Graţie gestului extraordinar şi bine intenţionat al redacţiei cunoscutei reviste Contemporanul, avem ocazia de a promova, după o pauză de mai mulţi ani, în România, scriitori sârbi şi cultura sârbă. Este o mare onoare pentru mine, dar şi o mare responsabilitate, deoarece prezentarea unei culturi într‑o altă cultură implică o misiune extraordinară, fiindcă cel ce face selecţia autorilor şi operelor literare este adesea considerat un fel de ambasador al culturii sale.
Generozitatea redacţiei publicaţiei Contemporanul conferă o altă notă acestui demers, şi anume dorinţa de a analiza şi compara, alături de creatori eminenţi ai culturii române, şi, în ultimă instanţă, de a accepta cultura unui alt popor. Deşi suntem despărţiţi de o graniţă, legătura strânsă dintre culturile noastre ne‑a scăpat puţin, poate, şi din cauza evenimentelor istorice care ne‑au condus pe căi diferite. Important este faptul că, încet‑încet, porţile se deschid din nou: scriitorii români sunt traduşi din ce în ce mai mult în Serbia, sunt citiţi cu bucurie şi sunt foarte apreciaţi, căci, indiferent cât de mult ne‑a îndepărtat istoria, cu atât mai mare este dorinţa de cunoaştere, de a descoperi noi dimensiuni, moduri de gândire şi de viaţă, gusturile şi atitudinile nu pot fi ignorate sau neglijate. Suntem, în primul rând, oameni, cu aspiraţii şi visuri similare şi cu o imaginaţie la fel de înaripată.
În speranţa că cele două culturi – cea română şi cea sârbă – se vor cunoaşte mai bine, se vor întrepătrunde şi vor fi prezente una alături de cealaltă mai mult, dorim ca aici şi acum cultura să fie o flacără eternă, aşa cum ar trebui să fie o zeiţă sublimă, care să dureze dincolo de timp şi spaţiu. Să ne fie cu noroc!
Selimir Radulović – Poet al tuturor eonilor, stelelor străvechi şi al dragostei în Hristos Mântuitorul. Poetul Selimir Radulović s‑a născut în atmosfera mitologică a Muntenegrului, introducând în lumea noastră o nouă dimensiune a poeziei – un amestec dintre tradiţia muntenegreană şi poezia elitistă a Orientului şi Vestului, cu elementele necruţătoare ale pământului sârb, unde şi‑a petrecut cea mai mare parte a vieţii bazate pe gândire şi cultură, a întregii game de tulburări istorice. Definind clar amestecul dintre Antichitate, creştinism şi lumea modernă, Selimir Radulović s‑a înălţat cu înţelegerea cosmică a vieţii şi a poziţiei omului în ea, spre stele. Născut în 1953, la Cetinje (Muntenegru), în mediul specific al carstului stâncos, s‑a format pornind de la gândirea filosofică a Vlădicăi Petar al II‑lea Petrović Njegoš (şi nu numai, ci şi de la cea a poeţilor‑filosofi germani Hölderlin, Trakl, Rilke), apariţia şi gândirea contemporană a lui Selimir Radulović calcă pe urmele înţelepţilor creştini primordiali, ale întregii mitologii umane, adunate în vechea experienţă greacă, şi pe cele ale întrebărilor despre soarta sufletului uman, înstrăinate de pământ, piatră, pădure şi propria‑i spiritualitate.
Scriind despre propriile experienţe, tragedii şi ascensiuni, lirica lui Selimir Radulović a fost strânsă în mai multe volume de poezie publicate: Ultimele zile (1986), Un vis despre vid (1983), Intru în umbră, părinte (1995), Despre tainele vistierilor tuturor lacrimilor (2005), Fiii Sfântului Călător (2009), Sub ploaia de lacrimi din Patmos (2012), Despre păstor şi piatra cu cei şapte ochi (2015), Umbra celui de‑al optulea eon (2016), volume ce conţin cele mai frumoase poezii: Pe faţa nopţii (1996, 1997), Cartea părinţilor (2004), Unde nădăjduiam la Dumnezeu (2006), Raport din ţara celor vii (2009), Lumina din coliba tatălui (2011) şi în volume de poezii alese şi poezii noi: Din vârful însorit, înspăimântător (1999), Ca un liniştit şi luminos Vestitor (2008), Cântec de pe insula orfanilor (2010), Respiraţia micii rugăciuni (2017), Mărturisirea interpretului de vis al împăratului (2019).
