„Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa este atât de frumoasă şi atât de dramatică.
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, Bucureşti, 2006
Contemporanul. Ideea europeană este o revistă completă în vremi strâmte şi strâmbe, bolnave. Da, asta presupune osteneală multă, de echipă, dar iese lucrare bună, cu rol de bază în a asigura continuitatea culturii române. Am spus continuitate? Ce demodată sunt, când e în trend să dispreţuieşti, să urăşti religia, istoria naţională, identitatea naţională, tradiţia, valorile clasice…
În acest „timp oropsit”, ne trebuie caractere, ne trebuie eroi, ne trebuie modele. Cred cu tărie că secretul vieţii fiecăruia este modelul bun. Puterea Semănătorului o dovedeşte număr de număr Nicolae Breban, oricât de contestat ar fi modelul bun (pretenţios spus: arhetipul). Citesc şi recitesc întâi observările în linie dreaptă semnate N. Breban şi‑mi vin în minte cuvintele lui N. Steinhardt: „Răul poate să‑l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite”.
Cei strâmbi pe dinlăuntrul lor clădesc în jur „tot strâmb şi neîmplinit”, după IPS Calinic Argeşeanu. Nu şi Conte. Am ricanat mai întâi: Revista cu două nume? N‑am avut dreptate. Pentru că, deşi tăbărâm pe Eminescu (cineva propunea ca statuia în bronz a lui Gheorghe D. Anghel să fie mutată din faţa Ateneului Român, sunându‑i pesemne a gol), trebuie să‑i reţinem şi să‑i repetăm spusa: „European, dar româneşte”.
Conte este un amfiteatru pentru Ioan‑Aurel Pop, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion. Un amfiteatru al cărturarilor la vreme orfană de carte. Acad. Ioan‑Aurel Pop o contrazice pe Zoe Petre, pentru care „istoria nu învaţă nimic pe nimeni” (citat din memorie). Şi în opinia mea istoria nu numai că dă lecţii, dar este o instanţă. Se va răzbuna pe Boia cum s‑a răzbunat pe Roller. Are istoria planurile ei.
Trăim un război psihologic având ca ţintă demoralizarea naţiunii, iar bolşevismul, cum susţinea Petru Ursache, poartă alt nume: elitism. Self‑elita, adaug eu, în război cu restul lumii culturale. Idealismul lui Noica, de a crea o adevărată elită, a fost dispreţuit în emisiunile lui Iosif Sava, care are un bust în Bucureşti. Noica are? Iar Mircea Vulcănescu nu poate avea. Condamnat fără vină de Tribunalul poporului, acum e condamnat de domnul Florian. Cât despre ideea morţii ca sacrificiu, ea vine de departe, nu‑i legionară, cum cred unii; iar „boicotul istoriei” (Blaga) nu înseamnă opoziţie la globalizare, cum cred unii şi alţii.
Un rătăcit, pe care nu‑l mai numesc, susţinea că „specificul naţional” e „o himeră de neidentificat”. Cuvinte ca patrie, neam, ţară sunt considerate „mizerii naţionaliste” de alt rătăcit. Dacă deschidem DEX (ediţia din 1996), aflăm că „naţionalismul promovează tradiţia, aspiraţiile neamului, în mod exagerat”. De ce exagerat? Unde exagerează naţionalismul luminat? De exagerat exagerează cei care l‑au scos din manual pe Octavian Goga, dar şi useriştii care voiau recent distrugerea bustului de pe Copou al „poetului pătimirii noastre” care a susţinut: „Ideea naţională e la noi supremul rezon al vieţii de stat”. Ce învechit, ar spune useriştii! Auzi: idee naţională, stat naţional, a cărui imagine trebuie făcută praf… Finalul să fie omul golit de entitate, de identitate? Ferească Dumnezeu ca, după memoricidul programat şi după logocid, să vină etnocidul.
Ştiu că le spun neomarxiştilor de‑a surda (dar le‑o spun) că Raymond Aron numea utopia marxist‑leninistă „opusul intello”. Din păcate, trăim acelaşi refuz al erudiţiei (savantlâc pentru proletcultişti), dar şi al naţionalismului firesc, care nu trebuie lipit de antisemitism şi de ură etnică. Da, naţionalism, dar cu spirit critic; da, dar modern, aşa cum procedează Mircea Platon, în contradicţie puternică şi fermă cu un Minister al Educaţiei care pare că doreşte să dezînveţe elevii să gândească şi să vorbească, iar pe adolescenţii olimpici să se refugieze în Occident. Până şi jocul copiilor mici se politizează: Disney e interzis pentru că şoriceii sunt discriminaţi de mâţa albă şi grasă.
