Politică şi cultură (II)

Clubul Ideea Europeană – Eveniment
Contemporanul – 135

Participă: Ramona Ardelean, Nicolae Breban, Aura Christi, Horia Pătraşcu, Gabriel Andreescu, Eugen Simion, Bogdan C. Simionescu, Ionel Valentin Vlad, Victor Voicu

În colaborare cu Academia Română, aflată la aniversarea de 150 de ani de la înfiinţare (1866-⁠2016), în data de 10 iunie 2016, la ora 13.00, la Clubul Academicienilor (Calea Victoriei nr. 125, Bucureşti), revista Contemporanul a organizat o dezbatere cu tema Politică şi cultură.

Invitaţii revistei Contemporanul – numită „nava-⁠amiral” a culturii române, care în data de 1 iulie 2016 îşi sărbătoreşte aniversarea de 135 de ani (1881-⁠2016) – acad. Eugen Simion, acad. Bogdan C. Simionescu, Vicepreşedinte al Academiei Române, acad. Ionel Valentin Vlad, Preşedinte al Academiei Române, acad. Victor Voicu, Secretar General al Academiei Române, Ramona Ardelean, Gabriel Andreescu, Horia Pătraşcu, precum şi amfitrionii Aura Christi şi acad. Nicolae Breban au vorbit despre politică şi cultură, despre educaţia românească şi cultura naţională – domenii cronic subfinanţate în perioada postdecembristă –, despre libertate şi ştiinţa de a fi, despre proiectul de ţară şi valorile româneşti, despre elitele naţiunii române, despre confuzia valorilor şi criza criticii, abordând şi alte subiecte la fel de incitante.

În cadrul acestei dezbateri au fost lansate volumele Acasă – în exil de Aura Christi şi Existenţa prin cultură… de Gabriel Andreescu, apărute la Editurile Ideea Europeană (2016) şi, respectiv, Polirom (2015).

Publicăm textul dezbaterii în numerele aniversare ale revistei Contemporanul: nr. 7 şi 8.

(urmare din numărul trecut)

„Noi, românii, facem parte din familia popoarelor latine”

Aura Christi: Când aminteam de aşa-⁠zisul „apolitism” al domnului profesor Eugen Simion, mă refeream nu la un păcat, repet, ci la o virtute. Ascultându-⁠vă, domnule profesor, mi-⁠am amintit de acele pagini superbe în care G. Călinescu se referă la visul lui Eminescu de a ajunge Mânăstirea de la Putna. Sunt pagini în care criticul vorbeşte, în realitate, despre marele vis al acelui grup minunat Eminescu-⁠Slavici, vis care consta în realizarea unităţii culturale a României departe de orice intruziune politică, de orice culoare ar fi aceasta. Exact la asta mă gândeam. În primăvara acestui an, am călătorit foarte mult, am organizat o serie de turnee de conferinţe şi lecturi publice. Am despărţit echipa-⁠pilon a revistei noastre în două. Domnul acad. N. Breban a fost în patru mari oraşe: Timişoara, Oradea, Cluj şi Iaşi. Eu am fost la Galaţi de câteva ori, apoi la Brăila, la Iaşi am fost de două ori, la Alba Iulia de două ori şi, nu în ultimul rând, la Ploieşti. Îmi face plăcere şi mă bucur să vă aduc la cunoştinţă o veste bună. Peste tot s-⁠a vorbit despre Academia Română. Peste tot, la universitate, în şcoli, licee, biblioteci, în timpul conferinţelor şi turneelor, s-⁠a vorbit despre Academia Română, care a fost felicitată pentru că a reacţionat drept şi ferm în cele câteva cazuri, la cele câteva atacuri din primăvara acestui an. Mă gândeam că aceste atacuri sunt salutare. Da, e bine că e atacată Biserica; e bine că e atacată Academia Română. Atacul e un semn că aceste instituţii sunt puternice, sunt drepte şi sunt nepătate de elementul politic nociv. Aceste instituţii nu sunt de partea nocivă a politicii, ca să zic aşa. Mă refer atât la reacţia foarte fermă din primăvara acestui an la scoaterea limbii latine din programa şcolară. Mă refer şi la Apelul care a adunat 500 de semnături, Apel iniţiat de domnul profesor Bogdan C. Simionescu în sprijinul limbii latine. Şi nu în ultimul rând mă refer la celălalt atac… Eu am interpretat ca atac – dacă greşesc, vă rog să mă corectaţi – iniţiativa legislativă prin care se propunea înfiinţarea unei Academii alternative. Să alegi un asemenea moment, în preajma aniversării Academiei Române – Academia Română împlinea 150 de ani – şi să vină cu o propunere de lege în parlament un grup de deputaţi şi senatori, care să propună modificarea denumirii Academiei mi se pare un atac. E mai mult decât o sfidare. Pe când o Românie alternativă?

Cum aţi reuşit, domnule preşedinte acad. Ionel Valentin Vlad, să vă menţineţi departe de politică?

Ionel Valentin Vlad: În primul rând, v-⁠am ascultat la un post de televiziune, fără să ştiu că veţi vorbi atunci la Realitatea TV, mi se pare. Uneori, sigur, deschid canalul de televiziune, ca să văd şi eu ştirile şi buletinul meteo. Dar de astă dată am fost captivat şi am stat toată seara ca să vă ascult, mi-⁠a făcut o mare plăcere să vă ascult pe dvs. şi pe domnul Breban. Trebuie să recunosc că de fiecare dată când îl ascult pe domnul preşedinte Simion, mai învăţ câte ceva, pentru că dânsul – cum a spus – răstimp de doisprezece ani a condus Academia, în timp ce eu, ca preşedinte, am o experienţă de numai doi ani. Şi ne mai consultăm de multe ori în problemele academice.

Nu pot să spun că de la început, adică după ’90, am fost în afara politicii, mai exact, că am avut o atitudine apolitică. Pentru că am fost aproape, din toată inima, de un mare om, am vrut să-⁠l menţionez şi într-⁠unul din discursurile noastre, la 150 de ani. Dar mi s-⁠a sugerat să mă abţin, ca să nu zică cineva că Academia face politică. Vorbesc de Corneliu Coposu. Am şi acum un crez creştin-⁠democrat, deşi, din păcate, zona politică se consumă în lucruri minore. Atunci însă, la început, am fost entuziasmat; aveam, domnule preşedinte, cam vreo 47-⁠48 de ani. Deci, eram la generaţia pe care dumneavoastră o consideraţi astăzi că este, dacă vreţi, cea care vine cu un suflu nou. Eu am crezut în acest suflu nou. Am crezut că România poate într-⁠adevăr să revină la ceea ce a fost în perioada interbelică. Din păcate, această racordare nu s-⁠a făcut şi nu se încearcă nici astăzi prea mult să se facă. Dacă vreţi, marea dezordine care este la noi vine tocmai din acest fapt. Suntem în această saga a noastră, în care avem două portrete în faţa cărora mă închin: doi preşedinţi de onoare ai Academiei Române. De multe ori răsfoiesc analele Academiei Române, ca să văd cum se discuta în Academia Română în acea perioadă, în acele timpuri când, fără îndoială, calitatea cuvântului, calitatea limbii, politeţea, relaţiile între oameni erau diferite. Totul era diferit. M-⁠am uitat şi în analele Academiei Franceze, pe care le avem. Nu există diferenţe mari între Academia Română de atunci şi Academia Franceză. Sigur că în prezenţa unor astfel de personalităţi, care erau şi suverani ai ţării şi cu merite extraordinare în progresul ţării, nu-⁠şi permitea nimeni să fie nici bădăran, nici să se adreseze nepoliticos. Respectul reciproc era o constantă. Şi atunci existau divergenţe, desigur. Dacă ne uităm la discursuri, vedem că existau diferite păreri. Calitatea discursului era, însă, alta.

Săptămâna trecută am fost la Blaj, pentru că Blajul a avut iniţiativa de a celebra în cadrul unei sesiuni speciale Academia Română şi Blajul. Blajul a dat 41 de membri ai Academiei Române. Şi dacă ne uităm cu atenţie în trecut, vedem că mulţi care au făcut politică, au însemnat foarte mult, au făcut istoria ţării acesteia prin politică, fiind membri de onoare ai Academiei Române. Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu sunt, au plecat de la Blaj. Iuliu Maniu a fost juristul Consistoriului de la Blaj al Facultăţii de la Blaj. Ce să mai vorbesc de Corneliu Coposu, care a învăţat la Blaj. Şi atunci am încercat să repet un lucru pe care l-⁠am pus pe site-⁠ul Fundaţiei „Corneliu Coposu”, un cuvânt pe care îl păstrez şi pe care vi-⁠l spun şi o să-⁠l spun de câte ori pot, şi anume că numai printr-⁠o „muncă dârză şi demnă vom putea să înfrângem neputinţele noastre”. Nu altcineva ne va face, ne va duce, ne va ridica. Dumneavoastră aţi fost la Oradea. Eu am fost şi al Cluj. Sigur că simţi un alt suflu în aceste locuri. Eu sunt un ardelean cumva. Sunt născut aici, în Bucureşti, dar vin dintr-⁠o familie cu o educaţie şi cu un spirit care se află pe acest drum nordic, ardelenesc. Acolo există, dacă vreţi, o multiculturalitate care nu rareori corectează lucrurile, ceea ce de multe ori aici, în capitală, nu simţim. Am făcut o remarcă referitor la această problemă. De multe ori, anumite caracteristici ale spiritului nostru ultracritic, cârcotaş, împovărat, uneori, cum aţi spus dumneavoastră, de miticisme – noţiunea de „miticism” vine de la Mitică – sunt corectate de atitudini care sunt mult mai solidare social. Dacă ne uităm la vecinii noştri unguri, constatăm că ei au o solidaritate, totuşi, ei pledează împreună pentru nişte idei, inclusiv pentru cele naţionale. Asta ca să fim foarte clari. La fel vecinii noştri germani din Transilvania au un spirit de solidaritate care, dacă vreţi, a fost un exemplu şi pentru români. Şi din cauza aceasta educaţia ardelenească a făcut ca oamenii să fie un pic mai riguroşi. Să nu credeţi că dacă mergi la Filiala Academiei Române din Cluj, nu trebuie şi acolo să fii un om cu un spirit pacifist prin definiţie şi de multe ori să faci pace între diverse tabere adverse, care există, dar parcă există, totuşi, şi acolo spiritul solidarităţii, care lucrează înaintea celorlalte.

Am fost extrem de impresionat de vizita scurtă la Blaj. Dacă vreţi, m-⁠a impresionat românismul de-⁠acolo. La Bucureşti, dacă vorbeşti de identitate naţională, e ca şi cum imediat ai fi transformat într-⁠un paria. Identitate, naţional şi alte cuvinte semantic înrudite cu acestea te aruncă într-⁠o tabără care deja au o conotaţie proastă în Europa şi eşti iute taxat ca „naţionalist” sau ca ceva de genul acesta, uitându-⁠se că în Statele Unite ale Americii fiecare, absolut toată lumea se consideră patrioţi. Şi atunci, dacă nu vreau să declari că sunt un naţionalist român, atunci mă declar eu însumi patriot şi aşa rămâne întotdeauna. Am fost întrebat şi mi-⁠aţi spus de Roşia Montană. Nu este numai Roşia Montană problema şi locul în care a intervenit Academia Română. Nu este numai limba latină, care la Blaj, dacă vreţi, îşi găseşte expresia cea mai înal­tă. Să nu uităm că Mihai Eminescu vine de la Cernăuţi. În şcoli se făceau cursuri de latină şi se învăţa bine limba latină. Cel ce voia să intre la liceu, la Blaj, trebuia să facă cursuri particulare. Limba latină se învăţa serios, se perfecţiona. Prin urmare, putem vorbi de o particularitate specială. Sigur că şi noi suntem uimiţi cum poate fi omisă din programa şcolară o limbă care este originea limbii române. Noi, românii, facem parte din familia popoarelor latine. Or, constatăm că în ultimul timp scârţâie tocmai acest element comun – element care, la drept vorbind, a unit Europa! – limba latină care a însemnat o „lingua franca” în Europa. Mai mult decât atât, ţările care ne înconjoară păstrează mai multe ore de limba latină. În schimb, noi suntem cei care diminuăm numărul de ore de limbă latină. Când în liceu s-⁠a pus problema real şi uman, am ales realul, pentru că îmi plăceau foarte mult matematica şi fizica, mergeam la olimpiade de fizică şi matematică. Atunci profesoara de latină mi-⁠a spus: „Vlad, de ce mergi tu acolo şi nu treci de partea umanistă? Ai talentul şi plăcerea de a învăţa limbile”. Mi-⁠aduc aminte cu mare plăcere de profesorii mei de la Liceul „Titu Maiorescu” din Bucureşti – unul dintre marile licee înfiinţate de Titu Maiorescu. Îmi aduc aminte de profesorii de limbă română, de geografie, de istorie.