Selimir Radulović este deţinătorul a numeroase premii literare în Serbia, iar cariera profesională şi literară şi‑a realizat‑o îndeplinind diverse funcţii publice precum cea de secretar al Fondului Cultural Provincial (1990‑1992), director al Centrului Cultural din Novi Sad (1992‑1997), preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Voivodina (1997‑2000), redactor‑şef al editurii Orfeus (2001‑2019). În prezent este directorul Bibliotecii Matica Srpska. Este membru al Consiliului administrativ al Matica Srpska, preşedinte al Consiliului de administraţie al Teatrului Naţional Sârb şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Serbia. Locuieşte şi lucrează la Novi Sad.
A crescut într‑o familie patriarhală, din Cetinje, compusă din zece membri. O particularitate a familiei sale este că toţi copiii la naştere au primit prenume ce începeau cu litera S: Smiljka, Slobodan, Slavko, Slavka, Senka, Stojka, Selimir, Stanislava, în memoria bunicului lor pe linie paternă – Sava. Putem spune că opera sa creatoare a urmat întocmai această literă, care i‑a oferit libertatea de a gândi şi a scrie, chiar şi în momentele în care poezia sa nu a fost suficient de auzită.
Rămâne de foarte timpuriu fără tată, cu mama sa ca stâlp al familiei, a fost îndreptat „către Cel ce în palma Sa ţine toată creaţia”. De aici şi poeziile sale care vorbesc despre „o viaţă ce mocneşte”, care nu trece „sub semnul momentelor luminoase şi aprige”. De aici, probabil şi atitudinea că „poate, trecutul, prezentul şi viitorul au aceeaşi faţă, aceeaşi fiinţă, acelaşi timp”. Marcat de copilăria sa şi de toate cele întâmplate la vremea respectivă, de la pornirea la şcoală până la moartea unui băiat din cartier şi un „înspăimântător rămas bun de la acesta”, de o lectură foarte timpurie a lui Dostoievski, şi a cărţii Crimă şi pedeapsă, din cauza căreia se tunsese chel, Selimir Radulović a dus cu sine în lume mirosul de tei şi de iarbă proaspătă, precum şi jocul iezilor, care au lăsat primele impresii puternic imprimate până astăzi în psihicul şi sufletul acestui poet. Moartea uneia dintre surori, şi apoi a tatălui a deschis calea fricilor şi tristeţilor celui care i‑a pierdut în intemperiile vremii pe cei pe care îi iubeşte. Toate acestea sunt înşiruite în poeziile acestui poet, care, la fel ca şi poezia epico‑lirică, este diferit de alţi poeţi din zilele noastre.
O altă nouă şi timpurie experienţă recreează gândirea creatoare a poetului. Şi anume, venirea sa în Voivodina. Cufundat în câmpiile din Voivodina, provincia nordică a Serbiei, poetul se confruntă cu câmpii nesfârşite, pe a căror suprafaţă imensă se reflectă turnurile bisericilor, drept cele mai înalte puncte ale orizontului noului mediu, ceea ce reprezintă un sentiment aparte pentru cei ce provin din regiuni diferite. Totuşi, oraşul Novi Sad, un nou refugiu pentru studentul de la Litere şi participarea activă la viaţa culturală a puternicei „Atene sârbe” de odinioară, transformă câmpia într‑un nou adăpost pentru acesta. Potrivit spuselor poetului, s‑a adaptat destul de greu ,,specificului’’ oraşului Novi Sad – „la mişcarea lentă a peisajului panonic, la misterioasele, multicolore voci gâtuite – încetinite. În mod aparte l‑a dezorientat „ecoul babilonian excitant al diferitelor limbi”, deoarece Voivodina este multinaţională şi multilingvă, sau, cum se spune în limbajul contemporan, este multiculturală. Însă aceste „semnale lingvistice aparent haotice multidirecţionale” i‑au reamintit poetului de „existenţa mai multor lumi” (simultane). Întocmai acest contrast, acest amestec interesant al culturilor, limbilor şi explozia obiceiurilor populare l‑a determinat pe poet să dea o privire de ansamblu a poeziei contemporane din Voivodina, în limbile sârbă, maghiară, română şi ruteană, iar mai apoi să realizeze o Antologie a poeziei contemporane din Voivodina din 1945 până în 1990. Pas cu pas, băiatul de la munte a devenit, în mare parte, un „fiu al oraşului Novi Sad”, iar până azi combină ceea ce ar fi considerat incompatibil în multe privinţe: înălţimile muntelui Lovčen şi câmpia mânoasă a Voivodinei, realizând astfel o proporţie de aur, ba chiar un soi de „axis vitalis” a existenţei sale.
