Am uitat de Caragiale. Cuplul Eminescu‑Caragiale…
Un alt cuplu la fel de strident, poate şi mai strident. Dacă ceilalţi doi, moldoveanul şi bănăţeanul, îl acceptau, se vede clar dominaţia şi supremaţia spirituală, Caragiale îl chinuia puţin pe Eminescu. Caragiale a fost cel mai puţin echilibrat dintre toţi cei trei prieteni ai lui Eminescu. Suferea de un complex de inferioritate pe care nu şi‑l putea stăpâni, nu şi‑l putea exterioriza cu grijă şi bunătate, ca ceilalţi doi. Şi îl afronta pe Eminescu, îi şfichiuia lecturile, îi şfichiuia viaţa. Însă, în acelaşi timp, din nou se vede mai cu claritate dubletul pe care încercam să‑l definesc mai sus – clasicul şi romanticul. Caragiale este un clasic, un clasic ranchiunos, un clasic cu o vervă acidă teribilă, care probabil, uneori, nu se mai menaja nici pe sine, care vedea în jur numai prostie şi îngâmfare. Aici, în cuplul ăsta, Eminescu a fost femeia, a fost cel răbdător, şi se revolta numai prin dispariţii fizice, ocolindu‑l pe sarcasticul şi neiertătorul Caragiale. Dacă în celelalte două cupluri, Eminescu‑Creangă, Eminescu‑Slavici, ţi‑e greu să‑l preferi pe unul sau pe altul, dacă trebuie să alegi, în cazul Eminescu‑Caragiale eu l‑am ales numai pe Eminescu. Am o anumită antipatie faţă de un anumit Caragiale. Nu cel din nuvele, care este foarte mare, ci cel care place astăzi, cel şfichiuitor, autor de schiţe, distrugător a orice – nu valori – ci a oricăror şanse de bine, de armonie, în această lume. Antipatia mea faţă de acest Caragiale s‑a născut tocmai de la acest contrast din cuplul pe care‑l făcea cu Eminescu. Eminescu reprezenta speranţa unei spiritualităţi de tip european a literaturii române, rod al unei îndrumări inspirate şi înţelepte a marelui maestru al gândirii româneşti, Titu Maiorescu. Prin el, literatura română încerca să se deschidă către Occident şi să se sincronizeze – termen al lui Lovinescu – cu valori occidentale. În timp ce Caragiale trăgea înapoi şi se îmbăia fericit în apele vechi, tulburi şi extatice ale Orientului, ale esoterismului balcano‑asiatic, profesând scepticism faţă de orice înnoire, faţă de orice capacitate a românului de a fi în rând cu lumea apuseană. A şfichiuit, cum spuneam, la Eminescu tocmai această tendinţă a culturii noastre spre spiritualitatea occidentală. Atitudine care continuă până astăzi. Până astăzi continuă să fie şfichiuiţi de un spirit balcanic, reacţionar în esenţa lui, cei ce îndrăznesc să facă şcoala acolo, ca şi cei care locuiesc acolo, vezi Cioran, Brâncuşi şi ceilalţi… Eminescu a întors spatele nu numai războiului din ’77, despre care n‑a scris nimic – în timp ce Alecsandri şi alţii scriau, erau sensibili la acest moment important, crucial –, Eminescu a călcat în picioare toată tradiţia tipologică a folclorului românesc. A luat basmul românesc şi i‑a răsturnat toată tipologia. L‑a făcut pe zmeu Hyperion, un tip sublim şi genial în sensul romantic, pe Ileana Cosânzeana, Cătălina, adică o psihologie de midinetă, iar pe Făt‑Frumos, un băieţel, un paj, care toarnă vinul în pahare
nobililor, care stă pe culoar. E o răsturnare tipologică formidabilă… Cred că această răsturnare venea pe un basm german şi cred că Eminescu risca foarte mult, şi ar fi putut să cadă în gol. Dar s‑a întâmplat ceva interesant: nu numai Eminescu a avut geniu, dar şi poporul român a avut geniu. Ne‑am întors cu spatele la Alecsandri şi la toţi autohtoniştii, şi am zis: „Da, băiatul ăsta, care cochetează cu nemţii, ăsta ne reprezintă”. Şi toată cultura română a plecat după Eminescu, care era fascinat de nemţi. Bineînţeles, exagerez, pentru că nu s‑a întâmplat aşa – numai o mică parte l‑a urmat: Maiorescu şi ceilalţi junimişti. Majoritatea era cu autohtoniştii. Ca dovadă, cei din prima generaţie după Eminescu au venit spre autohnonişti şi le‑a plăcut din Eminescu doar ceea ce era autohton: „Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut/ Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m‑ai cunoscut…” Acordurile astea de romanţe populare…
Dar generaţia Maiorescu nu crease o elită a cititorilor avizaţi?
