric, rămâne – în ochii profesorului sibian – „un pamflet al inerţiei româneşti”, scris „cu multă literatură” (coeficient de poeticitate); altfel spus, „o poveste sanguinară”. Nu putem trece, însă, peste o observaţie care dă de gândit. Cartea în discuţie exprima „pasiunea şi regretele unei iubiri disperate”, trăită apocaliptic; iar rândul final din manuscris („Nu cred să nu cred în România”) asupra căruia atrage atenţia I. Dur, tăiat de Cioran, vorbeşte de la sine, dubla negaţie consfinţind „o tautologie productivă”.
Conversiunea negativului, visând la afirmarea fiinţei româneşti, şi „în-fiinţarea” României, l-a ispitit pe reformatorul Cioran, cercetând fenomenul „neantului valah” într-un aspru rechizitoriu, făcut cu „ură iubitoare”, denunţând „golurile” noastre istorice şi psihologice. O idolatrie „pe dos”, o creaţie ex nihilo, născocind un viitor în care nu credea, cum va recunoaşte, pocăit, în Ţara mea. Dar Schimbarea la faţă a României împingea izbăvitoarea soluţie cioraniană (individuală) la scara neamului, postulând un mesianism de împrumut.
Să ne amintim că, în ochii contemporanilor, de pe baricada raţionaliştilor, tânărul Cioran a fost taxat drept „un cabotin al disperării”, luând suferinţa „în antrepriză”, cum scria, în idilizatul interbelic, Şerban Cioculescu; mai târziu îl vedea ca pe „un nietzschean bogomil” (v. Gazeta literară, nr. 20/1959). Nici alţii nu au fost mai blânzi cu acest retor al suferinţei, neliniştit, paradoxal, şocant, scandalos, derutant, ambiguu, suspicios, memorabil, agitat, categoric, contradictoriu, violentând cititorul. Aliterat, după G. Călinescu (v. Contemporanul, nr. 39/1958), în necurmat delir, gongoric şi catastrofic (zicea M. Sebastian), primul Cioran calomniază cu furie, suspectat de precocitate şi fanfaronadă, lansând, însă, diatribe sclipitoare. Critica nouă vorbeşte chiar despre o „reconvertire estetică” (cf. Alex Goldiş), moralistul elegiac răscumpărându-şi negaţionismul (vital, excesiv, energizant) prin artisticitate, fără a fi fost – observa Eugen Simion – „un ideolog pe termen lung”. Dar junele Cioran, deja „cioranian”, un „depresiv grandilocvent” (spunea L. Blaga ) şi un „trăirist legionar” (cf. Lucreţiu Pătrăşcanu) va trece 
prin proba demonizării, pedepsit pentru vorbele rele aruncate la adresa unei „seminţii fără rost”, trăind într-o ţară nevertebrată, ca „rezumat al neantului”. Mai târziu se va explica timid: era vorba despre o iubire care, prin scrisul unui deznădăjduit, „nu îndrăznea să se mărturisească”. Să mai amintim că, făcând un bilanţ al Anului literar 1936, Eugen Ionescu (v. Facla, 2 ianuarie 1937) nota, în treacăt, doar „inevitabilele frenezii” cioraniene. Probabil că scandaloasa carte încă nu apăruse!
Intervenţii mai recente (cazul lui Pierre Yves Boisseau, în Le Monde) „denunţă” xenofobia, antisemitismul, altfel spus substratul extremist al operei lui Cioran. Încât tot ce a scris după cea mai controversată carte a sa (adică, negreşit, Schimbarea la faţă a României) pare a fi, potrivit raţionamentului eseistului amintit, doar o secreţie a sentimentului de culpă. Previzibil, dispariţia moralistului a provocat decontul, a stârnit reacţii virulente, rebeliunea exegetică fiind întreţinută, ştie oricine, de însăşi creaţia sa inflamată, orgolioasă, contradictorie. De pe meterezele Ego-ului, Cioran priveşte dispreţuitor; fie că vorbeşte de rostul echivoc al religiei, fie că mustră, în fraze grele, „neînfăptuirile valahe” şi destinul nostru slugarnic, el – în inconfundabilu-i stil laconic, fragmentar, liric – se confesează. Hiperlucidul Cioran acuză povara existenţei („accidentul meu”) şi face din temele sale obsesive (având ca poli singurătatea şi orgoliul) o dilatată „confesiune neîntreruptă”. Gândul fulgurant, iubind fragmentul, cu oroare de sistem, esenţializează; menirea singulară, respectând unicitatea ca fiinţă şi esteticitatea propriei individualităţi, înseamnă, de fapt, o prăbuşire în sine (după ce, inevitabil, a făcut ocolul Istoriei). Cioran ştie prea bine că doar cultura este triumful individuaţiei. Afirmaţia, aşezată răspicat în paginile „istorice” ale cărţii sale de juneţe („divagaţii” scrise prin 1935-36), se hrăneşte din pasiune, conştientizând limitele României şi visând, fanatizat, la „schimbarea (ei) la faţă”.
■ Fragment
