V‑a preocupat dilema credinţei, a credinţei în Dumnezeu?
Da. E adevărat că până la 30 de ani eu eram un perfect ateu şi un raţional. După 30 de ani, odată cu apariţia spaimei de moarte, atunci s‑a născut şi această întrebare. A apărut şi o nemulţumire, o insatisfacţie faţă de perspectiva raţionalistă a lumii. De atunci a început pentru mine o călătorie extrem de lentă spre căinţă, o anume luciditate a misterului, spre Dumnezeu, însă acum îmi dau seama, îmbătrânind, că este un dar credinţa, nu numai o limită a raţiunii. Credinţa e un dar, şi în loc să mă amuz de naivitatea omului preistoric de a‑şi inventa zeii din teama lui de natură, azi îmi dau seama că această capacitate a omului de a inventa zeitatea nu este o limită a ştiinţei, ci o forţă. Poate fraza lui Ivan Karamazov, care spune că „dacă Dumnezeu nu există, totul e posibil”, indică o ţinută morală a oamenilor care grevează acest secol şi în care vedem că, prin slăbirea Bisericii, a moralei, credinţei, aproape totul e posibil.
Şi, într‑adevăr, în absenţa Bisericii şi a credinţei nu mai e posibilă altă morală. Am asistat de curând la căderea, la surparea moralei proletare, utopie egalitară socială a norocului aici, pe pământ, pentru toţi… Dar eu, în ce mă priveşte, tind către Dumnezeu. Dacă nu‑L găsesc, mă acuz pe mine de sterilitate congenitală imaginativă. Nu ştiu cine este El. Poate e o obişnuinţă istorică, poate e o apropiere de moarte, de bătrâneţe. Astăzi vedem atâţia bătrâni care abia atunci când simt că se apropie ceasul morţii încep să viziteze bisericile, să se spovedească. E ca un fel de pact. Dar eu nu în acest sens încep să cred, nu mi‑e frică de ce se va întâmpla după moarte cu trupul meu, mi‑e mai mult teamă că am trecut prin viaţă fără să o înţeleg cu adevărat, până în profunzimile ei. Poate că accesul la iraţionalitatea superioară este unul din fundamentele existenţei. Aşa cum înainte vreme, înainte de apariţia ştiinţei, într‑o societate majoră oamenii trăiau într‑o iraţionalitate superioară. Când ştiinţa a devenit un fel de religie, dominantă şi tiranică, omul prin reacţie s‑a dus în extrema cealaltă, castrându‑se de iraţionalitate. Amândouă aceste segmente nu mai creează omul, şi încă de la Thomas Mann au înţeles că marea traumă a omului modern este această separaţie dintre material şi spiritual, separarea prea puternică, prea rigidă între ştiinţă şi artă, între artă şi cultură, care iese din metaforă şi iraţional. E ceea ce visau Jung şi atomistul Pauli într‑un eseu scris împreună – o nouă sinteză a omului, un nou Leonardo da Vinci, un nou Socrate, în care să se unească din nou, într‑o singură persoană, într‑un singur specimen, cele două aripi nevăzute, raţionalul şi iraţionalul.
Cu ciclul Don Juan aţi făcut vreun progres?
Nu. Această trilogie este o trilogie nu în sensul succesiunii, al acţiunii, ci în sensul tratării aceluiaşi motiv din trei unghiuri diferite, o adevărată trilogie tematică. Cu Don Juan în trei volume, tratez un „motiv dat”, o „temă dată”, cum făceau artiştii Renaşterii, la care exista un câmp delimitat tematic, lucru care explică nu numai influenţa Bibliei şi a Bisericii catolice, dar şi marea forţă a imagisticii literaturii şi artei Renaşterii. Azi, artistul modern a pulverizat acest liniştit registru tematic, propunând o profunzime, o bogăţie infinită de motive şi teme care, în mod paradoxal – şi firesc, aş adăuga eu! – a sărăcit extrem creaţia, a pulverizat creaţia în toate domeniile: plastică, muzică, literatură, filosofie. A dus criza artei şi gândirii la ruperea de public. De aceea, iată, pe scurt, m‑am întors la cele trei articulaţii ale lui Don Juan, la o temă renascentistă, tratată însă cu o anume libertate.
Dar aţi făcut vreun progres în ceea ce priveşte tentativa dumneavoastră de a vă apropia de Dumnezeu?
Nu ştiu. Asta urmează să vadă cei care mă citesc sau eu însumi, după un timp oarecare. Deşi îmbătrânesc, poate că aceasta e prima mare aventură.