„Lupta pentru diminuarea orelor de latină, limbă şi literatură română, este o inconştienţă”

Ionel Valentin Vlad: Lupta pentru diminuarea orelor de latină, limbă şi literatură română, este o inconştienţă, pur şi simplu. Acade­mia Română face demersuri în sprijinul acestor discipline, le pune şi pe internet, scrie adrese peste adrese către Ministerul Educaţiei Naţionale. Cu toate acestea, funcţionarii de la Ministerul Educaţiei Naţionale schimbă programa. Alaltăieri mi-⁠am dat demisia din Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Te duci şi spui nişte lucruri care au sens, au coerenţă, au tot ce se cade într-⁠o lume civilizată. Am fost numit preşedinte al acestui Consiliu. În calitatea mea de preşedinte al Academiei Române, am vorbit şi am făcut pledoarii în favoarea limbii latine şi a limbii şi literaturii române. Nu concep ca în momentul în care discutăm nişte lucruri, să faci altceva. Nu concep ca Academia Română să fie folosită, numele ei să fie folosit, numele preşedintelui, numele meu, să fie folosit pentru a gira nişte lucruri inacceptabile. Eu am un singur nume şi o singură onoare. Nu accept aceste lucruri. Şi mi-⁠am dat demisia. E o formă de protest, care sper – deşi, după cum spuneţi, nici mass-⁠media nu reflectă prea mult aceste luări de poziţie – sper să fie, totuşi auzit. Noi, membrii Academiei Române lucrăm la o strategie a României pe termen lung, după cum ştiţi. Sper ca proiectul nostru de ţară să dea mai multă coerenţă politicienilor în ceea ce priveşte interesul naţional şi progresul acestei ţări.

Un jurnalist susţine pe un post de televiziune că în Academia Română se lucrează la o strategie, care nu ni se dă pentru a o comenta. Sper să am posibilitatea să-⁠i transmit un mesaj. Sunt, ca şi dumneata, un transilvănean mai lent un pic, dar care întotdeauna predă un lucru terminat şi crede că numai atunci când un lucru e făcut bine şi e dus la capăt, doar atunci el poate fi supus discuţiei. Sunt un om care termină ceea ce a început, şi nu dă în fragmente sau fascicule o lucrare inclusiv pentru că eu ştiu care e mentalitatea predominantă aici: e mentalitatea Meşterului Manole. Noaptea e distrus tot ce se construieşte în timpul zilei. Dacă vine cineva şi dărâmă ceea ce faci şi încerci să transmiţi efortul distructiv pe toate canalele mass media, avide de senzaţional, şi nu de lucrul în sine, de problema de fond, ca să spun aşa, atunci cum să ajungi la bun sfârşit? Cum să duci acel lucru la bun sfârşit? E limpede că cei cu care lucrezi vor fi demoralizaţi, vor lucra mai prost, mai puţin inspirat. Şi sunt sigur că în aceste condiţii nici nu vom termina când se cuvine, când trebuie, nici nu vom face treabă bună. Vă mărturisesc aceste lucruri ca să vedeţi de ce nu alerg după publicitate. Publicitatea este bine să apară în momentul când ai terminat un lucru. Ni se propuneau tot felul de lucruri, de poziţii, de nu ştiu ce… Domnule, lăsaţi-⁠ne în pace să ne facem datoria. Academia Română are o misie. Misiunea aceasta este esenţială de 150 de ani: slujirea poporului, slujirea naţiunii române. Aceasta facem noi în calitate de cărturari, de oameni de ştiinţă. Pentru a-⁠ţi face datoria, ai nevoie şi de linişte, ai nevoie de un spaţiu al tău, care să nu fie tot timpul invadat de tot felul de indiscreţii şi de lucruri care bruiază munca, te încurcă la acel lucru important care trebuie dus la capăt. Această invazie a socialului nu totodeauna de bună calitate, pe care o vedeţi astăzi, nu e benefică nici pe departe; unii oameni nu sunt în stare să facă, să ducă la bun sfârşit ceva început. Această ceartă nesfârşită credeţi că se întâmplă numai din cauza noastră, a unor oameni dedicaţi? Nu. Şi între noi există diverse discuţii, poate că nu ne prea iubim unii cu alţii, poate nu ni se prea întâmplă să zici „domnule, eu îţi sunt frate” sau ceva de genul acesta. Dar dintotdeauna există respect. În instituţia noastră există respectul faţă de celălalt. Există un respect faţă de opinia celuilalt, există un respect în alegerea unor noi membri, există un respect pe care eu îl văd în jur, aici, la Academia Română, pretutindeni. Şi mă bucur că există.

„În jurul bisericii a crescut cultura acestui popor”

Ionel Valentin Vlad: Dacă ajungem iarăşi la politică… În fond, politica Academiei Române probabil că este numai de un fel, şi anume: este o politică care încearcă să vină cu un adevăr. Şi acest adevăr, iarăşi, e totul, dacă stăm bine, stăm drept, cum se spune, şi ne gândim la momentul când Iisus a ajuns în faţa lui Pilat, care l-⁠a întrebat: „Dumneata ce doreşti?”. Şi Iisus a răspuns: „Eu sunt cel care spune adevărul”. Iar Pilat l-⁠a întrebat: „Ce este adevărul?”. Aici avem, faţă în faţă, un pragmatic, care vrea să impună ceva, şi un idealist, care vine cu un anumit ideal care este pentru ceilalţi. Prin urmare, e unul care ţine să-⁠i supună pe ceilalţi, şi altul, Celălalt, care este pentru ceilalţi, e venit pentru ceilalţi. Academia Română apără un adevăr şi ţine să-⁠l impună. Suntem de multe ori alături – şi aţi văzut că suntem alături – de Biserica ortodoxă română, pentru că ea reprezintă un pilon de bază al acestui popor. În jurul bisericii a crescut cultura acestui popor. Atacul la adresa Bisericii şi, în special, la adresa celor care au fost unşi, este inacceptabil. Încă o dată: cum să-⁠şi dea demisia un Patriarh? Spuneţi-⁠mi şi mie! Cum să-⁠i ceri demisia Patriarhului în Piaţa Universităţii sau în Piaţa Constituţiei după evenimentele dramatice de la Clubul Colectiv? Ce mai calitate este aceasta? Reprezentanţii cărui popor din lume ar face ăsta? 95% din poporul român sunt creştini. Şi vin unii, subliniez, unii, şi cer aşa ceva! Şi încep să lucreze la această diversiune. Fireşte, nu putem să fim de partea acestor indivizi. Şi ne-⁠am scris părerea inclusiv pe site-⁠ul Academiei Române. Să se ştie că am luat atitudine. Oare această opinie a fost citată undeva? Nu. În nici un fel. Această atitudine e cel puţin la fel de importantă ca Roşia Montana. De fapt, e mai importantă, pentru că atacă spiritualitatea noastră, esenţa naţiunii române: credinţa şi identitatea.

Modul nostru de a face politică nu poate să fie decât cel de a arăta adevărul, anume acest adevăr, adevărul care este, dacă vreţi, subsecvent, ştiinţific, pentru că noi ne ocupăm de aşa ceva, noi, adică cei din tabăra ştiinţifică. E un adevăr subordonat Primului adevăr, nu e deasupra celuilalt, nici nu e inferior celuilalt. Cred că ceea ce putem să facem e să avem, să construim o diplomaţie culturală. Diplomaţia noastră culturală poate să facă, să înlesnească o serie de lucruri ce se regăsesc astăzi – foarte grav – în diatribele la adresa unor vecini. Suntem mult prea vocali şi nu ţinem cont că istoria acestor locuri, până la urmă, în ambele războaie, precum şi în celelalte, n-⁠a fost făcută de noi, a fost făcută de marile puteri, aflate peste noi. În momentele de răscruce, în care am vorbit de o inevitabilă diplomaţie culturală – şi nu numai culturală, ci de diplomaţie de un anumit nivel, dintr-⁠o anumită perioadă, de exemplu, de pe timpul lui Ferdinand şi al Reginei Maria, diplomaţia internaţională, prin care până la urmă s-⁠a validat Marea Unire – lucrurile au mers bine.

Ce putem să facem noi? Politica… Ar fi o mare greşeală să intrăm în politică. Ar fi o mare greşeală să ieşim pe piaţă cu nişte cereri, ca, bunăoară, ieşiţi şi spuneţi toate lucrurile pe care vreţi să le faceţi. Sunt absolut de acord: trebuie să faci lucrurile în spiritul Academiei Române. Nu să ieşi pe stradă, unde fiecare să te împroaşte… Cum se împroaşcă, în realitate, cum vedeţi şi dumneavoastră în zilele noastre.

Mă scuzaţi că am întârziat puţin. Mă scuzaţi că poate am vorbit prea mult, dar asta crede preşedintele de acum al Academiei Române, care se bazează, încă o dată, şi pe înţelepciunea predecesorilor săi, şi o ia serios în considerare. Vă mulţumesc.

„Statul este obligat prin lege să asigure şi să garanteze accesul la educaţie şi la cultură”

Aura Christi: Noi vă mulţumim, domnule preşedinte. Zilele trecute am vorbit îndelung cu domnul profesor Bogdan C. Simionescu despre identitate, inclusiv despre identitatea românească. Mi-⁠am amintit, ulterior, că scoţianul James Mirrlees, laureat al Premiului Nobel în economie pe anul 1996, dacă nu greşesc, profesor la Universităţile Oxford şi Cambridge, ocupându-⁠se un răstimp de România şi istoria acestei ţări europene, a ajuns la concluzia că – citez – „rădăcinile voastre sunt clătinate” şi că „acestea nu pot fi reparate”. Ce credeţi dumneavoastră, domnule profesor, că ar trebui să facem noi ca să încercăm, totuşi, să le reparăm? Vă pun această întrebare de o gravitate extremă, deoarece Dumneavoastră sunteţi, între alţi colegi de la Academia Română, autorul Apelului pentru salvarea limbii latine, semnat de 500 de intelectuali şi lansat în primăvara acestui an. Este un document istoric acest Apel, prin care se trage un semnal de alarmă. Ţinta, în această ordine de idei, este şcoala românească. Scopul? Distrugerea acestei şcoli de veche tradiţie.

Bogdan C. Simionescu: Eu mi-⁠am pregătit câteva gânduri pentru astăzi şi, pentru că sunt inginer la origine, am încercat să le ordonez într-⁠un anumit mod, mai exact, în două părţi. Intervenţia mea nu este foarte plăcută, pentru că lucrurile pe care trebuie să le discut sunt departe de a fi agreabile. A doua parte, probabil, oferă nişte direcţii, pe care cred eu că ar trebui să mergem. E vorba de nişte posibile soluţii. Voi începe de la nişte date oficiale. Constituţia României, în Articolul 32 ne vorbeşte despre „Dreptul la învăţătură”, care este asigurat prin învăţământul general, obligatoriu, prin învăţământul liceal ş.a.m.d. În acel Articol se mai stipulează că învăţământul de stat este gratuit. Iar  Articolul 33 din Constituţia României – următorul – şi e foarte bine că acesta vine imediat după cel invocat, pentru că aceasta e ordinea logică, ordinea firească – este „Accesul la cultură”, în care sunt afirmate următoarele: „Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii”. Mai departe există câteva puncte, printre care cel unde se menţionează faptul că „statul trebuie să asigure păstrarea integrităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume”. Aceste adevăruri fundamentale figurează în Constituţia României. Deci, în aceste condiţii, statul este obligat prin lege să asigure şi să garanteze accesul la educaţie şi la cultură.