De la lupta de clasă s‑a trecut la lupta de clasă intelectuală. E la modă ceea ce am numit într‑un foileton vintage stalinist, iar anomia (lipsa de reacţie) o să ne coste scump. Dacă nu vrem o lume distopică – fantastică şi negativă à la fois – trebuie să reacţionăm energic. Am împărţit într‑un an premiul revistei Contemporanul. Ideea europeană cu Ştefan Borbély, deveniţi împreună membri ai familiei Conte. Atunci, Conte mi‑a acordat Premiul Pentru Patosul Revoltei. Dar poţi vorbi calm, detaşat despre iadul ideologizării forţate? Eu nu pot. A propos de verticalitate, regretatul C.D. Zeletin îşi aminteşte (Acolada, ianuarie 2017) că George Ivaşcu i‑a spus: „Dar lasă‑te şi dumneata mai moale”! Doctorul fără de arginţi n‑a făcut‑o: a dus până la capăt o existenţă exemplară, iar Zeletin e unul dintre modelele mele.
Conte nu se lasă dus de valul corect politic. Este pe contrasens. Bine ştie că firele care îl ţes pe homo sapiens sunt, după Ernst Casirer: limba, mitul, arta, religia. Cine vorbeşte despre Dumnezeu fără Dumnezeu nu ştie ce face. Cine vorbeşte despre „necesitatea complexului limbii române” nu ştie ce vorbeşte. Aura Christi ştie că, dacă dispare limba, dispare şi poezia. Un decupaj preţios din Noica: „Din limbi străine să înveţi şi în limba ţării tale să scrii, spunea Cantemir. Din culturi străine să înveţi şi cultura ta, cu zăcămintele ei neştiute, s‑o înţelegi, vom spune”.
Repet, că trebuie: să‑ţi negi valorile este huliganism cultural. Reperele valorice sunt ferme pentru refuznicul Th. Codreanu, în ceartă cu anamorfozele, sau pentru Bogdan Creţu. Istoricii literari reducţionişti n‑au ce căuta în paginile revistei Contemporanul. Ideea europeană. Când văd că o istorie a literaturii române nu‑l cuprinde pe Vintilă Horia, o dau deoparte. Elita contrafăcută, „recenţii” sunt gata mereu să nege puterea creatoare a românilor, iar hazardul în valorizări forţează limitele bunului-simţ. Nu învăţăm nimic de la poporul ales, care este ales tocmai pentru că se consideră astfel. Solidarizarea sa de neam este impecabilă. S‑o urmăm.
Conte nu este singura revistă care dă lecţii de demnitate naţională. Sunt multe foi pentru minte, inimă şi literatură. Întâi minte, pentru că homo noeticus (omul cunoaşterii) e slăbit. Multe reviste, mai dimprejurul centrului, luptă împotriva noilor tink‑tankuri antiromâneşti, în numele omului „întrebător şi căutător” (Petre Ţuţea) de adevăr, bine, frumos, sacru: albaiuliana Discobolul, Banchetul de la Petroşani, Confesiuni şi Portal Măiastra de la Tg. Jiu; de la Nord literar la Sud, de la Argeş şi Spaţii literare la Litere, de la Cafeneaua literară la Actualitatea literară, toate probează că pasivitatea românilor la nedreptate nu e a tuturor. Nu toţi scriitorii cred, ca H.‑R. Patapievici, că trăim într‑o ţară pseudo, vespasiană (v. Idei & blocaje, Humanitas, 2007, p.147). Şi nu văd, prin dioptriile mele, că ar arăta „ca maioneza tăiată” cultura românească umanistă.
Da, Conte are un cuvânt greu de spus. Închei, citându‑l pe Simion Bărnuţiu: „Eu nu m‑am temut a scrie, tu nu te teme să citeşti”.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Marius Miheţ
Contemporanul în postcomunism. O seamă de repere
De la sfârşitul lunii martie (1990), apare noua serie a Contemporanului (1946‑1989), cu adaosul Ideea europeană. Patronajul lui Nicolae Breban arăta clar direcţia revistei. În Cuvânt-înainte, el enumeră argumentele şi viziunea seriei noi. Deloc surprinzător, Nicolae Breban afirma că, întâi de toate, revista are de‑a face numai cu literatura. În acelaşi timp, prozatorul e conştient de faptul că, la câteva luni de la Revoluţie, este imposibil să ignori efervescenţele din jur, în care politicul respiră pretutindeni.
Nici nu importă că, după o jumătate de veac fals politic, de discordanţe şi mistificări, noţiunea întreagă de politic se desfăşoară acum în voie, nedeformată. Carevasăzică, artele toate, nu doar literatura, se vor putea referi la conceptul de „politic” fără complexe. Totodată, revista nu are de‑a face cu politica pură, ci oferă o tribună de dezbatere ideilor autohtone şi străine. Excitaţia noului şi a lumii‑la‑început nu ocoleşte pe nimeni în postcomunism. Unii realizează proiecte inedite, alţii motivează prelungirile suspendate din comunism, scrise cu jumătate de adevăr sau abandonate din pricina cenzurii etc. Cultura în libertate arată cum excentricităţile de altădată pot fi transformate peste noapte în banalitate.
După jumătate de secol de neputinţe, Nicolae Breban crede că e momentul ca valoarea autentică să străbată spre cititori, iar România să definească un chip original şi demn de luat în seamă. Sigur că, bun cunoscător al culturilor europene – experienţe însuşite nu doar prin lecturi, ci şi prin diverse stagii şi deplasări – Nicolae Breban doreşte cam ceea ce va deveni, nu peste mult timp, sloganul unei întregi ţări: vrem o cultură ca afară! Noul Contemporanul popularizează valorile culturale de export. Şi astfel a rămas până astăzi. Curând apar şi opinii sceptice. Precum cea a lui Liviu Antonesei, neîncrezător în restructurarea Contemporanului, afară de miza pe Nicolae Breban, mai puţin în prima echipă redacţională.
