Faptul că Eminescu a fost repus prin volumul amintit în pleiada poeţilor universali enumeraţi mai sus, alături de Petrarca, Mickiewicz şi Norwid a constituit un veritabil eveniment pentru literele româneşti, mai ales că până atunci la Varşovia, printre traducerile efectuate în polonă, tronau doar lucrările promovate insidios de Bucureşti, caracteristice perioadei proletcultiste a anilor ‘50
Poetul Stanisław Ryszard Dobrowolski a fost traducătorul care l-a readus pe Mihai Eminescu în conştiinţa poloneză, în anii ‘60 ai secolului trecut. Se petrecea aceasta după reuşitele lui Emil Zegadłowicz, realizate în anii ‘30 prin publicarea primului florilegiu, iar într-o colecţie bibliofilă, dedicată lui Nicolae Iorga, inclusiv a poemului Împărat şi proletar. De altfel, despre creaţia lui Zega
dłowicz ca traducător, St. Dobrowolski a scris, în decembrie 1934. Similitudinile între poeticile celor doi fiind vizibile, mă voi referi la ele mai pe larg.
Îmi amintesc că în iulie 1960, a apărut, la Institutul de Stat Editorial (PIW) din Varşovia – una dintre cele mai de seamă case editoriale ale vremii – într-un tiraj de 3250 de exemplare, florilegiul Eminescu – Poezii. Volumul a fost tipărit în seria care se impusese deja: Biblioteca Poeţilor. Până atunci editorul reuşise să popularizeze nume reprezentative din lirica universală, printre care: Guillaume Apollinaire, Charles Baudelaire, Bounarroti, Robert Burns, Dante Aligieri, Paul Eluard, Sergiei Esenin, Alfred de Musset, Frederico Garsia Lorca, Francesco Petrarca, Egar Poe, Rainer Maria Rilke, Artur Rimbaud, Pierre de Ronsard, Paul Valeri, inclusiv câţiva poeţi polonezi de seamă: Jan Kochanowski, Adam Mickiewicz, Juliusz Słowacki, Cyprian Norwid, Leopold Staff, Stanisław Wyspiański, Jarosław Iwaszkiewicz etc. Ceva mai devreme decât în toate celelalte ţări din tristul şi cenuşiul lagăr.
Culegerea şi prefaţă la noul volum cu poeme din Eminescu au fost semnate de Stanisław Ryszard Dobrowolski, un poet în vogă în acei ani în literatura poloneză, care îşi trăgea seva din poezia revoluţionară practicată în perioada interbelică (alături de Władysław Broniewski, care mai trăia, ca şi fostul prieten, Lucjan Szenwald).
Poetul şi traducătorul
Stanisław Ryszard Dobrowolski
Stanisław Ryszard Dobrowolski s-a născut la Varşovia în 1907. A studiat filologia polonă şi dreptul la Universitatea din capitala Poloniei. Debutează în anul 1926 în paginile ziarului Robotnik. Iniţiază şi înfiinţează gruparea poetică „Kwadryga”, iar în 1937 tipăreşte revista Nowa Kwadryga. Participă la insurecţia armată de la Varşovia în 1944 şi este luat prizonier de nemţi şi întemniţat la Lamsdorf. A fost corespondent de război, director în Ministerul Culturii şi Artei, redactor şef în presa literară etc. În anii 1949 – 1968 a funcţionat ca preşedinte al Asociaţiei Autorilor şi Compozitorilor Polonezi (ZAIKS), o funcţie respectabilă pentru cultura polonă din acei ani. Un fel de Fondul Literar românesc împreună cu cel muzical în acele vremuri; a fost ani îndelungaţi în conducerea Uniunii Scriitorilor Polonezi, alături de Iwaszkiewicz şi Putrament. Pentru creaţia beletristică a obţinut premii din partea Municipiului Varşovia, Ministrului Apărării Naţionale şi a Ministrului Culturii şi Artei. Din română a tradus în principal din Eminescu, iar după reuşita de mai sus a publicat şi placheta Ex libris din creaţia argheziană, tot la PIW, şase ani mai târziu. În anul 1966, când l-am întâlnit la Cluj, invitat de Uniunea Scriitorilor din România pentru a participa la manifestările consacrate centenarului consacrat lui George Coşbuc, mi-a mărturisit de intenţia de a publica şi din poeziile bardului transilvănean. Rămâne de urmărit presa poloneză pentru a identifica ceea ce a realizat. Personal n-am dat peste asemenea transpuneri. O plachetă – aşa cum îşi propunea – cert n-a mai publicat.
