Istoria venirii Maicii Domnului pe acele meleaguri e însă mai lungă şi de-a dreptul emoţionantă. Ceva mai târziu, în plină perioadă iconoclastă, o altă icoană, a Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, de astă dată, „venită pe mare” din „locuri străine” era găsită şi pusă la adăpost de călugării dintr-o zonă învecinată, aflată între localităţile Pteleou şi Ahiliou.
Când am revenit de pe Skopelos, am mai poposit doar un ceas la Volos, pentru a ne lua rămas bun de la părinte, el urmând să plece într-o călătorie în Spania. Am pornit spre mica staţiune Amaliapoli, unde aveam să ne cazăm câteva zile, fiindcă de acolo mânăstirea Panagia Xenia era cel mai aproape. Amaliapoli e aşezat între munţi, într-un golfuleţ cu apă limpede şi plajă cu nisip fin. Loc tihnit, ideal pentru reverie, odihnă, plajă şi bălăceală în apa Egeei. Deasupra orăşelului estival, cu altarul spre mare, tronează o biserică frumoasă, de piatră, cu hramul „Schimbarea la Faţă”. Mai trecuserăm o dată pe acolo, în a doua zi de călătorie, când părintele ne invitase şi pe noi la hramul bisericii din Amaliapoli. Era prima noastră participare la o slujbă ortodoxă în limba greacă. După aceea, împreună cu toţi credincioşii veniţi de la Volos şi cu cei ai locului, prăznuiserăm pe malul mării, în cântec foşnit de valuri, într-o tavernă iluminată doar de lumânările de pe mese. Se întâmpla cu doar o zi înainte de plecarea pe Insulă.
Reveneam în cochetul golf doar pentru a căuta un loc de cazare. Şi fiind plin sezon, nici urmă de aşa ceva, la un preţ acceptabil. Era deja seara târziu şi umblam cam derutaţi pe faleză când, în cale, ne-a ieşit un tânăr român, muncitor la şantierul naval din Amaliapoli. Îl cunoscuserăm prima dată în seara hramului. El ne-a ajutat să găsim o cazare convenabilă, la pensiunea unor bătrâni greci, simpatici şi ospitalieri. A doua oară într-o singură săptămână aveam sentimentul că mă reîntorc acasă, după prea lungi şi prea întortocheate drumuri şi că acasă, îmi regăseam nu părinţii ci, mai degrabă, bunicii.
A doua zi în zori, plini de speranţă, porneam spre mânăstirea dintre munţi. O jumătate de zi, sau chiar mai mult, am rătăcit înainte şi înapoi, negăsind drumul spre Panagia Xenia. Plecam, ne rătăceam, ne întorceam, întrebam, iar plecam, iar ne rătăceam, până când, m-am hotărât să mă rog în gând Maicii Domnului, să ne arate calea. Îmi amintesc că nici o
clipă nu ne-a trecut prin minte să renunţăm. În fine, ne-a venit ideea să-l sunăm pe părinte, ca să ne explice pe unde să mergem. Aşa ne-am dezmeticit şi ne-am dat seama că, ori de câte ori apucam pe direcţia bună, ceva ne împiedica să mergem mai departe şi ne întorceam ca să ne rătăcim şi mai rău. Culmea, nici nu era o distanţă prea mare de parcurs. Până în 20 de kilometri. Când am găsit, în sfârşit, drumul, parcă ni s-a deschis o cale spre cer. Maşina a trecut de o curbă, lăsând în dreapta, abia zărită, cum aveam să constatăm puţin mai târziu, mănăstirea ce ocroteşte Sfântul Brâu. Pe drum, înainte, am întâlnit o altă mănăstire, împrejmuită de o curte frumoasă, plină de flori. Crezând că pe aceea o căutam, am oprit