Amintindu‑şi de primii săi paşi spre lumea profesională, în primul rând, de mult aşteptata primă angajare, din funcţia sa de manager al Bibliotecii Matica Srpska, Selimir Radulović îşi expune opiniile în câteva propoziţii. Citatul ce urmează spune foarte multe despre el atât ca om, cât şi ca poet: „Când, astăzi, oricare dintre copiii noştri supradotaţi bate la uşa managerului Bibliotecii Matica Srpska, în căutarea unui loc de muncă, cred că nimic nu e nou sub soare, fără să cred că, nici măcar astăzi, nici o ţară din lume nu poate fi organizată astfel încât fiecare cetăţean al său să aibă dreptul să lucreze. Într‑o lume în care logica mondializată a capitalului a acoperit cu o plasă spaţiul adevăratei comunicări umane şi a declarat nevalidă posibilitatea ca cineva să fie inspirat de tăcerea propriilor sale buze, nu există loc nici pentru o colibă, o sărăcăcioasă colibă, din care se născuse Împărăţia Cerurilor. Cu atât mai puţin pentru copiii luminaţi din preajma acelei colibe. Într‑o lume care scârţâie şi ameninţă să se prăbuşească, în care singurul sens este amintirea asupra sensului, suntem lăsaţi să ne salvăm salvând, încălzind alte mii de suflete. Cel ce nu ştie dărui nu este creştin”.
În faţa opiniei copleşitoare a poetului despre inspiraţia poetică, este imposibil să nu cedezi şi să nu vorbim despre ea. Despre inspiraţia sa poetică, Radulović spune: „Inspiraţia poetică are puterea de a restabili, instituind o nouă ordine a semnelor cereşti, reînnoind puţin sufletul oarecum uitat al omenirii. Poezia este o explozie a tăcerii ce‑i facilitează supravieţuirea. Măsura ei este inexprimabilă. Imaginaţi‑vă doar la cât de rară este o durată de viaţă în comparaţie cu durata creată într‑o poezie. Vreau să spun că opera peniţelor ce cântă, care prind sunet, atât sunetul mut, cât şi pe cel ce poate fi auzit, armonizat cu bucuria respiraţiei, cu fericirea autentică a respiraţiei’’.