Dintre volumele sale de versuri, apărute după război, amintim: Fulg în vânt (1946), Versuri şi poeme (1951), Treaba noastră (1953), Casa şi alte versuri (1964), Până se naşte (1967), Poezii alese (1977).
Antologatorul a semnat, în afara introducerii menţionate şi patru poeme, în traducerea sa, şi anume: Se bate miezul nopţii…, Lasă-ţi lumea…, Ce te legeni?… şi La steaua. Mai mult ca sigur Dobrowolski a cunoscut în amănunt transpunerile realizate de Zegadłowicz, imediat după apariţia lor, deoarece a semnat în decembrie 1934 recenzia – Eminescu în polonă.
Eminescu în Panteonul de poezie
Întregul volum pe care Dobrowolski l-a publicat în 1960 din Eminescu grupa 35 de poeme faţă de 26 realizate de predecesorul său. A preluat caracterizarea romanticului român existentă în introducerea pe care i-a făcut-o poetul din Wadowice, text asupra căruia vom reveni. La rândul lui, noul traducător afirmă încă de la început, în prefaţă, că Eminescu a fost: „Cel mai de seamă dintre poeţii poporului român, foarte puţin cunoscut în Polonia”. Şi avea perfectă dreptate în ceea ce afirma traducătorul, omul nou, Ryszard Dobrowolski – un fel de Dan Deşliu al anilor ‘50 – pe Vistula şi Odra.
Lipsită de argumente şi de o minimă acoperire va rămâne comparaţia creaţiei autorului Împărat şi Proletar cu lirica pozitivistei poloneze Maria Konopnicka – aserţiune care se va perpetua vreme îndelungată printre exegeţii polonezi – cu regret, comparaţie tare nefericită. Creaţia poetică a autoarei poloneze este departe, mult prea departe de poemele eminesciene, precum Luceafărul, Glossa, Scrisoarea a III-a şi multe altele, aşa cum se va convinge cu prisosinţă cititorul polonez, în lectura masivei antologii a liricii româneşti, apărută tot la PIW în 1989.
Se poate uşor constata că două generaţii de scriitori şi de cititori polonezi au fost parţial vitregite în a lectura creaţia ultimului dintre cei mai mari romantici europeni într-o perioadă în care lumea era foarte avidă de cunoaştere, de cultură. Dacă mai adăugăm şi faptul că în timpul celui de al Doilea Război Mondial bibliotecile poloneze au fost arse şi devastate de hitlerişti, aşadar, şi ceea ce realizase din Eminescu Zegadlowicz, ca şi din alţi creatori români în perioada interbelică, inclusiv Emil Bedrzycki, Lewik şi Hollender, pierderile au devenit nu numai incomensurabile, dar în parte chiar irecuberabile; nu numai pentru cultura poloneză, dar şi pentru cea românescă. Spre bucuria mea, o parte dintre vastele colecţii ale Bibliotecii Universitare din Krakowskie Przedmieście 40 se mai păstrase, aşa că personal le-am cunoscut după anii ‘60, când am putut ţine în mână florilegiile publicate de Zegadłowicz, şi alte culegeri sau cărţi rare despre cultura românească, unele opere oferite Universităţii de Nicolae Iorga în timpul vizitei făcute în 1924, aici şi în alte centre universitare poloneze, în drum spre Cracovia, unde i s-a decernat cu mare fast titlul de membru al Academiei de Ştiinţe, şi unde – printre cele trei conferinţe ţinute – una îi va fi consacrată lui Eminescu.