şi am intrat. În curte lucrau doi călugări. M-am adresat în engleză unuia dintre ei, întrebându-l dacă am ajuns unde trebuie. S-a uitat la mine şi a început să râdă din toată inima, apoi mi-a răspuns în… româneşte. Ne auzise vorbind când am intrat. Era şi el de-al nostru, slujitor în patria ortodoxiei. Ne-a explicat că tocmai trecuserăm pe lână Panagia Xenia cea nouă. Acum ne aflam la Panagia Xenia cea veche, dezafectată din pricina unui cutremur. „Dar, nu vreţi să mergeţi şi la mânăstirea de sus, mai ales că Brâul Maicii Domnului lipseşte acum?”, ne-a întrebat Părintele Zosima, continuând: Sfântul Brâu e dus pe o insulă şi urmează să revină în câteva ore. S-ar putea să vă placă şi mânăstirea noastră”. L-am întrebat, miraţi, ce înseamnă mânăstirea de sus. Aşa am aflat, pentru prima dată, că în greceşte „ano” înseamnă „sus”, „kato” înseamnă „jos”, iar „xenia” înseamnă „străin”. Părintele Zosima ne-a desluşit semnificaţia numelui Panaghia Xenia, dat Maicii Domnului acolo, în Munţii Othri. Traducerea lui literală ar fi „Sfânta Străină şi îşi are explicaţia în tradiţia înfiinţării celor două aşezăminte, datorată celor două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (Adormirea şi Maica Născătoare de Dumnezeu, în greceşte Theotokous). Prima icoană, a Adormirii, era găsită prin veacul al X-lea de eremiţii vieţuitori în peşterile acelor munţi, în inima unui stejar îmbrăcat în iederă. De aceea, icoana a mai fost numită şi Panagia Ichisotissa, adică „Fecioara din iederă”. În cinstea miraculoasei descoperiri, s-a construit pe acel loc, în anul 982, cu sprijinul împăratului bizantin Ioan Tsimikis, o mănăstire de călugări, Panagia Ano Xenia, şi între zidurile bisericii ei a fost pusă, spre ocrotire şi închinare, acea icoană. Era mânăstirea spre care ne îndrepta Părintele Zosima, până la venirea înapoi a Sfântului Brâu şi, unde, fiindcă aşa fusese dinainte proniat, am ajuns în cele din urmă.
Istoria venirii Maicii Domnului pe acele meleaguri e însă mai lungă şi de-a dreptul emoţionantă. Ceva mai târziu, în plină perioadă iconoclastă, o altă icoană, a Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, de astă dată, „venită pe mare” din „locuri străine” era găsită şi pusă la adăpost de călugării dintr-o zonă învecinată, aflată între localităţile Pteleou şi Ahiliou. Temându-se de atacurile piraţilor, acei monahi i-au rugat pe fraţii lor de la Panagia Ano Xenia să ia la ei icoana, ca să fie mai ferită. Astfel, Maica Theotokous a ajuns în naosul bisericii de sus, alăturându-se „Fecioarei din iederă”. Şi, pentru că „a primit ospitalitate”, revărsând-o apoi, la rândul ei, din plin, i s-a mai spus şi Panagia Filoxenia, adică „Sfânta iubitoare de străini” sau, cu sintagma deja consacrată de Acatistul Sfântului Acoperământ, „Primitoarea străinilor”. Mai putea exista vreo îndoială asupra acestei dumnezeieşti virtuţi? Noi ce eram acolo? Părintele Hristodoulos, Părintele Zosima, Maica Antonia ce erau în Magnezia? Cu toţii nişte străini, unii din lume, alţii monahi, primiţi şi călăuziţi cu neîmpuţinată iubire de Maica Domnului. Ce simplu şi minunat se lega totul…!