Maiorescu s‑a comportat ca un mare creator de modă, cum fac Yves Saint‑Laurent sau Lacroix, sau alţi regi peste „la haute couture”, care lansează în mod dictatorial mode pe cinci continente odată. Titu Maiorescu nu l‑a înghiţit pe Alecsandri, n‑a înghiţit autohtonismul românesc. A întors spatele tradiţiei româneşti, fiind fascinat de Schopenhauer şi de idealismul german. L‑a selectat pe acest tânăr, pe Eminescu, şi l‑a împins spre orientarea germană. Abia mai târziu, după război, Călinescu şi ceilalţi au mers pe linia Maiorescu. Şi atunci s‑a creat alt lector, avizat. În ’41, Călinescu şi‑a publicat marea lui Istorie…. Dar, după Primul Război, marea lui carte nu‑i Istoria literaturii române…, ci în primul rând Viaţa şi opera lui Eminescu, în care, pentru prima oară, Eminescu devine într‑adevăr poetul pe care stă cultura noastră. Şi nu numai cultura, ci şi modul nostru de a gândi. Şi prin care se arată, aproape de europeism, că suntem o cultură europeană… Sigur, n‑a încetat lupta între autohtoni şi modernişti. Însă câştigând lupta Eminescu, am câştigat noi, europeniştii. Maiorescu l‑a creat şi l‑a selectat pe Eminescu în acest sens, în luptele cu Gherea şi cu ceilalţi, a fost pe o poziţie europeană, occidentală, contra oricăror provincialisme, autohtonisme atât de gustate la noi atunci, ca şi astăzi. Pentru că majoritatea criticilor şi a scriitorilor sunt păşunişti, sunt autohtonişti, sunt copii de ţărani, sunt nostalgici – cei fugiţi de la ţară, Creangă, Goga şi atâţia alţii. Cei dezrădăcinaţi creează o literatură naturalistă a dezrădăcinării, a nostalgiei faţă de sat, faţă de vechiul sat, care, în esenţă, e o literatuă reacţionară. Ei vor să ne întoarcem înapoi, pe când Maiorescu şi elevul său Eminescu cer: „Nu! Trebuie să ne întoarcem spre marile instituţii occidentale, spre marile universităţi, spre modele şi curente de cultură occidentală…”
Eminescu s‑a întors şi spre tradiţie. Pentru el, marea istorie a României se consumase în timpul lui Mircea cel Bătrân.