Faptul că Eminescu a fost repus prin volumul amintit în pleiada poeţilor universali enumeraţi mai sus, alături de Petrarca, Mickiewicz şi Norwid a constituit un veritabil eveniment pentru literele româneşti, mai ales că până atunci la Varşovia, printre traducerile efectuate în polonă, tronau doar lucrările promovate insidios de Bucureşti, caracteristice perioadei proletcultiste a anilor ‘50.
Noua culegere, tipărită cu prilejul celei de-a 110-a aniversări de la naşterea poetului naţional român, se producea şi datorită „dezgheţului” petrecut în Polonia după evenimentele din iunie 1956 de la Poznan, după care prioritate aveau veritabilele valori naţionale şi universale. Dobrowolski a motivat întârzierea apariţiei nu ideologic, ştiut fiind că nici în România, patria natală a lui Eminescu nu se înfăptuise mare lucru în popularizarea poetului nepereche, handicapul se datora – potrivit acestuia – h i a t u s u l u i provocat de „bariera lingvistică”, cea care îi d e s p a r t e pe polonezi de români, inclusiv „de multe încă alte comori inestimabile ale poeziei lor”. În anii care au urmat s-a dovedit că poeţii români pot fi traduşi în polonă cu succes, dacă există voinţă artistică, sprijinită de cea politică.
Totodată, în prefaţa la culegerea realizată, Dobrowolski evocă faptul că Zegdłowicz a fost un mare entuziast al liricii eminesciene, şi prezintă un mic fragment din prefaţa de care aminteam, întocmită de primul tălmăcitor, la apariţia plachetei din 1933, şi în care poetul din Wadowice împărtăşea cititorilor săi polonezi cele ce urmează: „Fie ca această poezie (a lui Eminescu), care atinge cu una din aripile sale viaţa şi complexitatea ei, iar cu cealaltă – veşnicia şi măreţia omului; fie, aşadar, ca lirica acestuia să devină şi pentru voi la fel de apropiată cum mi-a fost mie. Pentru mine, fericirea de-a pătrunde în intimitatea lui a fost una din cele mai frumoase şi cele mai nobile convorbiri ale vieţii mele; ea a avut loc cu făuritorul creaţiei celui de care m-am apropiat şi de care – cu mare regret – mi-a fost dat să mă despart în momentul în care cele întreprinse au luat sfârşit. Oare regretul încercat nu-i sincera dovadă a înaltei şi perenei valori a poeziei sale? Cu siguranţă – aşa este!”.
Kazimiera Iłłakowiczówna
şi Anna Kamieńska
Conştient că nici prin noua culegere nu se va reuşi să se umple golul creat în cunoaşterea poeziei lui Eminescu, Dobrowolski apelează la unele din tălmăcirile lui Zegadłowicz, dar adaugă acestora transpuneri noi, realizate de traducători şi poeţii de seamă contemporani ai săi, printre care: Kazimiera Iłłakowiczówna, Anna Kamieńska, Arnold Słucki, Włodzimierz Słobodnik, Adam Kozłowski, Włodzimierz Lewik, Leopold Lewin, incluse fiind şi patru traduceri ale antologatorului însuşi. Aşadar, Dobrowolski a semnat traducerea următoarelor poeme: Se bate miezul nopţii…, Lasă-ţi lumea…, Ce te legeni?… şi La steaua.
Cum se prezintă traducerile efectuate de Stanisław Ryszard Dobrowolski incluse în această nouă culegere? – În mod cert volumul său se ridică pe o treaptă superioară atât prin contribuţiile celorlaţi poeţi, pe care le vom analiza pe larg în studiul nostru, cât şi prin cele realizate de traducător şi antologator totodată.