Am pornit, pe urma maşinii părintelui Zosima, spre mânăstirea despre care tocmai ne vorbise şi unde slujea de câţiva ani. Drumul îngust, cu smochini sălbatici pe margine, printre munţii aceia golaşi, înveşmântaţi într-o lumină fără pată, ne-a dat sentimentul unei neaşteptate fugi din timpul meschin spre găsirea unui spaţiu atemporal. La un moment dat, în zare, privirea ne-a fost atrasă de patru chiparoşi monumentali, imenşi, maiestuoşi, adevărate axe între cer şi pământ. Spre ei ne-am îndreptat şi, ajungând aproape, ne-am dat seama că, de multe secole, acei chiparoşi veşnic verzi erau paznicii mânăstirii Ano Xenia. Intrarea noastră în incinta vechiului lăcaş a fost o bucurie în plus, la care nu ne aşteptaserăm, adăugată celor deja trăite în Grecia acelei veri. Am găsit o biserică de piatră splendidă, micuţă şi tainică, pictată în frescă în secolul al XVII-lea şi împodobită cu multe icoane, depozitare de istorie sacră. În interior, lumina amurgului sclipea peste ferecătura „Fecioarei din iederă”. Mai vieţuiau în mânăstire, rupţi de lume, trei călugări şi stareţul lor. Cândva, în vremurile de înflorire a aşezământului, trăiseră acolo şi câte 800 de monahi. Din aceştia s-au ridicat, în timp, şapte mitropoliţi ai Greciei.
Apa rece şi rahatul de trandafir cu care, după tradiţia locului, ne-au tratat, ni s-au părut a avea limpezimea şi dulceaţa raiului. Aproape că n-am mai fi plecat de acolo, dacă nu ne-am fi amintit, la un moment dat, că ţelul pelerinajului nostru era să ne închinăm la Sfântul Brâu. Ne-am luat rămas bun de la Părintele Zosima şi de la cei patru chiparoşi fără seamăn.
Drumul în jos, înapoi spre Panagia Kato Xenia cea nouă, l-am parcurs în tăcere deplină. Preaplinul inimii ne împiedica să rostim ceva. Am ajuns în curtea mânăstirii, albe, sclipitor de curate, şi am întrebat de Maica Antonia. O altă maică ne-a condus la ea. Nu m-a recunoscut imediat, dar când i-am spus cine sunt, faţa i s-a luminat de bucurie. „Tocmai acum a venit înapoi Sfântul Brâu”, ne-a spus ea, chemându-ne în paraclisul care-l ocroteşte. Am păşit în interior leşinaţi de emoţie. Pricepeam dintr-o dată întreg sensul rătăcirilor noastre din acea zi. Sfântul Brâu era plecat. Dacă am fi ajuns mai devreme, nu l-am fi găsit. Şi nu l-am fi întâlnit nici pe Părintele Zosima şi n-am fi aflat, poate, niciodată de existenţa „mânăstirii de sus”.
În liniştea deplină şi semiîntunericul bisericii, Maica Antonia s-a îndreptat spre vitrina cu sfinte moaşte şi a scos de acolo pentru noi, doar pentru noi, nişte muritori obişnuiţi, racla cu Sfântul Omofor. Acea racla pentru atingerea căreia, cu puţin timp înainte, la Mangalia şi la Constanţa, creştinii pelerini stătuseră la cozi zeci de ore. În acelaşi paraclis, ne-am închinat la „Primitoarea străinilor”, mare făcătoare de minuni. După înfiinţarea „mânăstirii de jos”, ca metoc al celei de sus, în secolul al XVI-lea, această icoană a fost dăruită aşezământului unde din totdeauna au slujit femei.
Subtil şi tainic, am simţit iarăşi prezentă în toată fiinţa mea acea revărsare de har pe care o conştientizasem pe aeroportul unde aterizase avionul militar cu Sfânta lui Pasageră, trei luni mai înainte. Gândul aproape instantaneu primit şi pe care l-am împărtăşit lui Alexandru pe drumul înapoi spre Amaliapoli a fost să revin în Munţii Othri cât mai curând, ca să filmez pentru un documentar al cărui titlu l-am ştiut sigur, din prima clipă: „Primitoarea străinilor”.