Mai reţine atenţia şi faptul că, încă de la primul număr, revista acoperă câteva dezbateri ce se vor relua peste decenii în alte publicaţii, dar fără a se aminti – sau fără a cunoaşte – faptul că la Contemporanul au apărut primele idei despre starea nouă a literaturii. Printre alţii, Ioan Buduca atrage atenţia că instituţia criticului literar a dispărut. Şi suntem la câteva săptămâni de la Revoluţie! Dacă citiţi presa ultimului deceniu literar, rămâi cu impresia că deficitul de autoritate abia s‑a petrecut. Nicidecum! În articolul Cronicarul literar, azi, Ioan Buduca spune răspicat cum cronicarul a rămas un simplu autor de opinii literare, fără repere majore după care să se ghideze cititorii. Pentru că dictatura antiintelectuală a lui Ceauşescu a dispărut, iar cititorul nu mai are nevoie să fie călăuzit.
Opinia mea este că Buduca avea dreptate, iar cronicarii de prestigiu – în frunte cu Nicolae Manolescu – au înţeles repede că trebuie să‑şi dubleze autoritatea, distribuind‑o în domenii alternative de decizie practică. Probabil că implicarea politică în această resemnare îşi are punctul de plecare. Au procedat identic destui critici şi istorici literari. Şansa lor, rezerva salvatoare, a fost implicarea universitară, care le‑a permis să practice, chiar simbolic, cronica literară. Unii, până astăzi (Cornel Ungureanu, de pildă, la Orizont).
În orice caz, nu‑i deloc frapant tonul polemic al Contemporanului. Ce va continua cu altă provocare: prima Adunare Generală a Scriitorilor din libertate marchează ceea ce Breban numeşte sfârşitul ilegalităţii şi propune ca în epoca de libertate culturală să existe responsabilitate morală faţă de istoria deceniilor trecute. Alerta prozatorului se referă la faptul că au apărut panica şi dezorientarea cititorilor din lumea consumeristă, iar scriitorul trebuie să rămână numaidecât un reper moral. Tot în primele ediţii ale Contemporanului sub umbrela ideii europene se află şi alte iniţiative memorabile. Precum apelul pentru anularea decretului prezidenţial din 1975, prin care Dumitru Ţepeneag rămânea fără cetăţenie română.
Se poate limpede observa cum Nicolae Breban aduce în fiecare număr din Contemporanul o problemă care se poate rezolva în regim de urgenţă, cu maxime beneficii culturale şi morale.
Voi încerca să le sistematizez: pe lângă dialogul viu al culturii române cu străinătatea, reabilitatea morală a scriitorului român (procesul intelectualului român), urgenţa reformării USR, avertizarea avansului rapid al culturii de consum în dauna celei autentice, recuperarea diasporei, redarea demnităţii scriitorilor puşi la index şi reformarea şcolii româneşti.
În numărul trei din Contemporanul, Nicolae Breban trece la nuanţarea problematizărilor. Cu un titlu care a devenit ulterior o celebră carte – Riscul în cultură – directorul revistei afirmă că umanitatea n‑ar avea vreo utilitate, aşa cum crede mica burghezie, pentru că ideea de destin este superfluă. Riscăm în cultură boala, ratarea, ridicolul, infernul îndoielii şi singurătatea ca maladie nevindecabilă. Cum se poate constata, Nicolae Breban trece direct la dezbaterile esenţiale din literatură, lăsând politicul în plan secund. Miza lui este dublă: pe de‑o parte, prozatorul precizează ce nu se admitea în regimul anterior; pe de altă parte, cititorul pricepe că riscul de odinioară, exclusiv politic, se cuvine să fie valorificat de pe poziţiile ideilor literare şi filosofice. Cu alte cuvinte, realizarea ca formă pură şi perfectă a ratării ca risc cultural nu înseamnă numai afirmarea teoretică în libertate, nici chiar culturalizarea publicului, cât un adevărat manifest. În partea a doua a editorialului (din numărul patru al Contemporanului) reţinem că, alături de evazionism – elaborat în dialog cu Dumitru Ţepeneag –, ar mai fi de amintit oportunismul – care trebuie nuanţat. Pentru că una e să vorbeşti despre oportunism ca exterioritate, şi alta despre oportunismul personal. Ceea ce se întâmplă în noua societate arată cu degetul către oportuniştii fără idei autentice. Pe când ideile reale nu sunt doar pretinse. Ci ele necesită din partea posesorului o distanţă obligatorie.
