Să nu dăm nimănui sfaturi, cu atât mai puţin neamului în care ne-am născut şi care, cum spunea cineva, un hâtru de bună seamă, ne-a şi oferit prima noastră meserie – limba! Să-i stăm alături, dacă putem; în tinereţea mea când aveam curajul de a da sau inventa definiţii, spuneam că prietenie înseamnă să-ţi pui trupul alături de al celuilalt, mai degrabă decât afinitate de gânduri, de scopuri sau de trăiri.
Nimeni nu are căderea de a da sfaturi poporului său! Acesta este unul din semnele premergătoare care trădează intenţia cuiva, a unui ins căruia i s-au încredinţat mari responsabilităţi, de a voi să conducă singur, încredinţându-se doar instinctului propriu şi sfătuit de acele aplecări şi instincte ce fac din noi, uneori, posedaţi sau tirani, fiinţe trăind într-o singurătate stearpă. Vrând să fim protectori şi profeţi…
Nu poţi să-ţi ajuţi neamul decât servindu-l, aşa cum o face un bun şi rar pedagog: asistând şi oferindu-se drept exemplu celui pe care vrea să-l formeze. Iar când îl învaţă, o face ca să se înveţe pe sine, deoarece apropierea de un spirit, act numit şi prietenie, este una din formele cele mai emoţionante ale trăirii – un spirit ce se dezvoltă şi primeşte, aude şi învaţă să vadă – ca apoi să memoreze şi anume să ştie ce este demn de a fi memorat şi în ce ordine, ca, în final, să ajungă pe treapta, poate, cea mai înaltă – cea a mărturisirii.
Deoarece, se pare, nu este suficient să te naşti într-o comunitate, trebuie, în timp, să te şi împrieteneşti cu locul, cu cei din jur, să le accepţi şi cu timpul să le îndrăgeşti limba, moravurile, credinţa; să te obişnuieşti într-un sens mai adânc, afectiv, cu animalele şi cu obiectele, cu datinele lor, să fii curios de istoria lor, să le asculţi cu răbdare ofurile, chiar când ţi se par, pe moment, mărunte sau zadarnice; nu, pentru aceasta nu trebui să-ţi înfrângi dorul de alte plaiuri şi zări şi nici credinţa că în altă parte vieţuiesc neamuri mai demne de interesul tău, mai însemnate. Spre acea maturitate adâncă ce se cheamă senectute îţi vei da seama că acest dor de altceva, visarea exoticului, în orice formă, este un semn distinctiv al omului viu, ca şi insatisfacţia, adeseori nelămurită, faţă de locul în care te-a aruncat întâmplarea. Dăruindu-ţi viaţă, un fapt ce poate prinde chipuri diferite în timp, aproape un lemn din care unii pot face şi
isca forme şi chipuri diferite, iar alţii îl vor uita, undeva, la o margine de drum.
Un popor, cel în care te naşti, ca şi viaţa, pot fi tot atâtea daruri ca şi poveri.
Unii, aflaţi într-o cumpănă aspră sau avându-şi trupul drept unică greutate îl vor respinge, ca şi matricea în care s-au trezit pe lume, părinţii sau neamul, nu contează, crezând că sunt, în primul rând, prin acest act de negaţie, de revoltă. Dar, nu credeţi, prieteni, că există revolte mai demne de acest răgaz, luptă sau întâmplare ciudată numită existenţă? Existenţă socială?
Să nu dăm nimănui sfaturi, cu atât mai puţin neamului în care ne-am născut şi care, cum spunea cineva, un hâtru de bună seamă, ne-a şi oferit prima noastră meserie – limba! Să-i stăm alături, dacă putem; în tinereţea mea când aveam curajul de a da sau inventa definiţii, spuneam că prietenie înseamnă să-ţi pui trupul alături de al celuilalt, mai degrabă decât afinitate de gânduri, de scopuri sau de trăiri. Iar prietenul meu de tinereţe, poetul Nichita Stănescu a alergat într-o zi la mine, în cămăruţa în care vieţuiam ca veşnic student, cu o carte care l-a inflamat în afară de măsură, pentru că trata, tocmai, despre actul prieteniei – Istoria lui Ghilgameş, unul din cele mai vechi poeme ale omului, în care, cum ştim, eroul babilonean, Ghilgameş, descoperă tulburat moartea şi misterul sau ne-verosimilitatea ei tocmai prin moartea prietenului său, En-Ghidu – prin darul prieteniei, deci! Aşa cum noi, dintodeauna, reuşim, cu adevărat să trăim şi să simţim moartea, în forma ei cea mai concretă, teribilă şi ne-verosimilă numai prin moartea, prin ruperea de viaţă a cuiva care se rupe şi din noi înşine – părinte, fiu sau fiică, soţ sau iubit! Moartea, ca trăire adâncă şi reală, înfricoşătoare, nu e posibilă decât prin iubire!
Şi pentru că vorbeam mai sus de dor, una din formele sale cele mai expresive şi dureroase, mai neliniştitoare, nu este oare, dintodeauna, dorul după patrie? La vechii Greci, poporul care ne-a dat măsura lucrurilor şi a gândului pentru două milenii, exilul era mai aspru decât moartea. Marii poeţi, în frunte cu acel hospites al barbarilor Sciţi care a fost Publius Ovidius Nasso, aici, la gurile Dunării noastre, şi-a plâns în primul rând înstrăinarea şi apoi tinereţea, iubitele sau graţierea împăratului. Şi aş îndrăzni să spun că nu există o reală maturitate a unui individ care vrea săşi fie domn sie-şi şi soartei sale, înainte de a cunoaşte acest dor, această ciudată nelinişte după ceva care s-a îndepărtat definitiv, ca şi copilăria, dar căreia altădată i-a imputat nu puţine lucruri şi aşa-zise neîmpliniri. Şi, deodată, marea ne-împlinire a fost tocmai această pierdere a locului unde ai văzut lumina zilei, ceva care se împotriveşte celor mai logice şi rezonabile calcule sau concluzii ale minţii, un tot, un întreg creat din atâtea elemente negative şi uneori chiar reprobabile, dar care, împreună, iscă acest magnet indicibil al unei dureri fără nume. Sau, căreia îi zicem dor!