Astfel, dacă începem cu poezia – Se bate miezul nopţii…, constatăm că traducătorul reproduce destul de fidel din punct de vedere prozodic conţinutul poemului, chiar dacă îi schimbă titlul în Clopotul de-aramă. I-a dat poemului tradus un alt titlu, deoarece primul vers din versiunea poloneză suna: Clopotul de-aramă deja vesteşte în jur miezul nopţii. Cum titlul poeziei la Eminescu este constituit din primele cuvinte ale poeziei, respectiv: Se bate miezul nopţii, traducătorul procedează la fel pentru a asigura în acelaşi timp şi rima cu versul al doilea [a-a] . În limba polonă muzicalitatea este gravă, cumva medievală, destoinică am zice:
Spiżowy dzwon już wokół wieści północ światu,
Sen, celnik życia, tylko nie chce brać oplaty.
Definiţa somnului ca – vameş al vieţii – celnik życia – este cât se poate de inspirată. Tot pentru a asigura rima, în loc de luarea vămii, în polonă, în traducere sună – asigurarea plăţii care se cuvine, fiind cât se poate de clar că este vorba de serviciul ce se oferă vameşului. Se exprimă, totodată, faptul că între viaţă şi moarte limba clopotului stă neclintită. Astfel mesajul de neodihnă şi de veghe continuă a se degaja potrivit originalului şi la fel de exact transpare în tălmăcirea lui Dobrowolski.
În cel de al doilea poem tradus – Lasă-ţi lumea… – în polonă Porzuć świat, Dobrowolski îşi demonstrează întreaga sa capacitate de traducător, urmare a înţelegerii şi redării cu aleasă măiestrie a versului eminescian. Păstrează în întregime sensurile din limba română, multe din subtilităţile şi muzicalitatea originalului rămânând intacte. Este concentrată în poem toată lirica de dragoste poloneză şi care nici în opera proprie nu străluceşte cu atâta măestrie ca în tălmăcirea dată poemului eminescian. Iată câteva corespondenţe dintre cele mai reuşite transpuse în contextul dat.
Dulce dragoste bălaie – O milość moja jasna
După chipul tău frumos – Wiadomo, żeś urodziwa
Stele-n ceruri, stele-n valuri – W niebie gwiazdy, śród fal gwiazdy
Iar cuvintele – cărări strâmte sunt redate prin: zaczarowane ścieżki – păstrat fiind cu prisosinţă farmecul originalului, inclusiv întreaga rigurozitate a construcţiei eminesciene. Cel de al patrulea rând din fiecare vers – concluzia fiecărui gând în parte din original – este asigurată aproape mot à mot.
La fel, în Ce te legeni codrule – Czemu się kolyszesz – poezie care ne arată în planul concret liric multe din aspectele demonstrate de eminenţi cercetărtori din cele două ţări şi care au dovedit apropieri incredibile între folclorul românesc de cel polonez. Acest lucru fusese demonstrat cu strălucire încă din 1933 de Petru Caraman, într-o lucrare de doctorat, susţinută la Universitatea din Cracovia şi publicată de Academia de Ştiinţe, intitulată Obiceiurile de colindat la Slavi şi la Români, prin care cărturarul român a demonstrat că obârşia folclorică a colindelor este comună la popoarele român şi polonez. Comună încă din secolul al XIV-lea şi al XV-lea, când păstorii români în transhumanţa lor pe meleagurile poloneze le-au inoculat băştinaşilor pentru totdeauna obiceiurile respective pe care le întâlnim şi azi în manifestarea lor. După al doilea război mondial multă vreme nu s-a vorbit de aceste aspecte. Şi nu doar în folclor, dar şi despre toponomastică, de habitat, de modul de viaţă şi de manifestare ale românilor şi polonezilor.
