Nicolae Breban: Un cutremur social

Dictatura, aproape orice tip de dictatură – cele ideologice ale secolului trecut nu au propus decât o variantă dotată cu o înaltă tehnică modernă şi îmbibată de idei! – limpezeşte, ascute şi pune cu adevărat în clară evidenţă procese care altfel se petrec în straturile mai adânci ale societăţii. Poate şi ale conştiinţelor

Nici azi, la două decenii de la suprarea vechiului sistem, nu credem că s-⁠au stins urmele acestui real cutremur social de înaltă amplitudine care a fost spolierea, deposedarea ţăranului român nu numai de avutul şi de vitele sale, dar şi de prestigiul şi de demnitatea sa, din care s-⁠au hrănit, în secole, nu numai oştile lui Ştefan şi ale lui Mihai Viteazul, dar şi şcolile, bisericile, marile partide ale României, ca şi atâţia artişti şi literaţi de faimă, de la Brâncuşi la Enescu, de la Slavici la Marin Preda. Elita ţărănească a dispărut, se pare, pentru totdeauna şi dacă e adevărat că acest proces al modernizării agriculturii trebuia oricum să aibe loc, noi, Românii, am fi avut dreptul – dar şi datoria pentru clasa ţărănească, coloană vertebrală, ca şi biserica şi şcoala naţiunii noastre – să avem parte de un alt tratament. Păstrându-⁠i ţărănimii valorile sale specifice, demnitatea, în primul rând, ca şi prestigiul veritabilei ei elite şi care cu siguranţă ne-⁠ar fi ajutat azi în mod considerabil în edificarea nu numai a unei noi ordini de structuri şi de valori, dar şi a unui alt fel de parlament. Sau un alt tip de profil al actualelor partide politice. Deoarece, dacă e drept că în aceste noi şi atât de necesare, de vitale, formaţiuni ale suprastructurii politice se află odrasle ieşite din ţărănime – dar dintr-⁠o clasă izgonită, umilită, deposedată de avut şi de propria-⁠i demnitate! – morala lor, a multora dintre cei de sus nu mai este în concordanţă, mi-⁠este teamă, cu modul de a gândi, de a cântări, de a judeca şi de a decide a vechii elite ţărăneşti; o reală elită, (singura noastră aristocraţie, cum o decreta cineva!), fără de care Unirea celor două mari provincii româneşti sub numele de Regatul României şi nici Marea Unire de la Alba Iulia din 19l8 nu ar fi fost posibile.

Sigur, a fost atacată şi decimată şi elita culturală şi cea bisericească, dar ele au timp – vorbim de timpul istoric, cel al necesităţii! – să se refacă. Elita ţărănească nu va putea profita de acest timp deşi e prematur să anunţăm dispariţia totală a acestei categorii istorice, a acestei clase sau pături. Există ţări, precum zone din Franţa industrială de azi, Olanda, Tirolul italian şi austriac sau Bavaria germană, unde fermierii îşi conservă nu numai avutul şi mijloacele de muncă, dar şi portul, adeseori şi cutumele, pe care se sprijină nu numai tradiţia, dar şi istoria. Şi acele istorii sau legende care alimentează de nu puţine ori, prin humorul, idiomul şi truculenţa lor încrederea în prezentul adeseori deconcertant, chiar şi în ţările bogate.