Să concludem că, în fapt, întreaga şi complexa problematică a acestui specific naţional se exprimă cel mai lapidar prin acest cuvânt, îndrăgit de Români, numit dor? Sigur, conţinutul, sâmburele şi trăirea lui o au şi alţii, a noastră este numai forma, cea prinsă în atâtea balade şi doine de geniile anonime. Forma vagă şi persistentă care în vreme şi trecută prin tot atâtea guri a prins multe chipuri, dar, în acelaşi timp şi-a descoperit sau creat şi propriul ei sâmbure, unic şi indicibil; doar dacă facem apel la adevăraţii poeţi, poate la un Eminescu care l-a cântat, acest dor, ca şi multiplele sale feţe, sunete şi silabe, dar n-a ştiut, n-a putut nici el să ne spună ce este el anume… în fiinţa sa – o durere, un prieten al singurătăţii, un zeu mărunt ce ne aleargă pe braţe şi pe chip ca o veveriţă de aer, o recompensă a zeilor locului în care am irupt în lumină, o promisiune?!…
Poate, într-adevăr, o reală profeţie, pentru noi, cei ce suntem îndrăgostiţi şi neliniştiţi de absenţa şi de nevoia profeţilor! Trişti din cauza uscăciunii vremurilor pe care le trăim, decenii şi decenii care îi alungă sau dau la o parte pe poeţi şi pe acei artişti sau gânditori care au îndrăzneala să se afunde în trecut, în cel mare, de bună-seamă, aşa cum Ulise, rătăcitorul şi înstrăinatul, din dor de pământul său, s-a furişat jos, printre morţi, cei însetaţi de viu, de sânge cald, şi a vărsat pe pământ sângele unui miel ca să-i atragă umbra lui Tiresias, singurul care putea să-i spună dacă se mai putea întoarce. Îndepărtând cu vârful spadei chiar şi stafia propriei sale mame!
Dar… cum am putea să ne depărtăm de propria noastră naţiune, rămânându-i aproape, vieţuind în mijlocul ei, pentru a simţi acest dor de fiinţa, de sufletul ei din totdeauna? Nu cumva dând la o parte, decis, ceea ce ne împiedecă să o simţim şi vedem cu adevărat, fâcând masa goală, tabula rasa de atâtea şi atâtea false necesităţi, probleme şi interese, îndrăznind a ne aşeza în mijlocul ei cu ceea ce ni s-a dăruit de fapt demn de a fi trăit şi luat în seamă? Cu forţa de a ne lega de trecutul nostru şi cu cei, demni, ce l-au populat şi au crezut că odată şi odată vor fi şi altfel împreună – adică liberi, mândri şi stăpâni asupra pământului pe care l-au lucrat şi udat cu sânge şi sudoare, cum se spune! Ca şi cu puterea de a ne imagina viitorul pentru cei care se nasc şi cresc în clipa aceasta şi dacă păsările şi animalele sălbatice, care, cum spune scriptura, nu ară şi nu seamănă! au puterea şi îndrăzneala de a-şi clădi cuibul şi vizuina lor în cele mai ciudate şi neprimitoare locuri, de ce să nu avem şi noi acest instinct? Această prudenţă necesară, de fier, aş spune, acest semn al încrederii în ceea ce suntem.
Şi atunci, cu siguranţă, Zeii sau Zeul locului, spiritus loci, vor fi cu noi încă o dată, deoarece unde şi cum să căutăm noi acei spori sau semne al speranţei dacă nu în propria noastră încredere în noi înşine? Ce ne-au fost date la naştere cu siguranţă şi pe care i-am împrăştiat, nepăsători, pe drum, fii risipitori ai unei prea mari bogăţii şi certitudini, calfe uituce ai unui Meşter mare şi invizibil care, mai ştii, este şi el încercat de acelaşi dor de ne-cuprins ca şi noi, după el, după fiinţa sa nevăzută şi prezentă, ca o umbră mare, joasă!…
Cu care, e drept şi adesea, ca şi cu eternul dor, nu poţi trăi, dar nu poţi trăi nici fără el, o situaţie fără ieşire şi care se repetă de fiecare dată când ne lovim nu numai de greutăţi grave şi insurmontabile, dar şi când ne lovim de noi înşine.
Un chip, o statură pe care o uitasem şi care ne aduce aminte nu de ceea ce am fost sau am putea fi, ci de acea promisiune care ni s-a făcut la naştere: aceea de a fi în mijlocul unei mulţimi calde şi prietene, cu multe chipuri cunoscute care ne vorbesc cu silabe şi sunete dragi auzului nostru, îmbiindu-ne să ne apropiem şi să avem încredere.
Şi atunci, abia atunci, inima noastră se va umple de recunoştinţă şi de acel dor ce va semăna cu o bucurie mare, aceea de a fi recunoscuţi şi părtaşi ai vieţii şi traiului în comun, numiţi-l cum vreţi, dar necesitatea lui va fi indestructibilă.
■ Fragment