Ce am făcut noi? Am închis şcoli şi grădiniţe, pentru că nu erau rentabile. Statul trebuie să asigure, prin Constituţie, accesul copiilor la şcoală şi să ofere condiţii prielnice de învăţare. Nu părinţii şi copiii trebuie să găsească modalităţi de a transporta elevii la şcoală. Copiii nu trebuie să parcurgă kilometri întregi în fiecare zi pe jos pentru a merge la şcoală. Când eram student la Institutul Politehnic Iaşi, aproape 50% dintre colegii mei proveneau de la ţară. În aceeaşi universitate – acum se numeşte Universitatea Tehnică din Iaşi – din cele unsprezece facultăţi, în nouă facultăţi, în ultimii cinci ani, nu a învăţat nici un copil de ţăran. Nici unul. Eu nu mă tem să spun că ceea ce se întâmplă e un fel de… genocid faţă de acest popor. Înseamnă că 40% din populaţia acestei ţări nu are acces la învăţământul superior. Prea mult! Mult prea mult! Aşa se traduce această realitate! Nu asigurăm lucrurile elementare, condiţiile obligatorii ale educaţiei. Prin urmare, firesc, apare o întrebare. Ce e la mijloc? Poate fi incompetenţă crasă? Să fie prostie, ticăloşie sau eu – care nu sufăr deloc de teoriile conspiraţiilor de tot soiul – mă confrunt cu ceva ce nu pot înţelege. Nu exclud că poate fi vorba de ceva mai mult. Nu ştiu.

Ce altceva am mai făcut noi? Ne-⁠am bătut joc – acesta este adevărul – de învăţător, pe care l-⁠am minţit încontinuu. Ne-⁠am bătut joc de profesorul de gimnaziu şi de profesorul de liceu. Am considerat întotdeauna că profesorii nu vor accepta să nu se desfăşoare bacalaureatul, deci, am întins coarda până în ultimul moment şi după aceea, evident, le-⁠am trântit uşa în nas, pentru că ştiam că el, elevul, oricum va da bacalaureatul. Fiindcă profesorii au conştiinţă. Pe asta am mizat. Vă dau exemplul unei ţări despre care discutăm deseori: Japonia. Singura categorie a populaţiei japoneze, singura pătură socială, dacă vreţi, care nu trebuie să se închine împăratului, este învăţătorul, educatorul. Singura. De ce? Japonezii spun că dacă n-⁠ar exista învăţători, n-⁠ar exista împăraţi. Tot în Japonia, care este pe locul doi în clasamentul celor mai eficiente sisteme de învăţământ, cultura şi educaţia sunt pe primul loc. În Japonia meseria de dascăl – nu vorbesc de profesor universitar, vorbesc de cel care formează copiii până la 18 ani – meseria de dascăl este a cincea cea mai bine plătită meserie – după cosmonauţi, arhitecţi, avocaţi. Arhitecţii şi avocaţii au, de fapt, profesii liberale – şi asta e cu totul alt­ceva. În momentul  în care părintele îşi lasă copilul la şcoală, profesorul este cel care îşi exercită autoritatea asupra lui. Dacă un elev este prins furând, nu părintele este cel care îl admonestează, ci profesorul. În Coreea de Sud, preţul caselor – şi nu este singurul exemplu în acest sens – preţul caselor este influenţat de reputaţia şcolilor din zona respectivă. Prin urmare, totul se învârte în jurul şcolii şi educaţiei.

Pe vremuri, România era recunoscută – şi toate datele arată această realitate – ca având un învăţământ bun, serios, solid. Acum ţara noastră se regăseşte pe locul 32 din 40 în clasamentul celor mai apreciate sisteme de educaţie din lume, statul neoferind  condiţiile stipulate şi garantate de Constituţia României. Aceasta înseamnă că trebuie să existe cel puţin o pătură, după părerea mea, pătura intelectualilor, care să-⁠şi asume un rol în educaţie. Eu nu cred în izolare, nu cred în turnuri de fildeş, nu cred în modelul pe care îl oferim, stând în birou şi scriind, sau stând la calculator, în bibliotecă, în laborator. Nu cred în asta. Cred că, aşa cum Mica Unire – cel puţin, aşa cum am învăţat eu, care am avut parte de o şcoală de cultură generală, negată acum, şi referitor la care ni se spune că a fost foarte proastă, ei bine, atunci, am învăţat la istorie, printre altele, că Mica Unire a fost pregătită de intelectuali, printre care mulţi tineri veniţi de la Paris, că cei educaţi au mers prin sate şi au explicat oamenilor la ce este bună Unirea. Dacă e adevărat ceea ce am învăţat eu, cred că şi noi trebuie să procedăm la fel. Eu nu văd o altă soluţie. Intelectualii veritabili au datoria să-⁠şi asume rolul de educator şi de formator, mai ales în societatea actuală, când scara valorilor este total inversată, cea mai mare valoare, cea mai importantă, fiind banul.

Cred că avem o oarecare vină pentru că nu am participat la viaţa societăţii, ne-⁠am ferit de noroi, ca să zic aşa, ne-⁠am ferit să ne punem în situaţia de a fi împroşcaţi cu noroaie de paginile ziarelor, de ecranele televiziunilor, de posturile de radio. Eu nu spun să facem politică, dar propun să avansăm o viziune întru educatie, întru şcoală, întru cultură generală. Există emisiuni de televiziune, emisiuni de divertisment – pe mine mă enervează inclusiv cuvântul – ei bine, unele sunt nişte prostii absolute. Am vorbit cu oameni de televiziune, care mi-⁠au spus: „Asta cere lumea”. Da, lumea cere asta, pentru că nu e obişnuită să primească altceva. Lumea în care trăim se poate şlefui, publicul se poate forma! Televiziunea de stat ar trebui să insiste mai mult pe cultură.

Am distrus programele şcolare. Nu e vorba numai de limba latină şi, ca o completare, nu am scris numai eu materialul, apelul acela publicat în paginile revistei Contemporanul [Apel pentru limba latină, nr. 3/ 2016 – n.n.], a participat şi domnul academician, regretatul profesor Solomon Marcus. După lansarea acestui Apel pentru limba latină, Biroul Prezidiului Academiei Române a redactat un material mai ferm si mai amplu, care se referea la istorie, geografie, limba română, limba latină.

„Fără identitate o naţiune se dizolvă, încetează să fie ceea ce este”

Aura Christi: Am reprodus în Contemporanul – în numărul pe martie al revistei noastre – textul acelui punct de vedere al Academiei Române referitor la cele trei variante ale planului-⁠cadru pentru învăţământul gimnazial din România. E un document ferm, aspru şi drept, care dezaprobă renuţarea la singura oră de latină din programul şcolar, reducerea drastică a orelor de limba şi literatura română, şi de istorie. În acelaşi înscris al conducerii Academiei Române se făcea o referire explicită la identitatea naţională, care nu are cum să-⁠şi renege originea sa latină. Fără rădăcini un arbore dispare. Fără identitate o naţiune se dizolvă, încetează să fie ceea ce este.

Bogdan C. Simionescu: În şcoală, la literatură nu mai găsim figurile marilor clasici ai literaturii noastre. Copiii termină şcoala şi nu mai ştiu… Nu vorbesc de Minulescu, pe care sigur nu-⁠l cunosc, nu vorbesc de Topârceanu, pe care în mod cert nu-⁠l ştiu, nu vorbesc nici de de Otilia Cazimir, pe care iaraşi nu au citit-⁠o. Copiii nu mai ştiu de Arghezi, de Slavici, nu mai ştiu de Coşbuc. Nimic. Pentru că le oferim aproape exclusiv literatură contemporană, nu întotdeauna de bună calitate. Nu se mai vorbeşte despre intelectualii din cele două Războaie Mondiale. Dacă mergem aşa, după părerea mea, în 20-⁠30 de ani limbajul românului va fi alcătuit din 150-⁠200 de cuvinte. Atât! Uitaţi-⁠vă la multe filme americane şi număraţi cuvintele pe care le folosesc actorii. Într-⁠un film de două ore, se folosesc o sută, o sută şi ceva de cuvinte! Vă rog să verificaţi acest adevăr. La asta vom ajunge, la o exprimare săracă şi agramată. Deja avem absolvenţi de facultate care nu ştiu să scrie corect în limba română – şi acest adevăr se poate verifica. O exprimare săracă în limbaj trădează, până la urmă, o gândire limitată. Înseamnă că, având idei – să presupunem că acestea există, totuşi – nu eşti în stare să le exprimi. La asta ajungem.

Sunt câteva lucruri pozitive, binevenite, după părerea mea. Iată un lucru bun: proiectul revistei Contemporanul – „România citeşte”. Este un proiect benefic, un program de bună calitate intelectuală, care nu trebuie să existe astăzi şi să dispară peste o lună, pentru că atunci există degeaba. Cu o floare nu se face niciodată primăvară. „Oamenii de lângă noi” este un proiect derulat la Universitatea Politehnica din Bucureşti, proiect care îşi propune să crească interesul studenţilor pentru cercetare, pentru discipline noi, pentru cariera de om de ştiinţă. Eu am fost invitat şi am ţinut câteva conferinţe/cursuri. Nu despre chimie sau mecanisme de reacţii, ci despre viitorul chimiei, despre apropierea chimiei de natura vie ş.a.m.d. Cadrele didactice şi studenţii sunt foarte interesaţi de asemenea subiecte.

„Să coborâm în cetate!”

Bogdan C. Simionescu: Până nu de mult apărea revista Cultura, condusă de domnului academician Augustin Buzura. Eu personal nu pot înţelege motivele dispariţiei acestei publicaţii. Chestiunea financiară nu stă în picioare din punctul meu de vedere, pentru că – şi vorbesc în cunoştinţă de cauză – eu public la Iaşi o revistă, zece numere pe an, revista este ştiinţifică şi are o sută şi ceva de pagini pe număr. Ştiu exact cât costă. Costurile sunt foarte mici. N-⁠am subvenţionare de nicăieri; e adevărat că e o publicaţie ştiinţifică, o revistă de cultură presupune cu totul altceva. Dar, oricum, costurile nu sunt mari.

Iarăşi un lucru foarte bun, revista De exemplu de la Universitatea din Oradea, domnule academician Eugen Simion. Am citit-⁠o, de altfel. Intervenţiile din ultimii ani ale domnului academician Dinu C. Giurescu la televiziune sunt salutare, la  fel ca şi  intervenţiile domnului academi-
cian Nicolae Breban.

Propunerea mea este următoarea: „Să coborâm în cetate!”. Nu putem să rămânem în birouri, în biblioteci, în laboratoare. Voi oferi câteva exemple de lucruri care se fac într-⁠o manieră dezorganizată, nemediatizată, aceasta fiind vina noastră: nu ne pricepem să mediatizăm, să conştientizăm societatea apropo de numeroasele evenimente realizate de Academia Româna. Vă propun ceva concret. Suntem, aici, cam treizeci de oameni. Dacă fiecare dintre noi, până la sfârşitul anului, ar merge în câte trei şcoli şi ar ţine câte o conferinţă, de pildă, „Literatura secolului XX”, „Ştefan cel Mare”, fiecare în domeniul său, cred că lucrurile ar începe să se schimbe. Toţi avem copii, care la rândul lor au copii care sunt elevi; putem vorbi cu dirigintele, cu directorul şcolii, să ne primească pentru o conferinţă. Dar nu trebuie ţinute o dată, ci în mod constant şi în mai multe şcoli.

După aceea, la Iaşi am iniţiat – nu eu, ci domnul academician Viorel Barbu, pe când era preşedintele filialei – Prelegerile Academiei Române. Era vorba de o conferinţă pe lună, ţinută de un om de cultură, de un om de ştiinţă într-⁠o sală de peste o sută de oameni, plină de fiecare dată. Eu am continuat… Şi vă spun o parte din numele celor care au conferenţiat în ultimul an: de două ori domnul academician Nicolae Breban, domnul Nicolae Dabija – scriitor din Republica Moldova, academicianul Ioan Aurel Pop, academicianul Dumitru Radu Popescu, academicianul Marius Sala, profesorul Tudorel Toader, pe când era judecător la Curtea Constituţională şi care a vorbit despre Constituţie, deoarece toate ziarele vorbeau despre acest subiect, dar nimeni nu spunea ceva concret. Am decis sa invit, aşadar, o persoană bine informată, care putea să explice ce înseamnă Constituţia şi care este rolul ei. Apoi, au conferenţiat domnul academician Răzvan Teodorescu; maestrul Mircea Diaconu a ţinut conferinţa Cultură şi identitate. Au mai fost invitaţi şi profesorul Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, profesorul Nicolae Anastasiu, iar în perioada următoare va veni domnul profesor Ioan Dumitrache, membru corespondent al Academiei Române.