Un spaţiu închis, cum am numit dictatura, prezintă şi unele fenomene interesante, cum ar fi schematizarea sau reducţia la esenţe a unor procese care altfel, într-⁠o societate deschisă, liberă, democrată, se pierd, se fărâmiţează, ba uneori trec de-⁠a dreptul neobservate. Aşa cum stalinismul a pus, într-⁠un fel sau altul, în valoare, procesul sau existenţa elitelor şi a aristocraţiei româneşti, dramatizându-⁠le, alegându-⁠i cu insistenţă drept duşmani şi folosind mijloace brutale, primitive, contra membrilor sau contra urmaşilor acestor categorii, desemnându-⁠i ca victime fizice, dar şi simbolice; înfăşurând în jurul lor o întreagă cazuistică şi strategie a înaintării şi curăţirii sociale, noii stăpâni, dincolo de furia mimată şi imitată, nu făceau decât să dea curs instinctelor, cam dezordonate, ale celor ca­re voiau să creeze o nouă elită, ba, poate chiar şi o nouă aristocraţie. (Ţine de una din groteştile farse ale regimului trecut faptul că, după ce s-⁠a înscăunat la putere tânărul Ceauşescu şi echipa sa, bătrânii corifei ai partidului, odraslele lor ca şi întreg anturajul, neliniştiţi şi tot mai iritaţi de ambiţiile noului calif, de atacurile sale la vechea nomenclatură şi, probabil, frustraţi că li se restrâng simţitor prerogativele şi avantajele, au instaurat în jurul lor o amplă pânză a unei anumite nemulţumiri şi aroganţe princiare, care voia să sugereze nu numai exilul lor oarecum intern, dar şi justificatele lor pretenţii la coroană. La domnia proletariatului, dacă vreţi, ei, singurii în drept şi păstrători ai sigiliului. Imitând tot mai insistent şi cu o stângăcie ridicolă, gotescă, cum spuneam, ticurile, saloanele şi maşina de zvonuri sau de lamentaţii pe care o văzuseră şi o simţiseră ei înşişi, cu un deceniu înainte, la vechii aristocraţi, imediat după preluarea puterii. Un joc şi o farsă macabre, o încercare de poleire iute şi grosieră a unei aristocraţii roşii, ce se oferea iute compătimirii, dar şi indignării vechilor comunişti. Etc. Uitând, toţi aceştia, victimele, ca şi suporterii şi anturajul lor, că una din cele mai dificile dacă nu imposibile imposturi sociale este tocmai cea pe care o maimuţăreau ei: instalarea unor genealogii de familie şi de familii care au constituit un stat şi istoria sa în timp, cu războaiele, posesiunile şi codurile lor de onoare şi prestigiu. O continuare a farsei de care vorbim a fost şi faptul că primul comitet de salvare publică a Românilor de sub dictatură a fost format tocmai din aceşti câţiva membri ai acestei veritabile aristocraţii proletare, unii dintre ei, cunoscuţi de prin tablourile purtate la 7 Noembrie în stalinism la marile demonstraţii populare; plimbându-⁠se în anii optzeci prin parcuri, bătrânii lupi ai stalinsimului complotau, sprijiniţi de unele scule de servici precum fostul ziarist la Scânteia, Brucan, şi alţii, prefăcându-⁠se încă o dată că pun ordine în lucruri, invocând, se înţelege, prestigiul lor de comunişti instalaţi de Ruşi şi care, în consecinţă, torturaseră, închiseseră, decimaseră şi uciseseră în numele revoluţiei!