Îndeobşte era cunoscut faptul că românii au adus cu ei cultură pe meleagurile poloneze în care s-au aşezat, organizându-se în peste 500 de sate în spaţiul polonez. (cf. Nicolae Mareş, Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2013; Aceste similitudini au fost hotărâtoare în rândul multor creatori polonezi, care au efectuat de-a lungul timpului numeroase traduceri. Doar spre exemplificare amintesc de poeme ca Meşterul Manole (într-o traducere măiastră semnată de Włodzimierz Lewik) sau Blesteme şi Cântece de nuntă ori Cântece de înmormântare etc.
Nu îmi explic faptul cum Zegadłowicz, care personal a cules şi publicat încă din tinereţe folclor polonez din Munţii Beschizi şi cu care s-a mândrit oferindu-i-l lui Iorga în 1931 nu a cuprins în florilegiul său din 1933 texte în formă populară realizate de Eminescu. Ar fi fost poate mai îndreptăţit să o facă decât urmaşul său – Proletarul Dobrowolski.
Dobrowolski asigură
muzicalitatea originalului
Meleancolia pe care poemul o degajă – ca urmare a scurgerii implacabile a timpului – este fără nici o greşală transpusă şi frumos redată în versiunea poloneză. Textul eminescian nu ridică nici o greutate prozodică în a-l transpune pentru veritabilul poet contemporan. Cu stratul muzical al originalului, varşovianul (fost ani buni secretar literar al renumitului Ansamblu de cântece şi dansuri „Mazowsze”) se descurcă de minune. În versiunea lui Dobrowolski se respectă ritmul trohaic cu versuri scurte de 7-8 silabe, cât şi rimele împerechiate, chiar dacă nu întotdeauna le respectă cu stricteţe împerecherea. Muzicalitatea este însă asigurată din plin.
Dobrowolski reuşeşte să asigure în traducerea acestui poem o redare aproape onomatopeică a versurilor pe care originalul i le-a pus la dispoziţie.
Astfel versurile:
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte
Au în polonă corespondenţe normale, familiare:
Dzień maleje, a noc wrasta
I czuprina moja rzadsza
Pentru a ţine pasul cu rima, traducătorul foloseşte pentru frunziş termenul de czuprina – ceea ce înseamnă – păr, freză – şi pe care o văd destul de fericit amplasată în contextul respectiv, în fapt o încercare de a umaniza codrul, personificându-l în om.
Ultima din poeziile traduse de Ryszard Dobrowolski, inclusă şi în florilegiul la care ne referim, a fost – La steaua…
Din toate punctele de vedere – strălucită alegere, cunoscut fiind că problema destinului a fost larg dezbătută şi în literatura polonă. Acesta căpătând la Eminescu o abordare pe cât de gravă pe atât de simplă şi de apropiată.
Poetul polonez surprinde şi redă întru totul analogia dintre s t e a u a atât de îndepărtată în timp şi spaţiu şi care „Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e” şi d o r u l de iubită. Cu alte cuvinte, suntem martorii înfiripării unei idile dintre doi îndrăgostiţi. Aceasta este surprinsă pe un fundal celest din care nu îi scapă traducătorului dialogul dintre eul poetic şi iubită. În polonă: – Zyła, gdy jej nie wiedział nikt /Dziś widzim ją, a jej już nie ma/. În ceea ce priveşte finalul, acesta este concentrat în chip dureros la Eminescu în cunoscutele versuri: „Tot astfel când al nostru dor /Pieri în noapte-adâncă, /Lumina stinsului amor /Ne urmăreşte încă”. Dobrowolski le îmbracă într-o formă puţin mai diluată, tocmai – pentru a păstră nealterată muzicalitatea. El a apelat la introducerea unor transformări prozodice neînsemnate: dorul devine jar – żar; iar noaptea adâncă – mroku nocnej otchłani, lumina – blask. Totul pentru a păstra încleştarea din textul eminescian în care ultima strofa sună: Tak samo, gdy nasz żar już zgasł. De remarcat că în contextul respectiv fonemele (consoanele caracteristice limbii polone) se transformă într-un şuierat continu.