Despre lumea de azi, poetul spune: „Din păcate, trăim într‑o lume care se confruntă cel mai direct cu imagini apocaliptice din ultima carte a Noului Testament. Din ce în ce mai mult, ea ne aminteşte de un tren furibund plin de pasageri nevăzători, care, cu viteză mare, se îndreaptă spre abis. Poetul contemporan, desigur, împărtăşeşte soarta omului modern – în acelaşi mod la Novi Sad, Paris sau Moscova. În vremuri de penurie, nu este uşor nici pentru poet, nici pentru carte. În vremuri de sărăcie, din păcate, prea puţini viruşi distractivi depăşesc ceea ce învaţă, principiul realităţii este subordonat principiului plăcerii, iar principiul spiritului principiului trupesc…” Printre altele, poetul spune că „problema reducerii numărului de cititori nu este o problemă a poeziei şi a poetului, ci este o problemă a de‑creştinizării şi dezumanizării omului, este problema lumii năruite, tulburi şi somnambule. Nu există un om fost şi un om modern, o lume fostă şi o lume modernă, există doar un om adevărat şi un om fals, o lume adevărată şi o lume falsă! În lumea falsă domneşte omul fals! Iar omul fals, într‑o lume falsă se închină unei false poezii. Astfel este naraţiunea noastră contemporană sârbă şi europeană. Dacă gândim creştineşte, datoria noastră este să ne iubim unii pe alţii. Nu se spune fără motiv – cine a înfăptuit dragostea a realizat întreaga lege. Însă să privim în jurul nostru şi să găsim cel puţin un om care nu trăieşte pentru sine, ci pentru celălalt, găsindu‑se astfel în Cel care a înfrumuseţat totul şi toate. Este oare omul sârb (şi european) contemporan din a doua jumătate a secolului al XXI‑lea astfel? Poate, oare, un om iubitor de sine să fie iubitor de fratele său? Să verificăm, în continuare, dacă ne îndepărtăm de limbajul răului, dacă iubim duşmanii de parcă ne‑ar fi prieteni şi dacă acceptăm reproşurile aşa cum acceptăm laudele? Ne iubim, oare, mai mult sărăcia decât bogăţia? Când se confruntă cu aceste întrebări, omul sârb contemporan (şi european) se va confrunta cu mortul din sine. Şi va striga: Doamne, mântuieşte‑ne, pierim!”.
Profund conştient de situaţia din lumea modernă, poetul devine un adevărat isihast din zilele noastre moderne, care spune precum Evanghelistul Luca: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21), scrie şi propovăduieşte, învaţă şi sfătuieşte pe oricine vrea să audă să se dedice tăcutei rugăciuni a inimii, care doar ea poate aduce pace sufletească şi mântuire.
Poezia religioasă este un gen rar în literatura sârbă contemporană, dar şi în literatură în general, deşi această inspiraţie o regăsim la mulţi poeţi din istoria poeziei. Avem şi mai puţină literatură ecleziastică sau ascetică, monahală sau isihastă, subliniază episcopul Irinej de Bačka. Parafrazându‑l pe acest mare teolog şi filosof, care a pătruns adânc în poezia lui Selimir Radulovic, putem spune precum episcopul Irinej, care susţine că atunci când cântă despre personalităţi şi situaţii din Vechiul şi Noul Testament, precum istorioara despre Dumnezeu Tatăl, dreptul Iosif, Avraam, Hristos, cu excepţia celei despre Iuda din Chariote, de fapt cântă despre noi, cei de azi. „Astăzi, mulţi de altfel, percep Scriptura Vechiului Testament drept un amalgam dintre istoria antică a poporului evreu şi legendele acelui popor din istoria sa. Este o percepţie greşită. Pentru că… «Dragostea de Dumnezeu şi aproapele era porunca lui Dumnezeu încă din acele vremuri, însă insuficient de accentuată, ci pur şi simplu îngropată de sute de porunci ceremoniale diferite. În Evanghelia lui Hristos, ea devine – şi rămâne pentru totdeauna – prima şi cea mai mare poruncă. Astfel s‑a demonstrat, după gândirea înţeleaptă a vechilor învăţători creştini, că Vechiul Testament este revelat în Noul şi că Noul Testament este ascuns în Vechiul Testament.» Prin urmare, din cauza locului central al iubirii în ambele Testamente, culminând cu Biserica lui Hristos, reinterpretarea poetului a străvechii istorioare despre Iosif se dovedeşte a fi o nevoie urgentă a vremurilor noastre, vremuri fără iubire, vremuri în care iubirea este devalorizată şi fără sens, dar rezistă şi străluceşte odată cu noul luciu în sufletele şi vieţile, chiar şi ale celor puţini care nu pot şi nu vor să trăiască fără iubire. De altfel, viaţa fără iubire nu este viaţă”, notează episcopul Irinej de Bačka.
Traducere de Ionela Mengher
Daniela Popov