Fără îndoială că Nicolae Breban invita la evaluări individuale pe toţi oamenii de cultură. Dar nu oricum. Ci cu indicaţii de subtilitate etică, aş zice. Una e să afirmi ceva, alta e să ateşti responsabilitatea personală, atunci când ideile tale pot prelucra un material ideologic. Astfel s‑a născut ceea ce Breban numeşte valoarea inestimabilă a unei personalităţi literare. Ea s‑ar defini în joncţiunea fragilă cu ideile sau spiritele care n‑au reuşit să fie destul de vigilente în manifestările lor, şi care, nu o dată, au semănat confuzii. Este cazul lui Nichita Stănescu ori Constantin Noica.
Dacă repetatele invitaţii la onestitate etică şi evaluare morală în postdecembrism ar fi fost luate în serios, cred că aveam de‑a face cu o altă lume literară. Intervenţiile lui Nicolae Breban şi ale altor nume de prim‑plan n‑au avut efectul scontat. Indiferent de pactul personal cu diavolul ideologic, scriitorul român căuta fisurile din orice proces al conştiinţei. Aşa se face că, până şi cei dovediţi colaboratori sau propagandişti stridenţi ai vechiului regim au ales calea victimizării, pentru a nu fi puşi la stâlpul infamiei. Până astăzi, destui scriitori au dus cu ei în mormânt practica nesănătoasă, preferând conştiinţei murdare o relativă imagine publică. Numesc acest proces – prestigiu de catifea. El a dăunat sănătăţii unui mediu literar intoxicat din toate direcţiile, chiar în primele luni postrevoluţionare.
Din 1990 până astăzi, prin vocea directorului ei, revista Contemporanul promova număr de număr poziţionări care să reuşească reformarea spaţiului cultural românesc. Revista nu apărea doar să continue o tradiţie, cât să stabilească zone de gândire liberă. Oricând era cazul, revista se situa în opoziţie. Fără ea, fără cultura contradictoriului şi a interogaţiei, ar trebui „importaţi” scriitori, scrie Breban. Pentru că ei posedă din instinct arta contradicţiei şi metoda lor a fost mereu câştigătoare. Nu trebuie să lipsească nici criticii, spune cu umor scriitorul, pentru că „sunt răi şi acri de la natură, şi aşa trebuie să fie!”, iar importul de poeţi ar fi necesar pentru că „ei sunt extrem de răi, de incisivi, tirania se teme în primul rând de ei (…) ei sunt nebuni, deci cinstiţi, curajoşi, ei nu pot fi cumpăraţi sau impresionaţi”.
De fapt, cred că Nicolae Breban imaginează noua opoziţie culturală ca o grupare de guerilă – fără a o numi aşa –, pe care Contemporanul ar putea oricând să o găzduiască. Trebuie precizat că toate editorialele lui Nicolae Breban au vigoare, provoacă şi caută, de cele mai multe ori, să polemizeze vitalist. Contează şi locul în revistă: strategică, prima pagină – dedicată în comunism propagandei – ar avea acum rolul comentariului original, care să dea tonul problematizărilor.
Prima pagină este în sine parte a programului noului Contemporanul. Chiar cu riscul excesului, valoarea instruieşte cititorul şi ilustrează „geniul naţional” – umilit în deceniile anterioare. De aceea, actualitatea se oglindeşte număr de număr, revista oferă spaţii largi generaţiilor care se suprapuneau în noul context social (optzeciştii şi nouăzeciştii). De fapt, fără culoare generaţionistă, cât certificând existenţa valorii în textele orişicui (rubrica „´90” găzduieşte destul spaţiu afirmării scriitorilor zilei).
Între texte polemice, Breban strecoară articole‑program. Câştigat e în primul rând romanul realist, care ar privilegia renaşterea literaturii, mai ales prin recuperarea elementelor majore ale tehnicii de creaţie (arta dialogului, arta personajului, atmosfera, înglobarea orizontului spiritual şi social etc.). Deloc întâmplător, Gheorghe Grigurcu îl atacă pe Preda în Contemporanul, dezlănţuind serii de articole polemice. Neutralitatea de care vorbea Ţepeneag nu va putea fi păstrată mult timp la Contemporanul. Prea încărcate de cinism şi impostură, vremurile obligă la atitudine. Dezamăgirea lui Breban creşte din lipsa unei rezistenţe prin cultură, în care solidaritatea să depăşească intransigenţele ideologice. Ridicând miza spre trecutul occidental, autorul romanului Bunavestire spune că spiritul republican din postcomunism poate ajuta intelectualul să educe un public dezorientat. Câtă vreme strada e „vie”, intelectualii creditează prin libertatea de expresie şi grupurile solidarităţii.
De semnalat că, la finele primului an al seriei noi, Contemporanul foloseşte noţiuni deja refuzate în numeroase publicaţii de atitudine civică: deloc întâmplător, numărul 35 al revistei
comemorează „Martirii Culturii Române”. Fotografiile lui V. Voiculescu, Marin Preda, Emil Bota, Nichita Stănescu, A.E. Baconsky, Ion Caraion, George Ivaşcu, Teodor Mazilu, Alexandru Ivasiuc, Leonid Dimov, Sorin Titel şi Nicolae Velea însufleţesc ideea unui canon etic; chiar dacă în privinţa unora, cum e Ion Caraion, lucrurile se mişcau deja în zona colaboraţionismului – la graniţa crimei cu premeditare –, persistă ideea valorilor ce trebuie revizitate. În numărul dublu, de sfârşit de an, Nicolae Breban polemizează cu cei care exclud Revoluţia la nici un an de la evenimente. La fel critică pe cei care se fac că nu văd deserviciile oportuniste ale lui Călinescu (cel cu Cronica optimistului ţinută chiar în Contemporanul), Camil Petrescu şi Mihail Sadoveanu, în primul rând. Despre compromisurile celor amintiţi şi automarginalizarea unor Voiculescu sau Blaga aminteşte editorialistul cu gândul la actualitatea unor aşa‑zise rezistenţe intelectuale.