Un alt tip de farsă s-⁠a petrecut şi în lumea închisă, în micro-⁠cosmosul literar: Dan Deşliu, un actor de mâna a doua pe care proletcultul, pentru a astupa marile găuri lăsate de expulzarea şi calomnierea unor mari şi veritabili scriitori, l-⁠a instalat, remunerat şi decorat ca mare scriitor, naş vtoroi Eminescu!! cum era acesta prezentat pe la Curţile aşa-⁠zis democrat populare şi la metropola bolşevică – Dan Deşliu, deposedat de regimul Ceauşescu, dar încet-⁠încet, în trepte, cum se făcea cu foştii favoriţi – exclus din conducerea Uniunii Scriitorilor, apoi exclus de la revista Luceafărul şi apoi luându-⁠i-se până şi emisiunea de la televiziunea naţională, fostul actor, cu ticuri clare de autodidact şi semidoct convins, s-⁠a reprofilat iute nu numai ca traducător din limbi de mare circulaţie (pe care, evident, nu le stăpânea), dar a început, cu tot mai multă vigoare, în şedinţele plenare ale breslei scriitoriceşti, să critice abuzurile puterii şi ale administraţiei. Cu aceeaşi voce tunătoare şi cu aceiaşi ochi scânteietori cu care, cu un deceniu sau două îna­inte, îi ataca pe burjuii şi pe ţăranii chiaburi, lifte păgâne şi vampiri ai satelor. Abil, s-⁠a lipit unui grup de scriitori de marcă – Paler, Dimisianu, Geo Dumitrescu şi N. Manolescu, devenind un fel de leader şi tactician al acestor atacuri şi proteste ce vizau mai mult abuzuri ale structurilor secunde ale partidului. Ba a reuşit chiar să obţină, la colecţia sa de poezii antologice apărută în colecţia B.P.T. – colecţie a unei ediţii de masă care nu se oferea decât celor agreaţi, într-⁠un fel sau altul, de putere! – o prefaţă a criticului Manolescu, prestigios prin analizele sale literare critice la Contemporanul şi apoi la România literară. Ca şi tovarăşii săi de putere, din stalinism şi din partid, Dan Deşliu visa, se pare, să fie ales după revoluţie în conducerea U. Scriitorilor, crezând, ca şi cei citaţi mai sus, că răsturnarea lui Ceauşescu va înscăuna un comunsim cu faţă umană, de nuanţă gorbacioviană. S-⁠au înşelat ambii însă, deşi Ion Iliescu, ales în două rânduri de masa electorală, a corespuns într-⁠un fel aşteptărilor, dacă nu chiar fricii inconştiente şi neliniştii generale faţă de o schimbare prea bruscă. Fostul actor şi erou decenii la rând, pe larg în manualele şcolare, cu Lazăr de la Rusca şi Minerii din Maramureş a fost însă ales într-⁠un mod macabru de valurile tulburi ale Mării Negre şi adus la ţărmul casei de la Neptun şi ale unei noi Românii, la scurt timp după răsturnarea sistemului. Dar, în sinea sa, ca şi Apostol şi Drăghici, Moghioroş, Bodnăraş sau Maurer, Deşliu s-⁠a crezut, probabil, până în ultima clipă un nedreptăţit al istoriei şi un mare frustrat! Unul dintre puţinii deţinători ai adevărului şi printre cei, puţini şi ei, în drept de a-⁠l afirma şi pune în aplicare! Iată ce interesant apar şi ce iute, enorm ridicole, farsele de acest tip în viaţa comunităţilor, cum tresar dintr-⁠un sol paradoxal noile elite, noii aristocraţi, împreună cu reflexele, maniile şi pretenţiile lor, aceleaşi la prima vedere cu cele pe care ei înşişi le-⁠au combătut violent, urmărit şi expulzat cu nici două sau trei decenii în urmă. O dramă amplă, naţională se încarcă, iată, şi cu amănunte burleşti de acest tip şi de această natură, mărind grotescul unei tragedii reale, dar şi creând un anume contrast al apelor şi al reacţiilor, tulburi şi ciudate în aparenţă, trimiţând însă, aproape totdeauna, la modelele mai vechi ale istoriei ce par multora definitiv obsolete.

Da, repetăm: dictatura, aproape orice tip de dictatură – cele ideologice ale secolului trecut nu au propus decât o variantă dotată cu o înaltă tehnică modernă şi îmbibată de idei! – limpezeşte, ascute şi pune cu adevărat în clară evidenţă procese care altfel se petrec în straturile mai adânci ale societăţii. Poate şi ale conştiinţelor. Da, dictaturile sunt brutale, dar şi în acest sens: ca şi viiturile care curg năvalnic dinspre muntele abrupt, stricând ordinea veche, ca şi clădirile, înspăimântând şi ucigând oameni şi animale – ele, formele extreme ale puterii unui grup sau ale unui singur individ, acceptaţi într-⁠un fel sau altul de comunitate, reduc iute şi decis complicatele şi adeseori confuzele, inextricabilele procese şi antagonisme sociale la formule incredibil, insuportabil de simple. De schematice, de absurde, încât nu puţini se întreabă dacă nu cumva istoria s-⁠a oprit în loc! Dacă nu are loc cumva sfârşitul lumii sau, pe dos, o mult aşteptată revoluţie mondială, care în aproape toate cele trei sau patru dictaturi ideologice ale secolului trecut, negre, brune sau roşii, a semănat izbitor – în primii ani, în primul lor deceniu cel puţin! – cu un fel de înspăimântătoare şi defintivă Judecată de apoi! Un tribunal moral pus în scenă de o instanţă care s-⁠a ridicat fulgerător din subsolurile societăţii, agitând mai ales scutul celor frustraţi sau al cavalerilor dreptăţii istoriei. Al reînvierii imperiului, precum la fasciştii Italieni; sau, mă rog, a întemeierii Lui, a unui nou imperiu milenar, bazat pe sânge, pământ şi rasă – ca la naziştii germani care şi-⁠au căutat iute şi grosolan izvoare în mit, în muzica lui Wagner, ca şi în unele citate, barbar şi calomnios răsucite, din Nietzsche. Pretenţia arogantă şi imperioasă a întemeierii absolute, negând orice continuitate, negând Tradiţia, deşi păreau, cei de care vorbim, a o invoca. Negând valorile care au constituit această tradiţie, naţională sau continentală.

■ Fragment