Cred că trebuie să organizăm cu regularitate asemenea conferinţe, deoarece avem obligaţia să promovăm repere. Intelectualul autentic lasă, eventual, o operă, după el se presupune că va rămâne o operă, de acord. Dar acum oamenii au nevoie de modele, pentru că altfel, din pacăte, vor alege şi vor urma drept repere tot ce le oferă mass-⁠media.

Mai sunt şi alte modalităţi în care putem acţiona. De exemplu, în toate institutele Academiei Române – eu am pledat pentru asta de multe ori şi am organizat anual la mine în institut – trebuie să organizăm, din timp, Ziua uşilor deschise. La Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” Iaşi ea se transformă, de fapt, în patru zile. 400-⁠500 de elevi, profesori, persoane de diferite vârste, provenind din medii diferite ne vizitează anual. De la copii de grădiniţă până la pensionari. Mai există un eveniment inspirat, gândit de Ministerul Educaţiei,  Săptămâna altfel, care are loc în luna aprilie a fiecărui an. Anul acesta au venit la „Petru Poni” 450 de copii insoţiţi de dascăli. Dacă intraţi pe site-⁠ul institutului, vedeţi zeci de poze exemplificând ce li s-⁠a arătat copiilor, întâlnirea profesorilor cu cercetătorii, cum au discutat şi despre ce anume. Sunt lucruri simple, care se pot realiza cu implicare şi seriozitate şi care au impact asupra societăţii.

Aş încheia într-⁠o notă optimistă. Dacă vă uitaţi puţin spre anii 1918-⁠1939, o perioadă de 20-⁠21 de ani, ce constataţi? În 1918 am ieşit distruşi din război şi în 1939 eram a şaptea naţiune din Europa! Prin urmare, acest popor are o capacitate de regenerare şi de renaştere – cum vreţi să-⁠i spuneţi – extrem de mare. În ciuda tuturor întâmplărilor! Cred că ar trebui să acţionăm în modul afirmat anterior. E o recomandare, evident, şi cred că tot ceea ce facem în sprijinul educaţiei şi culturii trebuie mult mai mult mediatizat. N-⁠are rost să răspundem oricărui ziar care ne împroaşcă cu noroi. Nu are rost. Punct. Altminteri am intra în polemici fără sfârşit. Să coborâm constant în cetate şi să arătăm tot ceea ce realizăm. Ar trebui să ne implicam mai mult, să popularizăm cărţile foarte bune apărute la Editura Academiei, să ţinem prelegeri, să mediatizăm evenimentele organizate de Academia Română.

Aura Christi: Vă mulţumim. Revista Contemporanul publică dialoguri cu mari personalităţi ale Academiei Române. Am publicat dialoguri cu domnii profesori Eugen Simion, Bogdan C. Simionescu, Răzvan Theodorescu, Alexandru Surdu ş.a. Relativ recent a apărut în paginile Conte un amplu dialog cu domnul profesor Victor Voicu, domnul academician Victor Voicu, secretarul general al Academiei Române.. În acel dialog memorabil, domnul Victor Voicu a vorbit in extenso despre domeniul domniei sale – medicina, farmaceutica, cercetarea ştiinţifică în domeniul aflat sub semnul lui Hippocrate – nu înainte de a se referi la ceea ce înseamnă România Mare, la proiectul de ţară la care lucrează Academia Română şi care va fi încheiat în curând. Nu aţi trecut cu vederea, atunci, domnule profesor, o posibilă renaştere a României şi aţi afirmat că menirea Academiei Române, în acest ceas istoric al ţării, e să dea semnale pentru această posibilă şi vitală renaştere. Domnule profesor, credeţi că România poate renaşte? Pe ce Vă bazaţi?

„Academia Română este în slujba acestui popor”

Victor Voicu: Am ascultat multe, frumoase şi vitale propuneri, idei, extraordinare soluţii referitoare la ceea ce am vrea să fim şi modul în care să ne regăsim drumul. Mă bucur mult că iniţiativa dumneavoastră, evident, provocatoare – Politică şi cultură, Politică versus cultură – are un evident ecou. Câteodată, noi înţelegem prin cuvântul, prin sintagma de cultură politică nu alt­ceva decât cultură… partinică. Şi nu numai. O să revin la acest gând. Totuşi, ţin să vorbesc puţin.

Sunt multe lucruri care nu pot fi trecute cu vederea. Domeniul abordat azi, aici, este extrem de provocator, spuneam. Iniţiativa de a organiza această masă rotundă, această dezbatere e a lui Nicolae Breban, Aura Christi şi Gabriel Andreescu, şi e frumoasă, interesantă, dar nu poate fi epuizată într-⁠o întâlnire. Totuşi, e bine că lansăm nişte idei. Cultură înseamnă enorm din punctul de vedere al anvergurii, al amplitudinii acestei noţiuni. Am căutat, dacă cumva, această idee de cultură naţională, tradiţie, valori culturale ale popoarelor, multiculturalism, se regăsesc şi în programele europene. Se regăsesc. Aşadar, deşi tot aruncăm vina, mai mereu, pe Uniunea Europeană, care, cu toate defectele ei, reprezintă un mare proiect, un proiect de o mare anvergură şi generozitate, cel puţin în ediţia princeps, noţiunile la care m-⁠am referit adineaori – cultură naţională, tradiţie, valori naţionale, identitate ş.a. – se regăsesc în programele europene. Depinde de noi ce vedem în aceste programe, cum le citim şi cum folosim prilejurile şi oportunităţile oferite. Nu-⁠mi aduc aminte în istoria noastră să ne fi oferit cineva bani ca să ne reconstruim ţara. Ce s-⁠a întâmplat în ultimii douăzeci şi cinci de ani e dramatic, aşa cum spunea altădată şi distinsul nostru coleg Dinu C. Giurescu. În ideea că distrugem economia comunistă, am distrus economia naţională şi aici stă drama. Acest popor a trebuit să migreze. Patru milioane de oameni, între care cei mai performanţi, de la muncitori, la medici, arhitecţi, oameni de artă, au migrat ca să-⁠şi regăsească pâinea. Relaţia dintre şcoală şi educaţie este fundamentul, este temelia culturii. Nu poate să facă un analfabet acte de cultură. Uniunea Europeană vorbeşte de Europa creativă, da, Uniunea Europeană vorbeşte de acest lucru. M-⁠am uitat cu atenţie ca să văd dacă se repetă în programele româneşti această idee generoasă. Nu poţi să faci incluzie socială, deci, să combaţi sărăcia şi să integrezi grupări de populaţii, fără educaţie şi şcoală! Nu poţi să faci cultură, repet, fără educaţie şi şcoală. Politica, de fapt, este o sumă, un ansamblu de măsuri, care generează o tendinţă, o atitudine faţă de un domeniu. Că o pot face partidele sau nu, problema, în primul rând, e să identifici o politică naţională culturală.

Am identificat-⁠o cumva? Facem o politică naţională culturală? Facem o politică naţională, prin care să promovăm şi să sprijinim educaţia, şcoala? Drama ţăranului român în ultimii 50 de ani, identificată de Nicolae Breban, este absolut îngrozitoare! Este o suferinţă, care ni se transmite şi nouă, celor care asistăm la această dramă şi o identificăm. O cumplită suferinţă e să desfiinţezi şcolile de la sate, chiar dacă sunt vechi şi au cu cinci elevi mai puţin decât prevăd normele, n-⁠ai dreptul moral să desfiinţezi aceste şcoli! Cine-⁠şi permite acest lucru? Am ajuns ca acest popor, în proporţie de 40%, să fie analfabet operaţional! Aşa mi s-⁠a spus. Nu înţeleg ceea ce citesc. E posibil ca ţăranul român să nu mai identifice semnificaţia marilor sărbători religioase? Dumnezeule, este inadmisibil! Eu m-⁠am născut la ţară, unde exista o ierarhie a ţăranilor, erau oameni cu şcoală, care citeau ziare, citeau cărţi, citeau Biblia! Ei bine, nu mai suntem acolo. Învăţătorul şi preotul erau elita satului, erau cei mai respectaţi! De ce am degenerat? se întreba Bogdan Simionescu, distinsul nostru coleg. Din prostie, oportunism, din dorinţa nesăbuită de agoniseală? Sau din rea intenţie? Un popor incult, un popor nepregătit, un popor fără şcoală, nu mai este un popor, ci o populaţie. O populaţie informă, fără speranţă, fără drum, fără proiecte, fără viitor. Avem uriaşe resurse potenţiale, cu o singură condiţie: şcoală şi educaţie de calitate, pe termen mediu şi lung. Poporul român numai astfel va fi din nou apt de performanţă. Sentimentul de mândrie naţională va renaşte.

Deci, e vorba de o mişcare pe care noi încercăm s-⁠o generăm. E necesară prezenţa Academiei Române, ai cărei membri să transmită mesaje de mare valoare pentru această naţiune. De aceea spunem că Academia Română este în slujba acestui popor, a acestei naţiuni. Academia Română nu e a statului România, nu aparţine statului, nu serveşte statul. Academia Română e a naţiunii române. Subliniez cu fermitate acest adevăr şi vreau să se scoată în evidenţă acest lucru. Pentru că nu întotdeauna statul român a slujit interesele poporului român. Din nefericire! Şi o spun cu durere, nu o spun cu plăcere. Nu de dragul de a da o conotaţie critică celor spuse de colegii mei sau de mine. Avem parte de o mare suferinţă noi, cei care încă mai suntem în viaţă, atunci când ne uităm în trecut fără speranţă, poate, sau cu prea puţină speranţă spre viitor. Trebuie să renaştem această speranţă. Trebuie să ne regăsim drumul.

Ieri am avut o întâlnire socială, tradiţională, am ascultat discursul de recepţie al unui coleg şi a trebuit să dau un răspuns, o replică. Am evocat şcoala maghiaro-⁠românească. Românii au dat pentru medicina, pentru ştiinţa maghiară, mari valori, care nu se cunosc. Le evocăm noi, dar sunt prea puţini cei care o fac. Acum se găsesc mari valori în ştiinţa şi medicina românească, pe care le umilim. De ce? E un proiect şi acesta? Trebuie să ne întrebăm, dar să găsim şi răspunsuri. Nu neapărat polemice. Să facem ce ne-⁠a propus Bogdan Simionescu. Să facem ceea ce propunea preşedintele Academiei şi domnul academician Eugen Simion. Să generăm noi proiecte. Să ne schimbăm atitudinea. Să ieşim în Cetate. Să încercăm, prin perseverenţă pe termen mediu şi lung, să dăm şi generaţiilor care vin după noi speranţa. Vă mulţumesc.

„Un cuvânt trecut în desuetudine şi uitat astăzi: ideal”

Aura Christi: Printre invitaţi, avem două voci tinere, doi colegi, profesori de liceu.

Horia Pătraşcu: Îmi face o deosebită plăcere să fiu în acest cadru al celui mai înalt for ştiinţific şi cultural. Este o onoare să fiu alături de personalităţi notabile ale culturii, istoriei şi ştiinţei româneşti. Ce aş vrea să spun ar fi legat de absenţa unui ideal naţional. Pentru că tot s-⁠a vorbit despre politică şi cultură, eu consider că politica şi cultura sunt feţe ale societăţii româneşti, ale societăţii în general. Deci, şi politica şi cultura reprezintă o societate în ce are ea mai autentic, mai profund. Or, ceea ce se remarcă astăzi cred că este absenţa unui ideal, fie că îl numim proiect de ţară, fie că-⁠l numim repere valorice şi aşa mai departe. De fapt, ideea care se ascunde în spatele tuturor acestor expresii este ideea reprezentată de un cuvânt trecut în desuetudine şi uitat astăzi: idealul. Într-⁠o frumoasă carte despre ideal, Dumitru Drăghicescu arăta că idealul este locul – să spunem aşa – în care o societate îşi concentrează cele mai înalte valori şi cele mai înalte sentimente pe care le are.