Programul editorial schiţat de Nicolae Breban are originea în traseele concepute pentru România literară din 1971. Complicaţiile vremii îl obligă să demisioneze (de la Paris), însă programul va fi continuat după decenii la Contemporanul, nefiind descurajat de consumismul actualităţii ori de moartea previzionată a culturii. „Prima noastră politică să fie literatura, acesta să fie paradoxul!” afirmă prozatorul în Stafiile şi farmecul exilului. Intervenţia lui amendează şi politizarea excesivă a literaturii pe care Paul Goma a practicat‑o, scinzând valorile şi expulzându‑le pe baza acestor criterii. Cum n‑am avut propriu‑zis o rezistenţă în comunism, autorul notează că Biserica Greco‑Catolică a fost singura instituţie care s‑a opus şi a fost eliminată total din viaţa publică.
Dincolo de atitudinile critice şi situările etice, Contemporanul iniţiază o serie de Colocvii celebre până astăzi: înainte de toate, cele dedicate Romanului românesc (Cluj, 1991) şi Manualelor şcolare (Iaşi, 1991). Un ton al regândirii canonului prozei este propus de Gheorghe Grigurcu şi Barbu Cioculescu, care îl citesc critic pe Marin Preda. Reacţiile vor fi pe măsură, cei doi critici vor fi linşaţi mediatic. În timp, aşa cum arată capitolele dedicate din Istoriile literaturii române apărute până de curând, cei doi aveau dreptate să desconsidere o parte din opera fostului director al Cărţii Româneşti. Mai mult, Gheorghe Grigurcu propunea în toamna lui 1991 un Nürnberg românesc, un proces al intelectualilor colaboraţionişti (Eugen Barbu, Adrian Păunescu etc.).
În privinţa rezistenţei anticomuniste, Breban spune că şi el, ca Blaga în anii cincizeci, trăia ceea ce s‑ar putea numi un „exil intern”. Îmi aduc aminte că Ţoiu numea asemănător lipsa lui de atitudine la vedere – „exil interior”. Folosind această sintagmă, Breban revine la ideea din deschiderea seriei noi a Contemporanului, aceea a incapacităţii de solidaritate în momente de criză. Şi aminteşte de scandalul meditaţiei transcendentale.
Până astăzi, nicio dezbatere adevărată sau de minim interes cultural, niciun eveniment nu au lipsit din paginile Contemporanului. La fel cum semnăturile au acoperit toate numele importante din actualitatea de ieri şi azi. Din babiloniada publicistică postdecembristă, alături de alte câteva reviste, Contemporanul a păstrat dezbaterile oneste de idei, reale şi imparţiale, a mers pe calea imaginată cu sentimentul romantic că ideile pot schimba chiar şi lumea croită anapoda. De departe, Contemporanul este astăzi revista de cultură ce oferă cel mai generos spaţiu istoriei şi identităţii româneşti prin literatură şi arte. Duetul Nicolae Breban – Aura Christi a conservat de câteva decenii o publicaţie care nu‑şi trădează principiile şi cititorii.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Maria‑Ana Tupan
Jubileul perpetuu
Momentele jubiliare sunt, în existenţa fiecărei reviste, prilej pentru mobilizare sporită de energii, vânătoare de colaboratori prestigioşi, editoriale care depăşesc interesul imediat al agendei revistei, fiind fructul unor meditaţii pe teme de interes general. Despre Contemporanul se poate spune că jubileul este o dată în calendar care nu se încarcă de diferenţa specifică a conţinutului unui număr ieşit din serie. Chiar mai înainte de a intra sub egida Academiei, revista beneficia de colaborările unor personalităţi ale culturii române, se adresa istoriei mai curând decât strictei contemporaneităţi, iar editorialele academicianului Nicolae Breban au fost întotdeauna mai aproape de discursul sapienţial decât de cel jurnalistic, fie el şi într‑o accepţiune superioară.
