Excelenţa Sa, Paul Brummell, ambasadorul Marii Britanii, spune povestea poeziei Lacul, despre care crede că a fost inspirată de acel peisaj, apoi o citeşte cu un soi de religiozitate. Nimeni nu vorbeşte atât de bine o limbă străină fără studii formale. Probabil, domnul ambasador a învăţat limba română şi l-a citit pe Eminescu departe de România, apoi a descins, precum un personaj al lui Henry James din romanul Ambasadorii, în peisajul real
„Paysage moralisé” e un poem al anglo-americanului W.H. Auden, construit pe antiteza dintre un peisaj natural colorat de un imaginar eroic şi mitic şi peisajul citadin, al oraşelor „învăţate“, dar decăzute, 
divizate şi nefericite. Acest contrast mi-a fost reactivat în memorie la mijloc de ianuarie, când se serba cândva ziua naşterii poetului naţional. Ea a fost înlocuită între timp de „ziua culturii naţionale”, când pot fi celebrate stelele baletului, Titanic vals, icoanele pe sticlă sau orice altceva. Ca să fim drepţi, s-a bucurat şi marele poet de aducere aminte, eu având acces doar la un aberant interviu radiodifuzat şi un reportaj de la Festivalul Naţional de Poezie şi Proză „Mihai Eminescu“, destinat adulţilor. O voce graseiată şi plină de importanţă se pronunţa în eter asurpa inoportunităţii lui Eminescu „acum când suntem în Uniunea Europeană“, în vreme ce ultima descoperire a Festivalului de la Botoşani a recitat o „poezie”, în care România era obiectul unor invective porno (deşi, cum mi-a scris un scriitor prieten, e interzisă prin Constituţie defăimarea ţării).
De ce ar fi incompatibil Eminescu cu Europa? Presupun că reţinerile priveau corectitudinea politică. Eminescu a fost însă în această privinţă un Matthew Arnold al României, adept al criticismului kantian, adică al spiritului critic cu desăvârşire autonom şi, prin urmare, nesubordonat intereselor pragmatice şi de grup. Fie că e vorba de poemul Împărat şi proletar, cel mai explicit politic, fie de un articol de ziar, Eminescu a văzut în răsturnarea elitelor de către masele ignorante un pericol pentru cultura unei ţări, ceea ce, în România, 
s-a şi adeverit. Fără mânie faţă de proletarul înverşunat şi îndemnând la vandalism, poetul vede în injustiţiile istoriei o iraţionalitate ce ţine de încremenirea anonimei magme de materie şi energie în realităţi incontrolabile, precum inegalitatea socială. Nici o utopie nu s-a adeverit încă pentru a contrazice pesimismul lui Schopenhauer în privinţa voinţei oarbe a universului. Şi, tot ca la Schopenhauer, Eminescu află consolare în sfera ideilor, culturii, în artefactul inteligibil care condamnă istoria demonică (Cezarul detronat de revoluţii se recunoaşte în Regele Lear). Oare ce este contrar Europei la autorul Caietelor – 20 000 de pagini de marginalii la istoria ideilor, un monument fără pereche în cultura Europei, cum spune filosoful Noica? Sau la autorul celei de a doua traduceri europene din Kant, după cea franceză? Sigur că Eminescu aparţine unei textualităţi urzite ideatic de Kant, Schopenhauer, cosmogonia vedică, Rudolf Clausius, sau eseiştii victoriei, ceea ce ridică opera lui la valoarea exponenţială a canonului european al epocii sale, dar poporul care şterge etapele parcurse rămâne mereu în paleolitic. Istoria unui popor este scrisă, iar scriitura este istorică, nu doar formal, ci şi sub regim epistemologic.
Al doilea peisaj, în fericit contrast cu primul, este alb, nămeţit, unind în puritatea luminii-sinteză apa şi pământul Botoşanilor, parcă în aşteptarea unei noi geneze. O siluetă contrastantă în costumaţia elegantă, în tonuri întunecate, înaintează pe marginea lacului, ţinând în mână o carte. Şi Eminescu se naşte încă o dată într-o limbă românească fără cusur, deşi e rostită „de o străină gură“. Excelenţa Sa, Paul Brummell, ambasadorul Marii Britanii, spune povestea poeziei Lacul, despre care crede că a fost inspirată de acel peisaj, apoi o citeşte cu un soi de religiozitate. Nimeni nu vorbeşte atât de bine o limbă străină fără studii formale. Probabil, domnul ambasador a învăţat limba română şi l-a citit pe Eminescu departe de România, apoi a descins, precum un personaj al lui Henry James din romanul Ambasadorii, în peisajul real cunoscut mai întâi prin intermediul unui artefact. O fantasmă devenise realitate, iar peregrinul ne împărtăşea şi nouă ceva din magia momentului. Mulţumim, Excelenţă!
Oare este posibil, m-am gândit, ca după ani de ingerinţe în politica ţării-gazdă, de aranjamente pur negustoreşti pentru companiile ţărilor de origine, de întrerupere a contactelor cu intelectualitatea, cum a fost desfiinţarea Bibliotecii Americane, căreia îi datorez contactul cu studiile literare occcidentale din vremea dictaturii, diplomaţii străini să revină la eleganţa care a caracterizat începuturile diplomaţiei? Atunci când diplomaţii erau subiectul unui poem de John Donne, sau al unui tablou de Holbein, când fiul lui Dimitrie Cantemir, numit ambasador al Rusiei la Londra, prezenta, tot ca scrisoare de acreditare, Istoria Imperiului Otoman scrisă de tatăl său pentru a fi tradusă? În mod paradoxal, urmărind poate o politică de seducţie, relaţiile cu ambasadele au fost mai politicoase în vremea Cortinei de Fier. Încă am mai primit o bursă Fulbright în 1993, când ataşat cultural era distinsul Dr Asquino, filolog, care a organizat conferinţe împreună cu angliştii de la Universitatea Bucureşti pe tema relaţiilor culturale româno-americane.