Nu, aceea a fost influenţa lui Maiorescu, acolo a fost puţin conformist. Sigur că Scrisorile lui mângâie vanitatea noastră românească, dar Scrisorile, din punct de vedere estetic, nu au o valoare absolută. Sunt aproape cronici rimate, scrise de un foarte mare poet, care, mai ales, folosea o limbă formidabilă. La Eminescu nu trebuie neglijată limba, ca şi la Sadoveanu. Ceea ce mă impresionează pe mine la Eminescu nu e limba, care sună bine mai ales la moldoveni, ceea ce mă impresionează este capacitatea sa, orientarea sa pro‑occidentală, pro‑germană şi capacitatea sa de metaforizare, de operaţie intelectuală superioară. Când spune el: „Piară‑mi ochii tulburători din cale/ Vino iar la sân nepăsare tristă…”, cu sintagma asta, „nepăsare tristă”, era deja sincron cu Baudelaire şi cu ceilalţi. A trebuit să treacă mai mult de jumătate de secol ca alţi poeţi să pună un atribut lângă un substantiv pe care să‑l nege – „nepăsare tristă”… Dacă vrem să vedem ce era modern în Eminescu, trebuie să‑l citim în paralel cu Baudelaire. Şi ceea ce seamăna cu Baudelaire, asta este valoros, european, modern. Baudelaire nu făcea cultul regilor vechii Franţe, al lui Ludovic cel Sfânt ş.a.m.d.
Poporanismul, sămănătorismul au fost curente de opinii ale unor generaţii minore, de reflux al marilor valori culturale. Dar poate că aceste generaţii au popularizat ideile elitelor. Prin ei, Junimiştii au ajuns în manualele şcolilor primare, în satele uitate de civilizaţie.
A fost o reacţie la Junimea, e adevărat, la Maiorescu, la Eminescu şi la Junimea. Dar, mai ales, a fost o reacţie firească la constituirea României Mari. După 1918, după realizarea României Mari, a apărut imediat psihologia festivistă a sărbătoririi acestui eveniment. Eveniment care, probabil, i‑a zăpăcit pe oameni atunci. Din două principate, care se aliaseră cu ajutorul lui Napoleon al III‑lea – englezii şi turcii au fost enervaţi că noi am ales ca principe aceeaşi persoană –, apare deodată o mare ţară, una dintre cele mai mari ţări din centrul Europei. După această impunere ca stat modern şi amplu a apărut imediat o explozie a creaţiei şi a valorilor. Bineînţeles, un început mistic de purificare… De aceea păşuniştii au selectat din Eminescu partea lor, iar Lovinescu şi ceilalţi europeişti au selectat cealaltă parte, cea maioresciană. Însă această ceartă între modern şi tradiţionalist a continuat la nesfârşit, cum e firesc, pentru că suntem într‑o ţară în care cultura există prin aceste două tendinţe fundamentale. În Rusia, de exemplu, există paradoxuri culturale şi mai stridente… Iată, Dostoievski, care fondează romanul modern mondial, e un slavofil, e un tradiţionalist.
Cum vă explicaţi această erupţie a romanului modern la ruşi? Rusia, care nu reuşise până la 1800 să preia câteva modele europene decât prin forţa unor ţari luminaţi, dă, deodată, o lecţie Europei.
Viaţa socială în acea perioadă păstra discrepanţa enormă a vechii Rusii. Erau vârfurile la Moscova, la Sankt‑Petersburg, care trăiau la un nivel comparabil cu cel occidental – vezi Turgheniev şi alţii care mergeau, veneau în Occident – şi baza socială, care rămăsese cu două secole în urmă. Abia în 1860 ruşii au desfiinţat iobăgia şi formele sociale rudimentare, primitive. Se vede asta în Suflete moarte… Dar cum apar marii scriitori nu ştie nimeni. Dacă ai numărul de telefon direct al lui Dumnezeu, ai putea să‑L întrebi. E una dintre legile cele mai ascunse ale geneticii; sunt momente în care apar 8‑10 mari genii odată, şi după aceea, o jumătate de secol, nimic. Adică apar scriitori normali, previzibili, buni scriitori naţionali. La noi a fost momentul Junimii, Caragiale, Creangă, Eminescu… Când Dostoievski îşi scria romanele sale, exact în acelaşi timp Tolstoi îşi scria capodoperele. Iată, avem două mari vârfuri, doi stâlpi ai umanităţii…
■ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