În istoria revistei, au predominant în perioada antebelică preocupările sociologice, disciplina îngheţând în comunism într‑un pachet de şabloane şi prefabricate ideologice, în care mai răzbăteau şi simptomele unui conştient politic culpabil. Contemporanul devine un fel de magazin cu cronici şi recenzii ale celor mai importante evenimente din viaţa artistică, muzele fiind închise în nişe independente. Contemporanul postdecembrist a evoluat treptat către un profil, nu numai reîntregit cu toate componentele culturii, dar şi interdisciplinar. Departe de a fi un hic et nunc al existenţei subumane, contemporaneitatea are un sens diferit de prezent pur şi simplu. A fi cu‑timpul, în‑timp înseamnă conştientizare a specificului său, relaţionare prin praxis, definire a sa prin raportare la celelalte momente istorice sau previziune a cursului său şi posibilelor direcţii. Revista îşi propune, ca şi The Contemporary Journal din Nottingham, ca, într‑un moment de criză fără precedent, să iniţieze „dezbateri între instituţiile artistice şi culturale privitoare la supravieţuire, socializare şi subiecte preocupante”. Perioadele de criză nasc necesitatea redefinirii temeiurilor existenţei unei societăţi, a valorilor sau menirii instituţiilor, ceea ce se aşteaptă mai ales de la voci de autoritate care nu se limitează la cercul strict disciplinar, ci pătrund în sfera discursului public, în care Habermas a văzut spaţiul de emancipare intelectuală faţă de structurile de putere. Cel mai cunoscut exemplu de editor de cărţi şi reviste academice (în colaborare cu Academia de Drept Internaţional de la Haga) este editura Brill, fondată în 1683 la Leiden, care, în momentul actual, desfăşoară proiecte‑pilot în domeniul cunoaşterii şi caută noi forme de gândire critică prin care să fie înnoite programele şcolare, dincolo de scopurile strict pedagogice, dar şi modalităţi de acces liber la cultură prin crearea de biblioteci digitale. Lansând proiectul unei biblioteci digitale şi încurajând un stil polemic, argumentativ, de critică socială, în stilul Şcolii de la Frankfurt, organizând întâlniri cu cititorii, redacţia Contemporanul urmăreşte să fie un ferment social, o sursă de inspiraţie pentru reforme de natură să elimine statutul de ultimi barbarorum de care, din păcate, a avut adesea parte România din momentul reluării parcursului european. Modelul se poate să fi fost conferinţele de la Ideea europeană sau Criterion din perioada interbelică de renaştere culturală, dar deplasarea interesului dinspre studiul operelor individuale şi al carierelor artistice către antropologie, filosofia culturii şi studiul reprezentărilor este un fenomen general.
Un astfel de număr jubiliar ar putea fi considerat, de exemplu, primul din acest an, cu momente festive cum sunt granturile şi premiile oferite de Academie.
Romancierul Nicolae Breban pleacă de la îndemnul socratic cunoaşte‑te pe tine însuţi, aflând în înţelegere (raţionalizarea iraţionalului vieţii) „o stratagemă a supravieţuirii în spirit”. Între lauda
Faptei goetheene şi tonul jucăuş gen „Am reuşit fir‑ar să fie…,” între meandrele celor mai fine mişcări ale gândului şi limpezimea expresiei finale a ideii, Nicolae Breban inventează, ca de obicei, un stil inconfundabil.
Ca şi în volumul de eseuri despre întâlnirea civilizaţie/ primitivism, sau doar ceea ce este considerat ca atare al Editurii Brill (Barbarism Revisited, 2015), Răzvan Theodorescu comentează imaginea Ţărilor Române din însemnările de călătorie ale unor eterogeni agenţi de discurs ai modernităţii timpurii: diplomatul, mercenarul, clericul, artistul, savantul. Deşi nu şi‑au propus, autorii susţin, fiecare în felul său, necesitatea reificării subiectivităţii, a concretizării proiectului individual sau de ţară. Nicolae Breban se descoperă pe sine, privindu‑se în cărţile scrise (ne amintim de Sartre: „Racine este totalitatea pieselor sale”); Răzvan Theodorescu nu mai priveşte spre alţii, precum boierul Golescu, ci la felul în care suntem noi constituiţi fenomenologic de alteri. Lecturi în străinătate şi premii (Aura Christi) sunt şi ele obiectivări ale spiritului creator în oglinda altor civilizaţii
Remarcabilă este contribuţia autorilor (nu ziarişti, ci cercetători, unii, academicieni) la o istorie afectivă a României prin aducerea la lumină a unor personalităţi şi evenimente puţin cunoscute. După decizia aiuritoare a unui parlament de tristă faimă de a elimina istoria din programa şcolară, privând un popor de memorie – probabil pentru a evita devoalarea crimelor perioadei comuniste – citim sub semnătura lui Nicolae Săcrieru aceste intuiţii ale importanţei activismului şi discursului pentru istorie: „Pentru schimbarea cursului istoric desfăşurat în astfel de momente, singură săvârşirea acestui act nu este suficientă; eroii trebuie daţi Istoriei, adică imaginea lor trebuie să fie cunoscută de cât mai mulţi dintre semeni pentru a putea fi posibilă acea schimbare a conştiinţelor capabilă să înlăture absurdul vicisitudinilor istorice”. Se vede în aceste pledoarii progresul României către autoreflexivitatea civilizaţiilor avansate (Niklas Luhmann, Die Geselschaft der Gesellschaft) ai căror membri nu mai sunt existenţe atomice, ci posesori ai unor naraţiuni identitare colective. Săcrieru recuperează pentru istorie pe unul dintre patrioţii transilvăneni, Vasile Stoica, conducătorul Misiunii Patriotice Române din America, cel care scria în 1917 secretarului de stat american, Robert Lansing, cerându‑i sprijin pentru statul român de la… Iaşi şi care apela la un periodic foarte influent, înţelegând că diplomaţia şi scrisul pot fi chiar mai eficiente decât acţiunea militară: „Actele eroice ale poporului român au reuşit să influenţeze parcursul istoric doar în măsura în care au fost făcute cunoscute şi înţelese din exterior; în măsura în care au fost coborâte în Istorie”.