Wśród mroku nocnej otchłani,
Dawno zgasłej miłości blask
Jeszcze podąża za nami.
Un nou florilegiu
În final, pentru istoria României şi a literaturii române, aş aminti faptul că în 1977, în vederea marcării evenimentului de la 1877 – Centenarul cuceririi independenţei de stat a României –, personal am propus unor directori de edituri din întreaga Polonie editarea sau reeditarea celor mai importante lucrări privind istoria şi cultura poporului român, ca un fel de bilanţ al anilor ‘60 şi ‘70.
Astfel, directorului general al Editurii Ossolinem din Wrocław, i-am sugerat retipărirea Istoriei României, scrisă de profesorul Juliusz Demel, şi apărută în anii ‘70. El ştia bine ce mari eforturi s-au depus pentru a nu deranja filomaghiarismul evident al istoricului cracovian, care editase Istoria Ungariei (W. Felczak), şi care se împotrivise, la data respectivă cu o vehemenţă demnă de o cauză mai nobilă, la tipărirea în seria respectivă şi Istoria României colegului său, prin care îi înlătura alegaţiile, datorită faptului că Juliusz Demel, mult mai bine şi la zi informat trata „Transilvania ca pământ românesc”. Fostul refugiat în România în timpul războiului, cu studii universitare începute la Bucureşti cu P.P. Panaitescu şi terminate la Cracovia, la Universitatea Jagiellonă, se baza pe izvoare româneşti, nu pe poveşti revizioniste. A fost nevoie să demonstreze Demel veridicitatea fiecărei fraze, să fie „autorizat” de istorici de la Academia Română ca lucrarea să vădă lumina tiparului în 1970 (ediţia I-a) şi retipărită în 1977 şi 1986, ultima dată într-un tiraj de 30.000 de exemplare.
Am propus, de asemenea, directorului Editurii Czytelnik din Varşovia, Stanisław Bębęnek, includerea în planurile editoriale a monografiei lui George Călinescu despre Mihai Eminescu, tradusă de Danuta Bieńkowska (versurile de Anna Kamieńska), iar lui Andrzej Wasilewski, reeditarea florilegiului de poezii eminesciene (volumul alcătuit şi publicat în 1960 de Stanisław Ryszard Dobrowolski). Pentru activitatea mea diplomatică a fost nu doar o reuşită, ci un succes.
Am reuşit să îl conving şi pe directorul general al Operei din Varşovia, T. Sliwiński, să asigure montarea operei Oedip de Enescu, în regie românească, iar Opera din Bucureşti, ca reciprocitate, a montat Conacul fermecat de Moniuszko, în regia cunoscutei artiste Maria Foltyn. Mărturiile acestor demersuri se găsesc în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, cât şi în diferite recenzii sau note apărute în presa din cele două ţări.
Cele mai importante publicaţii literare şi culturale poloneze au înserat din belşug lirică şi cultură românească, iar directorul Teatrului Municipal, amplasat atunci în Oraşul Vechi, renumitul actor Wojciech Siemion a montat un spectacol de lirică românească cu versuri cântate de renumita cântăreaţă Sława Przybylska. A fost un regal de poezie şi de muzică românească. Au tronat multe poeme eminesciene în transpunerea Kazimierei Iłłakowiczówna.
Manifestările respective şi nu numai acestea au bătătorit calea Danutei Bieńkowska pentru a publica în anul 1983 culegere Poezii alese din lirica marelui poet român Mihai Eminescu la Ludowa Spółdzielnia Wydawnicza. A fost cel mai mare tiraj asigurat pentru lirica eminesciană în polonă – 10.000 exemplare – culegerea fiind răspândită printre profesori de literatură şi în toate bibliotecile şcolilor medii din întreaga ţară.
