Cum s‑ar manifesta sculptorul văzându‑se omagiat după reţetele nemuritoare de pe vremea festivismului comunist sau când ar descoperi reversul medaliei…
Până mai deunăzi, dintr‑o legitimă lehamite faţă de abrupta decădere pe care o experimentăm în mai toate planurile, renunţasem cu totul la articolele mele polemice, pe diferite teme din jalnica noastră realitate. Dar, brusc, ceva m‑a scos din greaţa curentă pentru o alta, mult sporită. E vorba de noua conjuraţie a imbecililor care se coagulează cu o viteză uimitoare în jurul numelui lui Constantin Brâncuşi, a cărui aniversare o serbăm festivist şi/ sau inept pe 19 februarie.
Ca să mă fac mai bine înţeleasă, tot hobiţeanul îmi vine în ajutor. Că doar el, când a revenit pentru prima oară în patrie după autoexilul la Paris, a exclamat, se spune: „V‑am lăsat săraci şi proşti, v‑am găsit mai săraci şi mai proşti!” Mă întreb ce ar zice acum, când viaţa şi arta lui au devenit subiect de „reinterpretare”? Mă refer aici la Coloana Infinitului pe post de falus în desenele unui artist „internaţional”, cum îl numeşte tabloidul „cultural” Vice pe respectivul reinterpretator şi unde acesta se şi produce „literar” pe teme brâncuşiene. Cum s‑ar manifesta sculptorul văzându‑se omagiat după reţetele nemuritoare de pe vremea festivismului comunist sau când ar descoperi reversul medaliei, adică negarea acestui tip de omagiere şi înlocuirea lui cu trimiterea în derizoriu a sculptorului (o aşa‑zisă demitizare care ar trebui să‑i recalibreze poziţia în istoria artei şi a culturii)? În fine, cum s‑ar simţi Brâncuşi văzându‑se promovat (de parcă ar mai avea nevoie de aşa ceva) prin intermediul unei dudui semianalfabete pentru ca, vezi Doamne!, să ajungă mai uşor la creierul tinerei generaţii informaţia despre cine a fost Brâncuşi şi cu ce s‑a ocupat el în viaţă. Cum ar reacţiona artistul simţindu‑se înghesuit de diferiţi impostori şi părerişti care „conferenţiază” pe tema Brâncuşi? Oare ce ar zice sculptorul acum, constatând că nici mort nu poate scăpa de blestemul de a te naşte inteligent, talentat şi menit să laşi ceva în urmă, într‑o lume de gură‑cască şi de idioţi, lumea din care a fost nevoit să se refugieze, imediat după Brâncuşi, Caragiale, urmându‑le mai târziu Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade? Toţi aceşti români înzestraţi cu darul creaţiei (artistice, literare, ştiinţifice, filosofice) au părăsit România pentru a‑şi regăsi identitatea profundă şi pentru a deveni, în loc de cetăţeni ai unei ţări irecuperabile, „demni cetăţeni ai vastului univers”. Ceea ce s‑a şi întâmplat, cum avea să ne‑o dovedească istoria.
Ciorovăiala din zona politicii s‑a transferat, în preajma aniversării lui Brâncuşi, în zona (sub)culturii, iar din această gâlceavă a tuturor cu toată lumea există o singură victimă colaterală: marele sculptor însuşi. Cam aşa ştiu românii să‑i preţuiască pe cei mai buni dintre ei. Probabil, tocmai din acest motiv, Brâncuşi n‑a mai dorit să fie român, dar, se vede treaba, n‑a scăpat şi nu va scăpa niciodată de povara geniului care‑l transformă, postum, în victimă a imbecilizării generalizate din societatea românească.
Iată ce afirmă cu nonşalanţă, în revista Vice, aşteptând ca toată lumea finuţă să‑l aplaude, interpretatorul falusiac al Coloanei Infinitului: „Pentru mine, Constantin Brâncuşi e inamicul public al culturii române. Bine, şi Mihai Eminescu. E clar că mi s‑a urât cu binele. Cum să spun, cum să gândesc aşa ceva? Chiar nu mai am pic de respect? Cine mă plăteşte să târăsc în noroi icoanele sufletului cultural românesc? Cum de nu se cască Pământul să mă înghită? (…) Ăsta este miezul reacţiilor indignate, când spui ceva rău de cei doi artişti: o pioşenie stridentă, un clocot sufletesc de operetă. O păţeşti şi când nu vorbeşti de rău, doar interpretezi opera sculptorului, cum mi s‑a întâmplat mie anul trecut, când un primar a ameninţat că îmi face reclamaţie la Ministerul Educaţiei şi la Universitatea de Arte din Bucureşti, unde predau, pe motiv că am postat pe Instagram nişte desene erotice, în care falusul era reprezentat de Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi. Blasfemie ce‑am făcut!” Curat, coane Fănică! Dar nu chiar blasfemie, ci mai degrabă teribilism, lipsă de idei, anumite complexe şi, mai ales, parazitarea unui nume consacrat, în vederea unei afirmări, altfel puţin probabile.