Cât de convinşi mai sunt românii în zilele noastre de importanţa culturii, însă? Cu un talent pamfletar hrănit de exasperare, Mircea Platon şi Adrian Majuru recunosc ceea ce occidentalii gândesc, uneori cu voce tare sau în scris. Nu doar un învăţământ văduvit de prestigioase tradiţii prin superficiale politici globaliste, dar chiar starea de spirit a naţiunii îl face pe Mircea Platon să ne atribuie o „şcoală a iobăgiei”, un servilism faţă de centre de putere care indică lipsa oricărui spirit critic şi a conştiinţei de sine a românilor: „Denunţăm cu patriotism intervenţiile lui Viktor Orban în România, dar nu ne uităm la politicile interne şi externe care îi permit lui Orban sau liderilor polonezi să vorbească şi să trateze de pe poziţii de autoritate cu noi sau cu marile puteri. Europenismul nostru e mai rânced, ranchiunos şi revanşard decât orice naţionalism pentru că nu e constructiv, ci se mulţumeşte a fi doar pârâcios. «Tanti UE, ia uite ce fac Polonia şi Ungaria spun guvernanţii noştri, şi Tanti UE ne mângâie pe creştet în vreme ce ne mai dă un şut în fund pentru a pleca la film cu băieţii mari, Ungaria şi Polonia […] Prin comparaţie cu legea noastră, legile din Polonia şi Ungaria vorbesc de patrie, familie, de naţiune şi de creştinism, de interesul obştesc”.
În 2001, cunoscutul lingvist Norman Fairclough, de la Universitatea Lancaster, scria (Critical Discourses) despre România, intrigat tocmai de ignorarea propriilor interese de către comisiile care aveau în sarcină aderarea la Uniunea Europeană. Proiectul de dezvoltare naţională era o colecţie de generalităţi, de clişee ideologice, o zgomotoasă afirmare a dorinţei de aderare ca scop în sine. Spre deosebire de ţările menţionate de Platon, care au negociat dur cu Bruxelles‑ul, românii afişau doar o disponibilitate servilă. Să fie diferenţa de comportament statal explicabilă prin duritatea dictaturii din România care pedepsea cu severitate orice crimă de gândire personală, ceea ce a dus la eradicarea obişnuinţei?
Noutatea acestui discurs hibrid – discurs academic al cercetătorului/ şi persuasiv al jurnalistului – este apelul la material intuitiv, argumentaţia prin exemplu. Majuru comentează imagini din trecut unde este prezentă cartea. În contrapunct, autorul citează pe „scepticul şi dezabuzatul director al unei fiţuici săptămânale, cu intenţii nedesluşite şi cu abonamente cerşite, Danubiul: «N‑ai înţeles până acum, din cât ai trăit că rumânului nu‑i trebuieşte editură şi cultură, fiindcă n‑are ce face cu ele? Lui îi trebuie băutură, mâncare şi trai bun!»”. Din păcate, o voce sceptică din apropierea mea susţine ceva asemănător. Dacă este adevărat, să însemne oare că a avut dreptate Cioran atunci când i‑a caracterizat pe români drept popor „de mâna a doua”? Numerele, mereu jubiliare, ale revistei Contemporanul demonstearează, însă, alături de multe alte semne bune din cultura noastră, că asistăm la refacerea elitelor distruse de revoluţia proletară la sfârşitul ultimului război.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Olimpiu Nuşfelean
O revistă cu o mare putere de înnoire şi de slujire a culturii
În lumea de azi, e greu să ţii pasul cu timpul. Nu în sensul de a fi… la modă, notând în agendă firmele producătoare de haine sau de nu ştiu ce implanturi, ci în acela de a‑ţi conecta ideile şi reflecţia la provocările realităţii. Vedem, azi, sub ochii noştri cum oamenii de ştiinţă aleargă în urma coronavirusului şi nu‑l pot prinde pe picior greşit. Şi există echipe de cercetători de excepţie, nu glumă. Se fac eforturi, se investesc bani. Literatura, ca oglindă a realităţii în curs, nu mai ştie nici ea ce să creadă. Îşi imaginează un univers şi până ce opera vede lumina tiparului, lumea e alta, cu provocări pe care scriitorul nu le mai poate anticipa. E ca şi cum echipajul de pe submarinul Nautilus al lui Jules Verne, când ar ieşi la suprafaţă, ar constata că o echipă tehnică a trimis deja la apă, prin pură, inspirată şi originală invenţie tehnică, un submarin atomic de neimaginat. Revistele literare, ca parte, într‑un fel, a imaginarului literar, se confruntă şi ele cu provocările dintre cele mai neaşteptate. Cărora, cu toate dificultăţile, încearcă să le facă faţă.