Paul Goma este un personaj care a intrat în biografia dumneavoastră, nu numai a lui Ceauşescu. Lansarea acestui „real disident”, cum spuneţi, a avut loc când şi dumneavoastră aveaţi un statut incert. Cel puţin acest fapt vă leagă. În mai multe rânduri, Goma a făcut dezvăluiri despre acea perioadă, acele momente când aţi fost împreună, dezvăluiri pe care dumneavoastră le‑aţi dezavuat în presă. Deci, mai întâi, cum a apărut Goma?…
Goma a apărut şi din prostia aparatului cultural al Partidului, şi din prostia lui Dumitru Popescu în particular. După aceea, peste câţiva ani, în ’77, Burtică mi‑a şi dat dreptate… El a spus că dacă Popescu nu era prost şi rigid măcar în privinţa lui Goma, Goma n‑ar fi apărut ca un caz politic. Trebuie ştiut că în anii aceia, ’69‑’70, s‑au tipărit câteva cărţi printre care şi una a lui Al. Sergiu, câteva cărţi bune şi curajoase, ce tratau universul concentraţionar‑stalinist din perioada lui Gheorghiu‑Dej. Ostinato, cartea lui Goma, nu‑l ataca pe Ceauşescu, ci pe Gheorghiu‑Dej – perioada anilor ’50. Deci, cartea ar fi fost un argument pentru Ceauşescu…
Apariţia lui Goma este pur întâmplătoare sau el umplea un gol, venea dintr‑un orizont de aşteptare a disidenţilor?
Nu. El, într‑un fel, e creaţia lui Ţepeneag, care susţinea o pedagogie a curajului. Ţepeneag spunea că trebuie să promitem scriitorilor români gloria Occidentului ca să intre în disidenţă. Şi el i‑a promis lui Goma că dacă scrie o carte contra, o să aibă glorie, o să fie publicat în Occident. Ceea ce s‑a şi întâmplat, Ostinato a apărut la două edituri: Suhrkamp şi Gallimard, în ’71. Numai că atunci când a apărut cartea, Dumitru Popescu a fost prost şi rigid. Prost, pentru că nu şi‑a dat seama că această carte nu fisura cu nimic edificiul lui Ceauşescu şi, doi, astfel de cărţi mai apăruseră. Ceea ce a împiedicat apariţia cărţii a fost acea anecdotă, se pare reală, în care personajul feminin e madame Ceauşescu… Într‑un sat, unde ea acţiona pentru colectivizare brutală, un ţăran s‑a prefăcut mort; s‑a urcat pe năsălie, toată lumea a plâns în jurul lui. Madame Ceauşescu s‑a dus la mort şi i‑a dat două perechi de palme, ştiind că se preface, ca să nu semneze trecerea la colectivă. Or, acest caz i l‑a povestit Ivasiuc lui Goma. Goma l‑a băgat în carte, iar când Goma a venit cu manuscrisul la Editura Cartea Românească, unde Ivasiuc era redactor‑şef adjunct, adjunctul lui Preda, Ivasiuc i‑a reproşat: „Ei, de ce ai băgat în cartea asta ceea ce ţi‑am spus, asta ne poate provoca neplăceri…” La care Goma se pare că i‑a răspuns nepăsător: „Domnule, aşa am vrut eu! E o întâmplare interesantă!…” Atunci Ivasiuc a refuzat cartea, mi‑a spus mie şi a povestit peste tot ce face Goma. Pe vremea aceea, în ’69, Ceauşescu nu avea puterea discreţionară de mai târziu. Dar Ivasiuc, care era cam vorbăreţ, a răspândit prin oraş zvonul că, uite, domnule, ce a inclus Goma în carte şi se pare că a ajuns la urechile lor, la poliţie, la Popescu… De aceea a oprit Dumitru Popescu cartea. Dacă Popescu ar fi ştiut ce iese din această oprire, ar fi dat drumul cărţii, pentru că el era obişnuit, în îngâmfarea lui, cu inşi care retractau rapid. Nu şi‑a dat seama că o asemenea carte nu va supăra, mai ales că apăruseră şi altele: ar fi părut, ca şi acestea, că sprijină aura de atmosferă liberală a lui Ceauşescu, atacându‑l pe Dej, pe care‑l atacă şi şeful lor, Ceauşescu. Dar a fost rigid… Cei din C.C. erau obişnuiţi cu inşi care retractau rapid, inşi care veneau cu cărţi curajoase şi, odată refuzaţi, tăiau sau acceptau modificările imediat. Or, Popescu n‑a observat că Goma era un element nespecific, era unul dintre scriitorii care nu va ceda, va trece prin ziduri. Şi atunci el a făcut un „braţ de fier” cu Goma, la care Dumitru Popescu a pierdut. În ’77, când m‑a chemat Burtică la el, după două săptămâni de la numirea sa ca secretar la C.C., a chemat mai multă lume, nu numai pe mine!, el mi‑a dat dreptate. M‑a întrebat: „De ce crezi că n‑a apărut cartea Ostinato?” Zic: „Din cauza prostiei şi rigidităţii lui Popescu”. „Ai dreptate, mi‑a răspuns, autorul ăsta trebuie să apară!” Şi a încercat să o publice el, dar n‑a mai putut pentru că Goma a continuat să‑l înjure pe Ceauşescu. Or, Burtică i‑a spus că o va publica, dar cu o singură condiţie: să nu‑l mai înjure pe şeful Statului. Şi i‑a spus‑o cu aerul că poate să înjure pe cine vrea, dar nu pe şeful Statului ca persoană.
Burtică i‑a spus asta lui Goma când aţi mers împreună la C.C.?
Ceea ce a fost o premieră formidabilă în ţările din Est. Pentru prima oară doi disidenţi, şi mai ales un disident politic radical ca Goma, erau primiţi la nivelul cel mai înalt.
În ’75?
Nu. În ’77. Înainte şi după cutremur.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