Mai la vale, interpretatorul găseşte şi vinovaţii pentru distrugerea artei lui Brâncuşi (dar unde oare e distrusă arta lui Brâncuşi, în afară de mintea interpretatorului?!): „În anii ’70 se băgau fonduri enorme în arta românească şi implicit în taberele de sculptură. Unele sunt, în prezent, minunate locuri pentru grătar, cum ar fi tabăra de la Măgura, judeţul Buzău. Sunt mai multe, poate că asta este cea mai faimoasă. Pietroaie enorme, mai mult sau mai vag geometrizate, zac pe pajişti mioritice. (…) La începutul anilor ‘70, nu era o problemă, statul plătea: împrăştiau 50 de pietroaie pe câmp şi aduceau artiştii. Dar orice student din anul întâi la Arte ştie că nu este o idee productivă să aglomerezi şi oarecum să izolezi într‑un loc mai mulţi artişti, ca să nu mai spun sculptori, împreună cu scule electrice şi cantităţi considerabile de alcool, toate la preţ redus spre zero. Dincolo de minunatele şi spumoasele poveşti de pahar şi vitejie (obligatoriu bătaie, skanderbeg), transmise de cei pe care ciroza nu i‑a răpit dintre cei vii, mai rămânea problema lucrului. Bine, bine, bem noi şi ne rupem capu’, dar stai să vezi, că trebuie să şi producem ceva într‑un timp destul de scurt. (…) Timpul trecea, tovarăşii de la partid veneau să vadă sculpturile, aoleu! Soluţia apărea clară ca imaginea Fecioarei prin fumul de ţigară şi grătar: simplificarea formei, de la Brâncuşi citire! Suntem salvaţi! (…). În acest fel s‑a continuat şi în afara taberelor şi simpozioanelor. Dădeai două trei tesle în lemn, purtai un chimir, fumai ceva fără filtru, o ardeai testicular, că nu pot să zic coios, aveai numai texte despre cum te trimitea tac‑tu cu oile, gata, puteai să te declari sculptor român. Un anumit gen de sculptor, pentru că nu sunt toţi aşa. (…) Brâncuşi a dat naştere, fără să vrea, unei legiuni de epigoni exponenţi ai machismului geometric, care au mâncat o pâine de pe urma lui: dacă nu ar fi simplificat el lucrurile, aoleu, oamenii ăia ar fi trebuit să încerce să gândească ceva cu capul lor. Nasol”.
Îmi cer scuze de la cititorii revistei Contemporanul. Ideea Europeană pentru respectivul citat. E real şi aparţine unui pictor român contemporan „internaţional”. Nu‑i scriu numele pentru că nu vreau să‑i fac reclamă. Nici n‑ar avea nevoie, la cât e de „internaţional”. Problema e că anul acesta, trist de tot, se împlineşte o jumătate de veac de la deschiderea primei şi celei mai mari tabere în aer liber (Măgura Buzăului), o adevărată academie liberă de scuptură în anii comunismului, unde s‑au format ori s-au afirmat cei mai importanţi dintre sculptorii ultimelor decenii ale secolului al XX‑lea. Şi dacă, astăzi, din punct de vedere fizic, cele 256 de lucrări monumentale din poienile rotate ale Măgurii sunt în avansată stare de degradare şi năpădite de vegetaţie, efect al nepăsării şi nesimţirii generalizate, iată că şi din punct de vedere moral, autorii acestor lucrări, vii sau morţi (cei mai mulţi dintre ei, dar ce contează?), sunt grosolan defăimaţi, iar o întreagă direcţie din sculptura românească modernă e trimisă direct la deşeuri nereciclabile. Practic, „internaţionalul” nu‑l desfiinţează numai pe Brâncuşi, ci întreaga sculptură românească postbrâncuşiană. Asta da realizare! Dar, în fond, uitaţi cât de bine se asortează cele mai sus citate cu gângăveala duduii Rimes/ Râmeş, „Ambasadoarea” Zilei Brâncuşi din anul de greaţă 2020: „N‑am avut mereu tangenţă foarte foarte mare cu cultura, cu cultura ne‑contemporană pentru că am fost şi eu copil, am crescut la ţară. În momentul când am început să‑l descopăr pe Brâncuşi, m‑au fascinat lucrările lui că nu reprezentau neapărat cum se numesc (s.m.). Se numeşte Poarta Sărutului, dar parcă nu înţelegeam de ce se numeşte aşa”.
Nu mai e nimic de zis, decât că aşa arată astăzi tropăiala şoarecilor pe lângă elefant.
Luiza Barcan