Mă voi referi la cele două cărţi care se lansează astăzi, Existenţa prin cultură şi Acasă în exil. O să încep cu prima carte. Existenţa prin cultură este o carte care se citeşte extrem de repede, deoarece este o carte pasională, e ca un roman, e o carte care te ţine cu sufletul la gură, pentru că se redă în această carte un întreg dinamism al societăţii româneşti. Eu am regăsit în cartea domnului profesor Gabriel Andreescu două modele care există în societatea românească, e vorba de un model al fugii, un model al exilului, un model al părăsirii ţării, pe de o parte, iar pe de alta, e vorba de un model al refugierii, al rezistenţei, un model al rămânerii în acest spaţiu, să zicem asaltat de diferite forţe nu tocmai benefice. Ei bine, în cartea domnului Andreescu observăm încercarea unor mari scriitori şi a unor mari oameni de cultură de a rezista, de a se opune acestor forţe malefice – mai exact, nu tocmai benefice – prin dezvoltarea unei mari culturi. Ei bine, şi aici este vorba despre politică din punctul meu de vedere, pentru că acest proiect al marii culturi apare, se consolidează, în generaţia interbelică. Reprezentaţii acestei generaţii îşi propun să dubleze – dacă vreţi să spunem aşa – o entitate social-⁠politică nou apărută, o mare ţară, să o dubleze cu o mare cultură. Este proiectul pe care Mircea Eliade îl exprimă foarte puternic. Chiar după război, acest proiect rămâne cumva în mentalitatea, în mintea scriitorilor şi creatorilor români, şi este dus mai departe, ideea fiind aceasta: cum ne putem continua, dincolo de istoria nefastă, cum ne putem continua acest proiect şi cum putem da naţiunii, cum putem da culturii opere de mare valoare. Existenţa prin cultură este un termen mai bine ales decât rezistenţa prin cultură, tocmai pentru că pune accentul pe partea activă, pe partea de proiect, de ieşire, şi mai puţin pe latura noastră pasivă.

Tema exilului apare şi în cartea Aurei Christi. Titlul cărţii este extrem de frumos, Acasă – în exil. Aici, apare, iată, încă o dată ideea exilului, ideea aceasta a omului care se simte la el acasă în afara ţării, să simte exilat, se simte apăsat. Cartea Aurei Christi este pasională, virulentă, este o carte polemică, este o carte care încearcă să revină la nişte valori fundamentale. Şi cred că şi lucrarea Aurei Christi încearcă să reintroducă tema idealului, tema valorilor pe care cultura română a trebuit să le redobândească şi să le reasimileze. Idealul este de a face ceea ce ne structurează. Idealul este o coloană vertebrală a unei acţiuni. În absenţa idealului suntem anemici şi suntem lipsiţi de repere. Avem nevoie de sprijin din afară, avem nevoie de obiectele care să ne ţină de alţii, care să ne impună o direcţie. Pe când idealul este această forţă interioară care ne structurează şi care ne face să simţim pământul de sub picioare, să ne simţim stabili, să ne simţim verticali. Ei bine, în ambele părţi – atât în cartea domnului Andreescu, cât şi în cartea doamnei Christi – este vorba, cred, de această sete de ideal şi de redirecţionare a unei culturi şi a unei naţiuni. Mulţumesc frumos.

„Povara unei contradicţii”

Aura Christi: Ambii tineri sunt „achiziţii” – între ghilimele – recente, noi prieteni ai revistei Contemporanul, şi ne bucurăm că publică la noi.

Ramona Ardelean: Sunt foarte onorată să fiu aici cu dumneavoastră. Eu aş vrea să reiau tema idealului prezentată de colegul meu Horia Pătraşcu şi să încerc să-⁠i furnizez, să dau o explicaţie, să găsesc o cauză pentru această lipsă de ideal în societatea noastră, pe care eu aş pune-⁠o în legătură cu o absenţă, într-⁠un termen mai radical, sigur, a supra-⁠eului nostru naţional. Prin asta aş încerca, de altfel, de la bun început, să subliniez principala tendinţă entropică a societăţii noastre, tendinţă care se regăseşte la nivelul politic, la nivelul voinţei, respectiv la nivelul supra-⁠eului naţional. Se spune nu întâmplător că omul este fiinţa cea mai puţin entropică dintre toate care există, şi m-⁠am întrebat prin ce ar fi omul mai puţin entropic dacă nu prin spiritul şi voinţa lui, care devin nişte mecanisme de apărare sau de stăvilire a fluxului devenirii oarbe, iraţionale sau inconştiente a vieţii, puls orientat în mod fatal spre entropie. Şi atunci oamenii, ca şi naţiunile, s-⁠ar putea deosebi sau diferenţia între ele printr-⁠o tendinţă mai mare sau mai mică spre entropie, sigur, în funcţie de gradul de structurare sau de coagulare a spiritului sau al voinţei.

Cred că la capitolul voinţă societatea românească luptă foarte bine. Voinţa este strâns legată de un supra-⁠eu, exact cum este foarte importantă construirea unui supra-⁠eu individual, la fel de importantă este şi construirea unui supra-⁠eu naţional. În ambele cazuri este vorba de asimilarea sau interiorizarea unei interdicţii fundamentale, pe baza cărei interdicţii, de fapt, se pot asimila toate regulile, normele, conduitele, condiţiile şi valorile.

Supra-⁠eul ar avea nu numai o funcţie interdictivă, aceea de a respecta, de a cunoaşte limitele, ci şi o funcţie creativă, pentru că ar transforma energiile şi elanurile colective în ceva superior, cu sens, semnificaţie şi valoare pentru societate.

Mai voiam să spun că până la urmă, aceas­tă… nu chiar absenţă, ci insuficientă sau infantilă dezvoltare a supra-⁠eului nostru naţional cred că generează, subminează sentimentul identităţii noastre şi ne dă un fel de identitate sau de intimitate certată, sau ne face să simţim acel paradoxal acasă – în exil, pentru a face trimitere şi eu la cartea Aurei Christi şi la toţi cei ce simt povara acestei disfuncţionalităţi şi contradicţii până la urmă.

„Exilul ca infern”

Gabriel Andreescu: Întâlnirea noastră are o temă şi două cărţi propuse pentru dezbatere. O rog, mai întâi, pe doamna Aura Christi să ne vorbească despre cartea ei, nu atât despre ce se află în ea, ci despre ceea ce este dincolo sau înaintea ei. Cine o citeşte, ştie, află conţinutul cărţii. Ce e în spatele cărţii, sper să aflăm acum.

Aura Christi: Mulţumesc. Nu am făcut nici o regie; prin urmare, e o provocare a prietenului meu, Gabriel Andreescu. E o provocare şi îi mulţumesc. E o întrebare dificilă ce e dincolo de cartea aceasta de polemice Acasă – în exil, Gabriel. De fapt, e tema unei alte cărţi – Din infern, cu dragoste – axate tot pe tema exilului – un motiv care văd că nu mă lasă să şomez. Şi constat acest adevăr abia acum. Cred că în anul 2000 am publicat volumul Labirintul exilului. Eu am venit, am coborât, am descins acum mai bine de două decenii în Bucureşti şi am remarcat în timp că mă înţeleg foarte bine cu ardelenii, mai puţin cu – spunea domnul profesor Eugen Simion – „valahii” sau „miticii”. În paginile revistei Contemporanul, după cum vedeţi publică mai mult cărturari din Nord. Nu ştiam, de fapt, nici nu m-⁠am gândit la acest lucru decât târziu; consideram o normalitate ceea ce se întâmplă în această ordine de idei şi desigur că aşa e. În timp, târziu, mai exact, la timp, am înţeles – adevărurile evidente, adevărurile mari, sunt discrete, vin, cum spunea despre marile idei Nietzsche, „pe vârfuri de picioruşe de porumbel” – am înţeles, aşadar, că, de fapt, veneam de pe un pământ care două secole, cu câteva mici pauze de respiro, a fost sub jugul ruşilor, al Imperiului Rus, apoi sub cizma Imperiului Sovietic, şi că acest lucru, volens nolens, prin educaţie, prin formare, prin şcoală, prin universitate, m-⁠a marcat. M-⁠a marcat profund. M-⁠a marcat iremediabil. Desigur că de aici atenţia mea extrem de încordată, ca să spun aşa, focalizată pe tema identităţii. Există o vulnerabilitate la capitolul identitatea românilor. Reacţionez, pot reacţiona, uneori, ferm, când văd că cineva îşi vorbeşte de rău ţara. Mă deranjează când România e împroşcată cu noroi. Mă deranjează când – şi vedem toţi aceasta – compatrioţii noştri sunt împroşcaţi cu noroi. Sunt profund contrariată când sunt puse la zid valorile naţionale, valori prin care România este ceea ce este şi va rămâne ceea ce este. Am fost şi rămân surprinsă când tinerii de azi mai că n-⁠au auzit de Mihail Eminescu şi Ştefan cel Mare şi Sfânt – simboluri vii ale conştiinţei naţionale, fără de care Basarabia de azi n-⁠ar fi ceea ce este. Să stăm puţin şi să ne gândim la următorul aspect, care pentru mine, deşi am scris zeci, sute de pagini despre acest subiect, nu încetează să mă mire şi pe care, în esenţă, nu-⁠l pricep. Fiind robit de cineva străin, care vrea să-⁠ţi amputeze rădăcinile identitare, este firesc să reacţionezi, trebuie să reacţionez, deoarece altfel mori, te pierzi. E limpede că reacţionezi faţă de nişte străini, sovieticii, care prin Stalin, în primul rând, au aplicat o politică de deznaţionalizare diabolică în statele din periferiile imperiului bolşevic. Concret, cerberii sistemului roşu au încurcat lucrurile atât de – iertaţi-⁠mi termenul – abject, în marginile imperiului, încât s-⁠a întâmplat ceva absolut nemaipomenit, realizat într-⁠o proporţie de neimaginat şi cu consecinţe imposibil de anulat. Lucrând la volumul meu Din infern, cu dragoste am găsit nişte date, peste care orice spirit nepervertit, orice intelectual onest nu are cum să treacă. Le voi relua, aici, deoarece mi se par importante. Conform datelor culese de istoricul rus Nikolai Teodorovici Bugai de la Universitatea din Moscova, care „în anii 1992-⁠1993 a avut acces la arhiva NKVD-MVD-KGB şi la corespondenţa dintre Stalin şi miniştrii săi”, „între iulie 1940 şi decembrie 1953, un număr de 332.500 de persoane au fost deportate din teritoriul anexat de URSS în 1940: români, ruşi albi (antibolşevici), refugiaţi care evadaseră din URSS, minorităţi religioase, dintre care 47.000 mai erau în viaţă, în locurile de deportare, în 1954. Aceasta reprezintă o medie de 90 de persoane pe zi sau 2700 pe lună, dar practic deportările se efectuau în valuri”. Printre informaţiile făcute publice de profesorul de ştiinţe politice Rudolf Joseph Rummel de la Universitatea din Hawaii figurează şi următoarele cifre: în total, „aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, dintre care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamnă aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi”.

Unde erau deportaţi românii din Basarabia şi Bucovina? Aflăm din aceeaşi sursă că în Siberia şi nordul RSS Kazahă şi că NKVD-⁠ul viza, mai cu seamă, grupuri de cetăţeni înstăriţi şi educaţi – aşa-⁠zişii chiaburi – care se opuneau regimului sovietic. Sunt cifre care vorbesc, evident, despre rezistenţa românilor de dincolo de Prut în anii dictaturii sovietice; în Raportul Tismăneanu sunt vehiculate cifre diferite: „În 1940-⁠1941, pe timp de pace, 86.604 de persoane au fost arestate şi deportate”, în timp ce „istoricii ruşi au prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeaşi perioadă”. Pentru comparaţie, pierderile României în timpul celui De-⁠al Doilea Război Mondial au fost estimate la circa 800.000 de civili şi militari. Se vede limpede că numărul victimelor din perioada deportărilor staliniste este egal, aproape, cu numărul victimelor la capitolul pierderile României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În acea perioadă, aşadar, aici, pe pământul strămoşilor noştri, a avut loc un masacru, despre care se vorbeşte extrem de rar. V-aţi întrebat vreodată, oare, din ce motive sunt trecute sub tăcere aceste realităţi dramatice? V-aţi gândit la acest genocid? Despre un genocid e vorba.