Statisticile arată că România este prima în Europa în privinţa ritmului de creştere economică şi ultima sub raportul unor parametri culturali. Cultura nu se rezumă însă la un număr de activităţi acoperite de Ministerul de resort, ci se traduce în gradul de civilizaţie care înglobează artele, politica, justiţia, educaţia etc. Am citit în Istoria Lui Marian Popa câteva citate din articole ale lui Corneliu Coposu, iar analiza unor fenomene ale tranziţiei la comunism îl situează pe acesta la nivelul unui expert sociolog contemporan. Lupta politică se reduce acum adesea la gesturi minimaliste şi corporative de genul: defilări cu pancarde, aprinderea lanternei telefonului, îmbrăcăminte în anumite culori, cabale cu „lupi” şi „albine”. Evaluarea în învăţământul superior se face statistic şi pe principiul „dacă l-a publicat X, este bun” . Românii par să nu mai dispună de comisii de evaluare a unor lucrări cu creierele proprii. Opinia personală, impresia de moment, recursul comod la clişee au înlocuit de mult exerciţiul minţii, al observaţiei critice, al evaluării sau argumentării care au caracterizat trecerea de la Evul Mediu dogmatic la modernitate. Acest spirit s-a manifestat prin intermediul unei noi specii literare, eseul, care a fost obiectul de studiu al unui proiect desfăşurat în perioada 2012-2017 la Universitatea din Salzburg, incluzând conferinţe şi un volum colectiv intitulat The Essay: Forms and Transformations, editat de Dorothea Flothow, Markus Oppolzer şi Sabine Coelsch-Foisner şi publicat în toamna anului trecut de Universitätsverlag Winter din Heidelberg. În prefaţa la volum, directoarea proiectului, prof. dr. habil. Sabine Coelsch-Foisner, asociază apariţia eseului cu un alt tip de discurs: studiul de caz din medicină. Eseul este, aşadar, o interogare a cauzelor unui fenomen, o observaţie şi un raţionament inductiv, o interpretare a simptomatologiei sau o speculaţie asupra evoluţiilor viitoare sau remediilor. Eseiştii, fie din categoria celor care transpun în spaţiul public o problematică personalizată, gen Montaigne, fie de la şcoala aforistic-speculativă a lui Francis Bacon, au construit mintea modernă: obişnuită se să îndoiască, să înfrunte dogmatismul şi autoritarismul, să observe critic, să proiecteze, însoţind cu exerciţiul gândirii fiecare acţiune, condiţionând fiecare act de discurs de înţelegere şi cunoaştere. Eseul ar fi realizat, aşadar, încă din Renaştere, un soi de interdisciplinaritate, o trăsătură de unire între ştiinţă şi umanităţi prin exerciţiul cognitiv. El a apărut nu doar ca o formă literară de sinteză, ci şi ca un gen epistemic. Cumva prin analogie cu sonetul, unde forma petrarchistă simbolizează prin octet/sestet pământul şi cerul, muritorii şi divinul, în vreme ce forma elizabethană sfârşeşte cu un cuplet epigramatic, eseul lui Bacon s-a revendicat tradiţiei înţelepciunii, alegându-şi ca model fabula filosofică a antichităţii. După cum demonstrează autorii, o echipă internaţională aducând laolaltă universitari din Austria, Marea Britanie, Cehia, Finlanda, Franţa, Germania, Ungaria, India, Lituania, România, Slovacia, Turcia şi Statale Unite, eseul se deschide deopotrivă lumii şi textualităţii, este modul nostru de a lua în stăpânire condiţiile existenţei noastre prin discurs şi de a le modifica în acelaşi mod. El este, aşadar, un exerciţiu de cunoaştere şi putere. Aşa cum, sub aspect formal, eseul a împrumutat din diverse genuri (proză non-ficţională, scrisori, naraţiune, fabulă, jurnal…) şi în privinţa conţinutului el a acoperit în istoria sa de secole întreaga problematică socio-umană, de la conflicte sociale, despotism şi democraţie, la etică, emanciparea femeii, probleme ce ţin de ecologie, criza religioasă sau de valori, cultura înaltă sau de masă etc. Alianţa originară cu ştiinţa i-a impus însă anumite standarde: cultura enciclopedică a eseistului, capacitatea lui de argumentare logică, forţă de persuasiune, ştiinţă retorică, intuiţia sau interpretarea inteligentă a contexutlui socio-istoric. În aceaşi timp, înflorirea eseului a fost simptomul unei societăţi libere şi democratice, în care discusul monologic, autoritarist, a fost înlocuit cu pluralismul opiniilor şi exerciţiul critic, raţionalist (Rima Bertaðavièiûtë oferă exemplul Lituaniei, unde câştigarea libertăţii s-a reflectat şi în explozia scrierilor eseistice menite să redefinească identitatea naţională).
Cândva John Kennedy s-a plâns că există prea multe lucruri secrete în America. În momentul de faţă, noi credem că există prea multe bloguri, şi nu ne referim aici numai la websites, ci la reducţia oricărei probleme la simpla afirmare sau negare, la minimum-ul impresiei personale exprimate uneori printr-un gest inarticulat verbal. Credem că dacă, în loc de simple afirmaţii sau opinii, autorii de bloguri s-ar apuca să găsească motive pentru felul cum gândesc şi să speculeze asupra raţionalităţii sau utilităţii lui, mulţi şi-ar schimba opinia cu totul…