Amintesc că de-a lungul anilor, editura respectivă tipărise seria: Cei mai mari poeţi din literatura lumii. Eminescu lipsea din colecţie. A fost un bun prilej pentru mine de a interveni la conducerea editurii în vederea includerii în seria deja existentă şi a autorului Luceafărului. Am scris şi s-a scris în presă noastră tot atunci că s-a realizat şi traducerea uneia dintre cele mai reuşite exegeze aparţinând lui George Călinescu, cu fericitul titlu în ediţia poloneză: Mihai Eminescu – Poetul iubirii. Aceasta pentru a atrage tineri la lectura textului călnescian. Tirajul, dacă bine îmi mai amintesc, a fost tot de 10.000 de exemplare. Am considerat că aceasta a fost cel mai vizibil s a l t realizat vreodată în cunoaşterea lui Eminescu în Polonia. La acesta s-a adăugat o prezentare cu articole corecte prin numeroasele enciclopedii şi dicţionare literare apărute în acele decenii, inclusiv în Dicţionarul scriitorilor români, realizat de românista, dr. Mirska Lasota, lectora de limbă română de la Facultarea de limbi romanice a Universităţii din Varşovia, redactor principal la Agenţia Poloneză de Presă PAP, asupra activităţii căruia voi reveni. Acelor demersuri impecabile pentru acei ani, acum le ţine locul cu brio articolele din Wikipedia, în care sunt incluşi până în prezent însă n u m a i 38 de scriitori români. Dacă la Bucureşti Institutul Cultural Polonez a iniţiat o seamă de concursuri pentru a asigura o prezenţă cât mai mare istorică şi culturală poloneză în spaţiul virtual, sinecurişii români de la Varşovia, apăsaţi şi de stelele de ofiţeri acoperiţi, încă nu s-au trezit la capitolul mediatizare a României şi a scriitorilor români în acel spaţiu binecuvântat de Dumnezeu.
Eminescu în străinătate, azi neglijat de autorităţile româneşti
În ceea ce priveşte creaţia eminesciană azi în Polonia, la apropierea a trei decenii de la prăbuşirea comunismului, în ţara atât de receptivă pentru cunoaşterea şi răspândirea creaţiei eminesciene în trecut –, nu s-a mai făcut nimic de luat în seamă. Totul a încremenit odată cu trecerea la cele veşnice a ambasadoarelor culturii noastre: Danuta Bieńkowska şi Kazimiera Iłłakowiczówna. Nimic articulat timp de aproape treizeci de ani nu mai poate fi consemnat. Are loc un adevărat sacrilegiu şi în acest domeniu pe care nimeni nu-l vede.
Nu se ştie că în Polonia, ca şi în alte ţări, dacă nu funcţionează o persoană interesată sau destul de influentă în cercuri de lucru la nivel mediu şi cu o capacitate suficient de mare pentru a asigura convingerea şi persuasiunea necesare nu se face nimic. Doar neaveniţii cred că o idee se naşte şi se promovează la întâmplare sau în spatele uşilor capitonate. România are în continuare ce promova în Polonia, dar nu are cu cine. În ceea ce priveşte nemunca (termen din publicistica eminesciană) şi nepromovarea în „cazul Eminescu”, aceasta se datorează şi faptului că la conducerea Institutului Cultural Român din Aleeea Alexandru s-au perindat persoane care au dovedit, inclusiv prin declaraţii publice că au o alergie ieşită din comun la persoana lui Eminescu şi ceea a ce înseamnă eminescian. Chiar şi numai la auzul numelui marelui poet unii din ei aveau frisoane, la fel şi atunci când se pomenea despre opera sa. Încât, azi, Eminescu este doar istorie la Varşovia.