Numele bunicii mele paterne de până la căsătorie este Elena Juşkov. Bunica mea paternă e născută într-⁠o familie de ruşi: mama ei se numea Nataşa Mihailova, iar tatăl – Simeon Parfeniev Juşkov. Dintre membrii familiei Juşkov a fost deportată mătuşa maternă a Tatălui meu, Anastasia, care a stat închisă şapte ani în temniţele stalinismului. Verişoara Tatălui meu Margarita Tudoran mi-⁠a povestit că la întoarcerea din detenţia politică Anastasia Tante i-⁠a făcut o vizită la Câmpina, unde i-⁠a spus, între altele, că „anii de puşcărie au fost pentru ea o a doua facultate; printre colegii ei de la închisoare s-⁠au aflat medici, procurori, profesori din Basarabia, care au refuzat să accepte regimul sovietic, pledând pentru reunificarea României”. Cred că această dramă – despre care am auzit vorbindu-⁠se după căderea totalitarismului şi reîntregirea tribului nostru cu aripa lui din actuala Românie – a marcat întreaga familie şi, în timp, a avut un rol decisiv asupra destinelor care se reflectau în blazonul celor două nume: Juşkov şi Potlog. Pe vremuri, până la instaurarea infernului roşu, membrii familiilor Juşkov şi Potlog îşi vindeau din proprietăţi ca să-⁠şi întreţină copiii trimişi la studii. Bunica mea Elena Juşkov sau Juşkova – după cum am mai găsit ortografiat numele ei de familie (ortografierea diferită a numelor era o practică curentă dincolo de Prut în condiţiile în care din 1812 până în 1918 Basarabia s-⁠a aflat sub ocupaţia Imperiului Rus, iar din 1940, după Pactul Ribbentrop-⁠Molotov, până în 1991 – sub jugul sovietic, de la scrisul cu litere chirilice trecându-⁠se la haina firească a limbii române, cea latină, în 1918 şi, respectiv, pe 31 august 1989) – s-⁠a născut în satul Nişcani, în data de 21 mai 1902, spuneam, din părinţii Simeon Parfeniev Juşkov, cetăţean onorific (deduc din acte că e un titlu moştenit), şi Natalia Mihailova (străbunica mea, înmormântată ulterior în cimitirul bucureştean Cărămidari). După ce a urmat Gimnaziul de Fete din oraşul Orhei, unde printre materii figurau rusa, germana şi franceza, bunica mea paternă, Elena Juşkov, care devine după căsătorie Potlog (reprezentanţii statului sovietic ortografiau acest nume şi Patlog), a urmat cursurile Şcolii Normale „Vasile Lupu” din Iaşi, considerată model, pe vremea glorioasă a Junimii, de Titu Maiorescu – mentorul şi directorul acestei instituţii de învăţământ, care în programul de studii punea accentul pe „grija pentru aspectul cult al limbii naţionale” şi, între alte detalii nelipsite de importanţă, pronunţia corectă etc.

Un război al românilor contra… României

Aura Christi: În sfârşit, în ultimele decenii ale vieţii sale, Anastasia Juşkov s-⁠a călugărit, contrariind membrii întregii noastre familii. Din ce motive m-⁠am referit la aceste realităţi? Având toate aceste drame, toate aceste întorsături nefericite ale istoriei în sângele meu, să vin aici şi să văd că aceeaşi politică de deznaţionalizare, poate la fel de inventivă, desfăşurată însă în ritmurile impuse de new media, este aplicată de unii confraţi, de români, mi se pare inimaginabil! Parcă văd un film horror. Rodul acestei stupori, al acestei contrarieri este această carte cu un titlu straniu Acasă – în exil. În cultura română e în toi un război fratricid, a luat proporţii de neimaginat necrofagia. Şi lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât mineriada mediatică, dosariada din ultimul deceniu s-⁠a soldat cu două victime. Da, doamnelor şi domnilor, au murit doi colegi: Cezar Ivănescu şi Mircea Iorgulescu.

Ceea ce s-⁠a întâmplat în România în spaţiul public, în democraţia noastră, care e vai de capul ei, este un fenomen unic în estul Europei! Stimaţi colegi, nici Ungaria, nici Polonia, nici Rusia nu au manipulat dosarele din arhivele securităţii cum au fost manipulate aici, în România. Nici ungurii, nici polonezii, nici ruşii nu şi-⁠au pus la zid valorile, nu şi-⁠au vânat colegii, scriitorii, confraţii. Membri în Consiliul de conducere a CNSAS-⁠ului au fost şi sunt membri ai USR: Dinescu, Pleşu, Patapievici. Să inventezi un dosar de colaborator al Securităţii unuia dintre cei mai mari erudiţi ai acestei ţări numai pentru că în jurnalul lui publicat postum a făcut câteva portrete, să le spun astfel, negative unor indivizi care conduc cultura română de douăzeci de ani mi se pare monstruos! La Adrian Marino m-⁠am referit. Mă refer însă şi la Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Ştefan Aug. Doinaş ş.a. Practic aproape nimeni dintre vârfurile culturii noastre n-⁠a scăpat de acest taifun al răfuielii, al resentimentului, al… Nu ştii ce să crezi. Şi repet, spre deosebire de unguri, polonezi, ruşi, spre deosebire de alţi colegi din ţările din fostul bloc sovietic, care au preluat valorile create în comunism – în comunism nu a fost o „Siberie a spiritului” cum s-⁠a susţinut calomnios – noi, românii, nu ştiu de ce, avem ceva cu valorile noastre, unii dintre noi au ceva cu valorile naţionale. Primul val al contestării şi izolării valorilor s-⁠a produs în perioada proletcultistă, când vârfurile ţărănimii, ale intelectualităţii, politicii, au fost azvârlite în puşcării. Al doilea val s-⁠a iscat în ’90 cu episodul de revizionisme, pus în scena realităţii de procurori literari. Critica literară a fost confundată cu inchiziţia. Terenului valoric i s-⁠a aplicat grila politicii şi a moralei în condiţiile în care nici politica, nici morala nu au ce căuta în imperiul estetic. A urmat dosariada, la care m-⁠am referit. Şi relativ recent: acea lege nefericită – ca să nu folosesc termeni mai duri – legea numită anti-⁠legionară, prin care sunt puşi la stâlpul infamiei mari scriitori români, cunoscuţi, studiaţi şi admiraţi pe tot mapamondul. Baza condamnărilor fiind sentinţe date de tribunalele stalinisto-⁠dejiste. Ce să crezi că e la mijloc? O serie de întâmplări nefericite? O serie de coincidenţe? Mă întreb dacă se poate vorbi de un război al românilor contra… României? Al unor români, mai exact. Cineva scria că România îşi devorează precum Chronos, da, precum zeul timpului etern, oamenii ei mari. M-⁠a pus pe gânduri această metaforă, pentru că din antichitate Chronos e înfăţişat fie cu coasa în mâini, fie în compania unui corb. Acest zeu de temut îşi înmormânta copiii în viscerele pământului, fiindcă îi era frică, era îngrozit de forţa lor. Nu cred că ţara mea, România, România eternă, România profundă, are vreo legătură cu cele câteva grupuri bine organizate, extrem de agresive, care atacă valorile naţionale, valori, prin care s-⁠a fondat şi s-⁠a conservat statul român modern. Mă îndoiesc că României îi este frică de oamenii ei mari; România are nevoie de valorile ei exponenţiale, prin care îşi defineşte esenţa, prin care rămâne pe harta spirituală a lumii. Spun aceste adevăruri, deşi ştiu că Baudelaire afirma că naţiunile fac tot ce le stă în puteri, ca să-⁠şi distrugă oamenii mari. Iar Nietzsche citează – cred că în Amurgul idolilor, dacă nu mă trage pe sfoară memoria – un proverb chinezesc, care spune că un mare om este o catastrofă publică. Şi Baudelaire, şi Nietzsche, de bună seamă, au dreptate. Tatăl a trimis în lumea creată de El singurul Său Fiu, şi lumea l-⁠a răstignit. Şi n-⁠ar ezita să-⁠l răstignească din nou. Cel puţin acesta e mesajul poemului Marele Inchizitor.

În tot acest război am urmărit de ani de zile scriitorul din dreapta mea. El se numeşte Gabriel Andreescu. Gabriel spune că nu este scriitor. Uneori, îl compar cu Peter Kien, personajul acelui evreu bulgar genial, Elias Canetti. Ca un savant, ca un sociolog pursânge, acest om-⁠instituţie s-⁠a îngropat de viu în Arhivele Securităţii, a scris două cărţi fundamentale pentru istoria mentalităţilor româneşti, pentru cultura şi literatura română. Mă refer la Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii şi Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub comunism. Două cărţi care, practic, sunt feţe ale aceleiaşi medalii, cărţi prin care Gabriel Andreescu a reabilitat cel puţin parţial onoarea şi demnitatea breslei scriitorilor. Gabriel Andreescu a citit mii şi mii de pagini în Arhiva Securităţii şi, între multe altele, a salvat onoarea unui mare erudit, căruia i s-⁠a lipit abuziv eticheta de „colaborator al securităţii”. Mă refer la cazul Adrian Marino, caz în care manipularea a fost de o grosolănie fără margini. Gabriel Andreescu a reparat onoarea lui Ştefan Aug. Dionaş şi a scris şi despre Nicolae Balotă. A scris, de fiecare dată, cu înţelegere.

Cele două cărţi nu încearcă să condamne pe nimeni. Nu ştiu cum se întâmplă că noi dintr-⁠o condamnare lunecăm în alta. Victimele perioadei comuniste sunt transformate în victime şi în plină libertate, care şchioapătă, dar sper că, totuşi, e libertate. Şi asta în timp ce călăii stau pe margine şi, probabil, râd de noi. Toată admiraţia pentru cărţile şi demersurile lui Gabriel Andreescu. Felicitări Editurii Polirom, care a publicat aceste demersuri. Eu am scris despre aceste cărţi, semnate de un sociolog-⁠savant. Îl felicit şi-⁠i mulţumesc că nu ocoleşte Contemporanul şi publică din când în când în paginile noastre. Vă mulţumesc.

Două provocări ale rezistenţei prin cultură

Gabriel Andreescu: Mulţumesc, Aura. Mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră. Mulţumesc Aurei Christi şi lui Nicolae Breban, care de câţiva ani, de vreo trei-⁠patru ani, îmi oferă o atenţie intimidantă. O vedeţi şi acum. Încerc să-⁠i fac faţă. Am invitat-⁠o pe Aura Christi să spună ceva referitor la cartea intitulată Acasă – în exil, deoarece cred că merită să profităm de prezenţa nu atât a cărţii, ci de prezenţa autoarei. Propunerea mea a fost şi o cale de introducere a intervenţiei mele. Cred că e un cadru favorabil, pentru a povesti câte ceva din bucătăria cărţii mele, bucătăria volumului Existenţa în cultură… Nu mi se pare lipsit de relevanţă.

Cartea mi-⁠a adus în faţă două provocări. A început să fie scrisă în 2012, a apărut doar în decembrie 2015. A durat trei ani, deşi iniţial am crezut că lucrurile se vor rezolva mult mai rapid, întrucât tema era circumscrisă rezistenţei în cultură. Acesta fusese subiectul iniţial. Trecusem deja prin multă materie. Ce am descoperit, parcurgând-⁠o? Am văzut că nu avem o viziune, o cuprindere a noţiunii de rezistenţă prin cultură în condiţiile în care contestaţiile la adresa noţiunii erau permanente şi, în acelaşi timp, se întreceau între ele discursurile apologetice. În aceste condiţii, firesc, am vrut să fac un fel de monografie a termenului.