Privind istoricul revistei Contemporanul. Ideea europeană, observăm cum a învins… istoria. Curgerea „povestită” a timpului. A avut sincope de desfăşurare, perioade aride, în care spiritul marilor evoluţii a fost afectat de „spiritul” micilor… revoluţii, dar a ieşit cu bine din toate, învingând în cele din urmă conjuncturi nefaste. Şi‑a onorat numele, fundamentându‑şi mersul pe linia trasată de generaţia paşoptistă, într‑o desfăşurare pătrunsă de reflexele modernităţii. Înălţându‑se adesea din propria cenuşă. Cu o mare putere de înnoire. Tradiţia e mereu adusă să fertilizeze marile aspiraţii ale actualităţii, care aspiraţii sunt identificate şi promovate printr‑o operă de admirabilă dăruire intelectuală, scriitoricească în primul rând, contribuind la înnoirea substanţei culturii noastre, la cunoaşterea şi promovarea acesteia pe plan naţional şi european. Paginile revistei au găzduit, de‑a lungul anilor, nume prestigioase şi dintre cele mai diverse, de la iniţiatori până la comentatorii de azi din domeniul cărţilor sau ideilor, dintre care amintim pe: C. Dobrogeanu‑Gherea, Dimitrie Anghel, Felix Aderca, Tristan Tzara, Tudor Arghezi, Benjamin Fundoianu, Mircea Eliade, Ilarie Voronca, Adrian Maniu, Urmuz, Marcel Iancu, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Lucian Blaga, Ovid S. Crohmălniceanu, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Adrian Marino, ca şi „noua generaţie” de critici Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, apoi Grigore Moisil, Mircea Maliţa, Iosif Sava, Ion Ianoşi, Ştefan Augustin Doinaş, Ana Blandiana, Nicolae Balotă şi mulţi alţii. Directori precum George Călinescu (1962‑1964), George Ivaşcu (1964‑1966, acesta deţinând şi funcţia de redactor‑şef între anii 1955‑1964 şi 1966‑1971), D. R. Popescu (1982‑1989) au adus şi ei o contribuţie importantă la afirmarea revistei.
Cu noua formulă şi echipa de după 1990, Contemporanul. Ideea europeană şi‑a demonstrat puterea de a găsi formule noi pentru servirea culturii actuale. Neafiliată nici unui partid sau grupări politice şi îmbinând vechea denumire cu numele revistei fondate de C. Rădulescu‑Motru, revista apărută o vreme săptămânal şi apoi lunar reuşeşte să învingă mediul ostil în care sunt obligate (sau destinate?) să evolueze publicaţiile româneşti şi să‑şi afirme programul de publicaţie care ilustrează puterea culturii de a ne rostui, totuşi, destinul. Editorialele de anvergură semnate de directorul revistei, acad. Nicolae Breban, exprimă modul în care viaţa unui scriitor intră în osmoză cu viaţa unei naţiuni, într‑o necesară fiinţialitate. Sârgul redactorului‑şef, Aura Christi, pentru buna şi constanta vieţuire a revistei, pentru ilustrarea marilor momente prin care trece cultura noastră actuală este de preţuit în mod aparte. Şi apoi sunt aceste nume care au dat şi dau substanţă fiecărui număr, precum: acad. Ioan‑Aurel Pop, acad. Răzvan Theodorescu, regretatul acad. Alexandru Surdu, Andrei Marga, Alex Ştefănescu, Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu, Ion Simuţ, Eugen Uricaru, Irina Petraş, Ştefan Borbély, Constantin Cubleşan, Răzvan Voncu, Daniel‑Cristea Enache, Mircea Platon, Marian Victor Buciu, Ioan Buduca, Constantina Raveca Buleu, Bogdan Creţu, Sorin Lavric, Marius Miheţ, Adrian Majuru, Gelu Negrea, Adrian Dinu Rachieru, Magda Ursache, Victor Ivanovici, Theodor Codreanu, Andrei Zanca, Adrian Lesenciuc, Angela Bratsou. Lista este mai lungă. Toţi au asigurat sau asigură o ţinută elevată revistei la care colaborează.
Faptul că revista a fost aşezată sub auspiciile Academiei Române trebuie considerat de notorietate în activitatea revuistică actuală. Revista – „contimporană cu fluturii, cu Dumnezeu”, cum ar spune Blaga, adică marcată de pulsiuni poetice, dar şi de ţelurile celeste ale unei naţiuni – demonstrează o excepţională capacitate de a aduce mai ferm în actualitatea culturală un for academic chemat să lucreze la propăşirea neamului şi, în acelaşi timp, să ofere acestui for posibilitatea de a‑şi promova mai bine rolul şi programul. Cred că merită remarcată relaţia stabilită de acad. Nicolae Breban cu academicienii care colaborează la revistă, cu preşedintele Academiei, Ioan‑Aurel Pop. Înaintând pe un asemenea drum, sperăm ca revista Contemporanul. Ideea europeană să marcheze cât mai multe vârste rotunde!
■ Scriitor, prozator, editor, publicist
Magda Ursache