Cum se începe când te ocupi de un subiect? Treci prin bibliotecile existente, inclusiv prin Biblioteca Academiei Române, vezi ce găseşti acolo. Pe urmă, în epoca noastră desigur, te uiţi pe internet, parcurgi literatura de specialitate, pe care o poţi găsi, de asemenea, pe internet. Această experienţă, care a durat câteva luni, mi-⁠a complicat raportul cu noţiunea de care trebuia să dau seama. Complicat în sensul că materia era haotică. Exista, în primul rând, o cantitate enormă de referinţe de toate categoriile, o cantitate mare de literatură, de la notele din reviste, studii şi până la emisiuni de televiziune. Concurau între ele variate înţelegeri care acopereau absolut tot spectrul. Înţelegeri de genul: „rezistenţa prin cultură a strălucit prin absenţă”, nu a existat aşa ceva, este ridicol să vorbim despre o rezistenţă prin cultură, dar şi: întreaga naţiune, inclusiv sătenii de la munte au rezistat prin cultură, pentru că în felul lor, în mod specific nu au urmat ce le dicta regimul comunist. Cum faci ordine într-⁠o astfel de materie?

Asta a fost, să zicem, provocarea teoretică. Deci, am încercat, am vrut să  construiesc un număr de tipologii, pentru că aceste tipologii – gândeam – segmentau varietatea de exemple de la un capăt la altul al atitudinilor. Am mers pe câteva componente conectate câte una la celelalte: represiune, colaboraţionism şi rezistenţă prin cultură. Apoi am discutat discursurile apologetice ale rezistenţei prin cultură. În sfârşit, am căutat reperele teoretice. Din analiza făcută pe nenumărate file de carte, am găsit că textul lui Vasile Igna şi, respectiv, al lui Katherine Verdery, sunt două referinţe, pe care le-⁠am analizat mai pe larg. Cei doi intelectuali sunt invocaţi când vorbim despre rezistenţa prin cultură.

„Cazul cel mai problematic”

Gabriel Andreescu: În sfârşit, am încercat, în complexul acesta de informaţie ordonată, construită, să văd dacă există un sens consistent în spatele varietăţilor. Cred că am găsit un sens operaţional al rezistenţei prin cultură. Aplicându-⁠l în diferite situaţii, am văzut că funcţionează.

Cam asta a fost experienţa conceptuală în legătură cu sintagma „rezistenţă prin cultură”. Mai important este că am descoperit în acest demers că dincolo de tema rezistenţei există ceva mult mai bogat, mai cuprinzător şi mai important, de fapt. E vorba de felul în care omul de cultură şi-⁠a definit existenţa în sistemul acela ingrat, prin excelenţă, un sistem împotriva culturii. Am numit această atitudine a mizei pe cultură –„existenţa prin cultură”. Şi acest concept trebuia dezvoltat, cuprins în nuanţele lui – de aici ideea nişelor culturale ale rezistenţei. Am construit câteva tipologii, întâmpinând chestiuni de genul acesta: a fost omul de cultură întotdeauna un opozant al regimului care-⁠i impunea să refuze chemarea lui adâncă sau uneori, chiar din iubire pentru cultură, a colaborat? Şi aşa mai departe.

Cartea propune înţelegeri ale rezistenţei care ar putea să fie un material de lucru pentru cercetătorii care abordează problematica omului de cultură în perioada comunistă.

Acestea ar fi câteva preocupări, câteva teme ale gândirii cărţii. Volumul m-⁠a provocat şi deontologic. Temele investigate sunt, desigur, foarte sensibile. Implică oameni pe care i-⁠ai cunoscut, cu care stabileşti – chiar dacă nu vrei tu – raporturi cu impact psihologic, care te pot afecta prin ceea ce spun, prin ceea ce fac. O miză a acestei cărţi a fost să păstreze sau să salveze fairplay-⁠ul intelectual. În ultimii 25 de ani s-⁠a produs trădarea unor elemente fundamentale pentru viaţa intelectuală. Între ele, printre altele, fairplay-⁠ul intelectual, care este esenţial. Capacitatea de a dialoga şi de a respecta adevărul într-⁠o discuţie cu o persoană care îţi este adversar, sau pe care o simţi ca adversar, sau care te vede ca adversar, este indispensabilă pentru viaţa culturală; pentru ordonarea valorilor.

Exemple. Am o viziune negativă asupra a ceea ce se întâmplă la Uniunea Scriitorilor. În carte, l-⁠am invocat pe vicepreşedinte USR cu un citat onorant. L-⁠am invocat conştient de faptul că puteam să nu-⁠l invoc, nu era obligatoriu, nu era un opozant peste care să nu poţi trece. Alt exemplu, Dan C. Mihăilescu, ale cărui poziţii, în multe situaţii, mi se par un exemplu al lipsei de onoare intelectuală. Modul în care el se exprimă, atrăgător pentru unii cititori, faţă de persoane de toată demnitatea, ridică o problemă: cum tratezi acest caz? Îi faci un loc lui Dan C. Mihăilescu într-⁠un volum care vorbeşte despre istoria rezistenţei în perioada comunistă? El era prezent în arhive, printre altele, cu un text-⁠declaraţie luat la Securitate, pentru că iniţiase un fel de cerc literar la el acasă, descoperit imediat. I-⁠au cerut să îl oprească şi i-⁠au cerut explicaţii. La Securitate dl Mihăilescu a dat o declaraţie cu un final foarte frumos. Este important când în dosarele de Securitate găseşti reproduceri, fie declaraţii personale semnate, fie reproduceri luate prin tehnici operative. Astfel iese astăzi la suprafaţă materia primă a unei gândiri, a unei exprimări luate în condiţii de intimitate. Vă daţi seama că nimeni nu se gândea acum 35 de ani, în anii ’80, că cineva va ajunge să vadă ce s-⁠a scris în acele hârtii. Un pasaj al declaraţiei lui Dan. C. Mihăilescu era foarte demn. I-⁠am făcut loc în carte.

Cazul cel mai problematic personal a fost al unui poet care s-⁠a comportat, în ceea ce mă priveşte, absolut lamentabil. Din punctul meu de vedere atitudinea sa reprezintă o ciudăţenie şi o ruşine pentru istoria acestui poet disident. Mulţumesc Aurei Christi, care, la un moment dat, în momentul în care erau publicate câteva texte ale lui, absolut lamentabile de altfel, a ţinut să creeze un echilibru…

Aura Christi: … şi am scris un text despre Gabriel Andreescu, i-⁠am făcut un portret, mai exact, fără să pomenesc numele acelui autor de versuri, care, de altfel, cu alt prilej, m-⁠a calomniat şi pe mine într-⁠un limbaj de foarte joasă speţă. Avocaţii instituţiei noastre mi-⁠au sugerat să-⁠i intentez un proces de calomnie sau denunţ calomnios. N-⁠am făcut, însă, acest lucru dintr-⁠un motiv temeinic. Mi se pare – cum să spun? – ignobil ceea ce a făcut acel autor, pe vremuri, disident, căruia nici eu, nici Gabriel nu-⁠i dăm numele. În scopul de a discredita un scriitor incomod, disidentul de odinioară a lovit în acel scriitor, scoţând la suprafaţă istoria unei rude de gradul unu a scriitorului invocat, adică Gabriel Andreescu. Dumnezeu cu autorul acelei istorii triste. Gândindu-⁠mă, când şi când, la el… În sfârşit…

Eugen Simion: Despre cine vorbiţi?

Aura Christi: Nu e cazul să-⁠i fie invocat numele în acest context, domnule profesor… Din mai multe motive. O să vi le explic, poate, niţel mai târziu.

Gabriel Andreescu: Da, acest, altădată, disident… E un capitol în volum în care voiam să disting între ceea ce reprezintă nişele culturale ale unor oameni care se exprimă politic şi nişele politice ale unor oameni de cultură. Important într-⁠o lucrare de acest gen e să faci distincţii, să observi nuanţe, să observi paradoxurile. În iulie 2014, când s-⁠a întâmplat evenimentul, atacul acelui disident, subcapitolul respectiv fusese deja scris. Mă rog, s-⁠a întâmplat ce s-⁠a întâmplat. Am avut nevoie de timp, ca să mă desprind de acel atac. Am luat toate textele lui, la care m-⁠am referit în subcapitolul deja scris, le-⁠am văzut, le-⁠am recitit şi am verificat dacă nu cumva am greşit cu ceva prin neluarea în consideraţie, cu exactitate, a ceea ce scrisese el. Am simţit chiar nevoia, din motiv de corectitudine, să adaug un adjectiv pozitiv la unul din eseuri. De ce vă mărturisesc asta? Problema noastră este importanţa fundamentală a corectitudinii. Nu poţi să faci meserie – în sensul în care şi cultura poate să fie o meserie – dacă nu respecţi adevărul mai presus de orice; dacă nu ai grijă să desparţi antipatiile de citirea la care te obligă documentele. Ei bine, toate acestea fac parte din bucătăria cărţii.

Închei cu două enunţuri. Există un fel de cultură a folosirii epitetelor privitor la documentele create de Securitate. Acestea ar fi scârboase, ele îţi provoacă greaţă. Şi aşa mai departe. Acest imbold perceptiv ne împiedică, după părerea mea, să le dăm importanţa pe care o au. Acolo, în arhive, se află istorie. Este adevărat, o istorie extrem de încifrată. Documentele acestea nu trebuie citite ad litteram. Sunt nenumărate filtre pe care trebuie să le pui la lectura lor, iar ca să le pui, trebuie să le reconstruieşti. Lucrul acesta se învaţă după foarte mult lucru cu dosarele, care cer o adevărată hermeneutică în interpretarea lor. Materialele de la CNSAS sunt formidabile în ceea ce spun, şi se referă nu numai la modul în care funcţiona şi reacţiona Securitatea, ci mai ales la ceea ce spun ele despre oameni, despre subiecţii investigaţiilor făcute de Securitate. Aceas­ta a fost cea mai importantă experienţă pentru mine în lucrul cu arhivele. Cum s-⁠au creat destinele umane? Am aici, prezent, un exemplu, Nicolae Breban. Am avut la sfârşitul investigaţiei în dosarele domniei sale o imagine despre personalitatea sa de o bogăţie fascinantă. Fascinant, nu în sens pozitiv sau negativ. Ci prin complexitatea formidabilă a personalităţii d-⁠sale. Ea m-⁠a frapat. Nu exista nimic din această percepţie la începutul investigaţiei. De aici mesajul pe care aş vrea să-⁠l transmit. Să privim cu curiozitate istoria oamenilor pe care ne-⁠o poate dezvălui în bogăţia ei tocmai dosarele securităţii.

Al doilea mesaj este următorul. Această carte a identificat în spatele temei „rezistenţa prin cultură”, tema vieţuirii oamenilor de cultură în comunism; mai general, tema statutului omului în comunism. Analiza represiunii, colaborării, rezistenţei, desigur, e necesară. Dar e important să nu rătăcim această experienţă umană în spatele temei represiunii, care a ocupat principala cercetare şi dezbatere academică după 1990. Şi, în sfârşit, solidarizarea simbolică cu oamenii din perioada comunistă, ca temă legată de intrarea în istorie şi – şi profit, aici, de ceea ce a spus Aura Christi – temă a modului în care ne raportăm la istorie, la dramele ei şi la experienţele din perioada postbelică sau interbelică. Avem de întemeiat o etică a memoriei, care să mediteze asupra perioadei comuniste şi asupra anumitor faţete ale perioadei interbelice, incluzând Holocaustul din Transnistria, incluzând violenţa teribilă a anilor ’30. Cum gândim aceste lucruri? Trebuie să le gândim împreună. Într-⁠o etică a memoriei se depăşeşte nivelul opiniilor personale, al opiniilor moralizatoare. Este o temă a noastră, a tuturor. În orice caz, este probabil subiectul următoarei mele cărţi. Mulţumesc.

Cazul Ion Caraion

Eugen Simion: Probabil că de aici ar fi trebuit să pornim, de la aceste două cărţi! Eu le-⁠am citit. Am citit cartea domnului Andreescu. Cartea Aurei Christi o ştiu, pentru că cea mai mare parte, nu în totalitate, e vorba de articole polemice, pe care le-⁠am citit. Pornesc de la cea mai simplă observaţie, care se referă la un om despre care s-⁠a vorbit aici, Marino. Sunt de acord cu dumneavoastră că Marino este unul dintre puţinii intelectuali de clasă, face parte dintre tinerii care s-⁠au format în umbra unei mari personalităţi a culturii noastre, G. Călinescu. Marino a trecut printr-⁠o experienţă pe care nici duşmanilor nu trebuie să le-⁠o doreşti. Omul acesta, atenţie, la douăzeci şi ceva de ani, a intrat în puşcărie, a stat opt ani, după aia încă şase ani în exil. Numai cazul lui Ion Ion Caraion…

Aura Christi: … A avut parte de două condamnări la moarte…

Eugen Simion: … este mai dramatic mai ales prin faptul că el a devenit după aceea un scriitor al Securităţii. Pe mine m-⁠a uimit în cazul lui Ion Caraion, când am citit două cărţi ale lui, stilul. Extraordinar! N-⁠am văzut un scriitor care să scrie atât de frumos! Numai Călinescu mai scria atât de frumos. Şi, poate, Eminescu în tinereţe. Dar Caraion era notabil, e adevărat, de raftul doi, adică… venea imediat după marii scriitori. Cum judecăm? Dar nu asta-⁠i problema.

Cazul lui Marino. E perfect ce spuneţi dumneavoastră. Totuşi, acelaşi om scoate o carte în libertate care se cheamă Viaţa unui om singur. Totuşi, vreau să spun că eu am găsit acolo, în cartea asta postumă, pe lângă drama lui, complexele lui, care se pot psihanaliza, am găsit nişte propoziţii atât de triviale în gândire, încât m-⁠au uimit. Şi nu pot să le spun aici. Dvs. spuneţi marele savant şi… Cum poate să gândească aşa un om care a trecut prin asemenea experienţe, un om care e dotat intelectual? Ce spune el despre literatura română – pe care o contestă! – contemporană? „De altfel – spune el – nici n-⁠am citit-⁠o”. Cu toate acestea spune că e mizerabilă. Cum să spun? Dacă n-⁠ar fi afirmat asta,  spuneam că are şi el dreptul să spună că nu-⁠i place literatura contemporană. Ce, nu spunem şi noi multe? Dar are acolo, în carte, nişte afirmaţii despre clasa ţărănească, pe care noi am lăudat-⁠o când am vorbit aici şi mi-⁠a plăcut că s-⁠au zis nişte lucruri formidabile. Aşa e!

Dacă ne uităm pe Dicţionar, vedem că printre cei 1000 de membri din ţară ai Academiei Române de la înfiinţare până azi mai mult de jumătate, dominant în domeniile ştiinţifice, vin din lumea rurală. Ei bine, Marino – eu n-⁠am văzut nişte fraze mai nedrepte faţă de lumea ţărănească – spune că tot ce e mai rău şi mai urât în ţara asta s-⁠a făcut din cauza ţăranului român. Tot ce s-⁠a făcut de la ceauşism până la literatura care se mai ocupă de lumea ţăranului. Vă pun o întrebare, o întrebare retorică: totuşi, cum judecăm noi omul ăsta? Un om care a trecut printr-⁠o suferinţă enormă, care era un om instruit. Nu mai spun ce spune despre maestrul lui spiritual, G. Călinescu. Şterge podelele cu el. Vedeţi ce lume complicată? Asta voiam să spun. Doamna Aura Christi, Dvs. l-⁠aţi prezentat ca un mare erudit…

Aura Christi: Domnule profesor, iertaţi-⁠mă că vă necăjesc şi vă contrazic, dar Adrian Marino este un mare erudit. În afară de el, cultura română mai are doar doi erudiţi de factură mitteleuropeană: Nicolae Balotă şi Ion Ianoşi. Jurnalul marinoian, publicat postum, este împânzit, e adevărat, de afirmaţii umorale, pe care sunt de părerea că se cuvine, totuşi, să le iertăm…

Eugen Simion: … Când vorbim aşa de marii savanţi… În regimul libertăţii s-⁠au spus lucruri absolut incalificabile de oameni de calitate, de oameni pe care noi îi oferim ca model. Spun acest lucru, pentru că – şi n-⁠am mai spus-⁠o până acum – tot timpul eu am fost prieten cu Marino, am fost printre cei care am susţinut revenirea lui în cultură, am scris cred zeci de articole despre el, el însuşi ne-⁠a luat pe noi în seamă, tinerii critici care eram, dar vedeţi ce complicate sunt lucrurile?

Al doilea lucru pe care vreau să-⁠l spun apropo de explicaţiile pe care le-⁠aţi dat aici şi descrierea substanţei cărţii pe care a făcut-⁠o domnul Gabriel Andreescu. Cartea sa mi-⁠a plăcut – ca să comunic un astfel de termen, mă repet – pentru că mi s-⁠a părut că este o carte dreaptă. Vedeţi, ar trebui să o discutăm odată mai deschis, mai în substanţă, rezistenţa prin cultură. Noi am participat la ea, am participat cum am putut noi, fiecare cu talentul lui, cu posibilităţile noastre morale. Existenţa prin cultură. Eu cred în această formulă, în această orientare a scriitorului român, care şi-⁠a zis: domnule, cât pot nu mă vând diavolului, dar trec puntea cu el. Nu numai ca să se salveze el – căci era la mijloc şi o problemă de rezistenţă a individului, de salvare a individului –, ci ca să facem să nu dispară cultura română. V-⁠aţi referit – mi se pare că Aura a zis asta – au fost două decenii cumplite. Dacă le reciteşti la rând, cum am făcut eu, nu-⁠ţi vine să crezi ce s-⁠a putut spune nu atât în dosarele securităţii, ci în artă, în discursul public de atunci, în cultură. Prin ce a trecut cultura asta! Cum a fost realmente distrusă! Proletcultiştii au început cu critica, cu Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu, cu autonomia estetică, acestea au fost „calul de bătaie”. După aceea…

Gabriel Andreescu: După ’90, cultura părea că îşi revine…

O carte dreaptă

Eugen Simion: E o carte dreaptă, pentru că, în primul rând, am observat că aveţi tot timpul o grijă şi faţă de omul despre care scrieţi, faţă de viaţa şi imaginea lui. N-⁠aş fi de acord cu dumneavoastră referitor la modul în care prezentaţi capitolul despre Noica. V-⁠am mai spus o dată chestiunea aceasta. Eu aş fi fost mai îngăduitor cu Noica. Noica a jucat un rol esenţial în renaşterea – cum spuneau colegii noştri – a idealului naţional, a spiritului naţional în esenţă. Noica a jucat acest rol. Mi-⁠amintesc că în jurul lor, a elevilor d-⁠sale, tot zbura suspiciunea că e omul securităţii, că face jocurile securităţii, că se duce în Occident ca să-⁠i convingă pe Eliade şi pe Cioran să vină în ţară. Poate că a făcut lucrurile astea, dar faţă de rolul lui esenţial pe care l-⁠a avut în renaşterea spiritului românesc, a spiritului umanistului european, răsăritean, şi credinţa lui aproape incredibilă că se poate face cultură de performanţă într-⁠un regim represiv, am tot respectul. Asta a fost ideea lui, pariul lui cu Cioran, cu foştii lui colegi.

Aura Christi: Plus şcoală de filosofie cons­truită…

Eugen Simion: Pe acest teren nu intrăm, altfel ajungem la alte chestii. Rezistenţa prin cultură au făcut-⁠o în cultura română, în primul rând, scriitorii, poeţii, prozatorii.

Aura Christi: Se pare că tocmai din acest motiv a fost atacată dur breasla scriitorilor.

Eugen Simion: Vreau să vă elogiez tocmai pentru că am văzut acest spirit drept, chiar dacă într-⁠un caz sau altul – cum am subliniat – mie mi s-⁠a părut că eu poate aş fi apăsat mai mult pe alt­ceva. Şi am să dau un exemplu contrar. Dumneavoastră îl lăudaţi acolo, şi nu mi-⁠a plăcut şi nu-⁠mi place ce a făcut şi ce face, de pildă, Bujor Nedelcovici, vecinul meu cu care am stat vreo douăzeci de an în acelaşi bloc şi care a intrat într-⁠un fel de transă şi nu mai iese de-⁠acolo cu nici un chip. El bănuieşte pe toată lumea şi… l-⁠a cam băgat în mormânt pe Iorgulescu, care era bolnav, săracul, era pe moarte. Am avut o experienţă foarte ciudată cu Bujor Nedelcovici. Deci, mi-⁠a fost vecin, stăteam în acelaşi bloc, mi-⁠am petrecut toate serile cu el, mă plimbam cu el. Ce făceam? Scriitorul român bârfea. Pe cine? Bun. Am ajuns la CNSAS. Avem o istorie pe care trebuie s-⁠o spun acum. Preşedintele actual al Uniunii Scriitorilor, preşedintele de atunci al CNSAS-⁠ului a venit cu ideea să verifice toate dosarele membrilor Academiei Române. Asta se întâmpla între 2006 şi 2008. M-⁠am opus acestui lucru. Am spus: „Dacă vreţi, verificaţi-⁠l pe preşedintele Academiei”. Mă rog, ştiam ce am făcut în viaţa mea. Dacă am făcut ceva, nu cred că e vorba de lucruri grave. Doar nu o să începeţi să ne bănuiţi pe toţi şi în Academie. În fine, nu prea s-⁠a putut realiza dorinţa mea. Când m-⁠au chemat ca să-⁠mi spună rezultatul verificărilor, ce văd eu în scrisoarea pe care mi-⁠a dat-⁠o actualul preşedinte – Dragoş Petrescu; e istoric – zice: „Verificările s-⁠au făcut la cererea domnului Bujor Nedelcovici”. Deci el, tocmai el ceruse asta, el, cu care stătusem treizeci de ani în vecinătate! I-⁠am făcut un referat lui Bujor, când a avut dificultăţi cu o carte, i-⁠am făcut un referat justificator, m-⁠am făcut că nu văd ceea ce se vedea de departe, că acţiunea se petrece pe undeva prin America de Sud, i-⁠am dat referatul la editură, fiindcă mi l-⁠a cerut. Şi, poftim, a venit ca fulgerul vestea: „La cererea domnului Bujor Nedelcovici, dosarul numărul…”. Mă rog, şi ziarul Evenimentul Zilei – nu era nicio problemă, era misia lor – îmi comunică că „v-⁠am cercetat dosarul dumneavoastră şi dăm decizia…”. Ei, nu mi-⁠a venit bine asta.

Cum, domnule, eu stau cu tine, stau de vorbă… şi tu faci intrigă, cum ar veni. Ne-⁠am mai întâlnit peste un an de zile şi am spus doar atât: – Bujor, n-⁠avem obraz.

Vă rog să mă scuzaţi că am intervenit. Polemica cu Marino mi se pare mie niţel mai complicată, dar şi celelalte pe care le-⁠am spus. Nu mi-⁠a plăcut felul în care – nu dumneavoastră, ci evidenţii…, cei notorii –, de pildă, l-⁠au judecat Mihai Botez. L-⁠au scos până la urmă de „ciripitor”, cum se zice…
Gabriel Andreescu: Acolo montajul a fost perfect, precum şi strategia de…

Eugen Simion: Domnule profesor, eu care n-⁠am fost sociolog, mi-⁠am dat seama de acest lucru, totuşi. Pentru că niciodată nu se cita ceva din cele spuse direct de Mihai Botez. Se cita ceea ce a notat ofiţerul de Securitate că i-⁠ar fi spus Mihai Botez. Păi, cu asta îngropi un om! Credinţa faţă de adevăr,  cum spuneaţi, este foarte importantă, altfel poţi distruge un om. Poţi să… Doamne, iartă-⁠mă, vă rog să mă scuzaţi. Vă mulţumesc.

Aura Christi: Noi vă mulţumim, domnule profesor. Vă mulţumesc că sunteţi cu noi şi mă bucur, ne bucurăm că suntem împreună. Cred că a fost o dezbatere extrem de densă, interesantă. Suntem onoraţi că am fost primiţi aici, sub cupola celui mai mare for ştiinţific şi cultural al ţării, cu prilejul zilei aniversării revistei Contemporanul. Vă mulţumim, domnule preşedinte, vă mulţumim domnule vicepreşedinte, vă mulţumim domnule secretar general.

Dezbaterea de astăzi e încă un argument în favoarea convingerii că avem de lucru. Avem de construit o ţară. Cu Dumnezeu!

Fotografii de Alina Balan şi Andrei Potlog
Pagini realizate de Adrian Preda

Materialul video a dezbaterii:

 

 

Poze manifestare:

 

 

Total 0 Votes

0

0