Un eseu poate fi o pagină de jurnal. Trecerea se face uşor, ca o plimbare la marginea lumii. Îţi alegi un loc unde vrei să rămâi, un loc unde ai mai fost, şi pe care‑l recunoşti după semne, culoare sau stări afective. Şi poţi să începi să scrii, aşa, ca un jurnal. Am fost cândva aici!
Citeam acum câţiva ani în cotidianul japonez Mainichi Daily News despre un experiment ştiinţific făcut la bordul modulului spaţial Kibo de pe Staţia Spaţială Internaţională. O astronaută luase cu ea, la bordul modului spaţial, o jucărie de‑a fetiţei ei, aparatul cu care aceasta făcea baloane de săpun. La bordul modulului Kibo ea făcea acelaşi lucru pe care fetiţa ei îl făcea pe Pământ: baloane de săpun. Cred că oricine a văzut astfel de baloane de săpun, transparente, adevărate mici planete de aer, plutind şi captând toate culorile spectrului solar. Experimentul de pe Kibo, în stare de gravitaţie zero, arăta un singur lucru. Culoarea roşie se aduna toată la baza balonului de săpun. În toate baloanele de săpun, de fiecare dată, se întâmpla acelaşi lucru: culoarea roşie se aduna la baza micii planete de aer, plutind în interiorul modulului spaţial. Chiar dacă nu era în centrul balonului de săpun, culoarea roşie era un pivot care atrăgea toate celelalte culori.
În haiku există cuvinte pivot care captează întreg poemul, imprimându‑i mişcarea fluidă a înţelesului. Nu contează locul unde sunt aşezate, ci energia fonetică sau picturală pe care o degajă, atrăgând celelalte cuvinte. Imaginea unui bujor alb este pusă în evidenţă şi apoi captată de un punct roşu.
„Ei numesc această floare bujor alb[1].
Da, dar are
Un strop de roşu.”
Kyoshi Takahama
Sau, tot din aceeaşi carte, un alt haiku, unul dintre poemele mele favorite:
„Flori roşii de prun.
Un balon de aer
Părăseşte o cutie.”
Koi Nagata
De o realitate metaforică de rang înalt, balonul de aer poate fi spiritul care locuieşte în floare. Deschizându‑se, floarea lasă liber balonul de aer. Interiorul florii părăseşte însăşi forma ei. Într‑un fel, floarea se eliberează de ea însăşi. Nu ştim dacă balonul de aer îşi aminteşte culoarea roşie a florilor de prun, în care a trăit ca într‑o cutie.
Poate experimentul de pe Kibo, deşi ştiinţific, ne va ajuta să înţelegem mai bine această mutare extrasenzorială dintr‑un haiku, unde gravitaţia este subliminală, adică metaforică. Dar balonul de aer nu trebuie să‑şi amintească culoarea roşie a florilor de prun. Este o eliberare totală, trecând de la spaţiul închis spre spaţiul deschis, trecând printr‑un spaţiu zero, alb, unde se pierd toate culorile.
De la roşu la alb. Cea mai simplă definiţie pe care o dau dicţionarele este aceasta: „Albul este o culoare obţinută prin suprapunerea tuturor componentelor spectrului luminii zilei”. Ca şi roşul, poate chiar mai mult decât acesta, albul este foarte prezent în haiku.
„Pescăruşi.
Acolo rămân, blânde, morminte albe.”
Kakio Tomizawa
În comentariul său din Istoria Haiku‑ului. Zece haijini şi poezia lor, Ryu Yotsuya spune: „Kakio Tomizawa, influenţat de poeţii simbolişti, a încercat să exprime melancolia modernilor”.
Este culoarea albă o culoare melancolică? Este o căutare a pescăruşilor de a găsi mormintele albe, ale celor căzuţi în timpul războiului, morminte aflate departe de ţară sau de locul unde s-au născut? Blânde, umile, uneori fără niciun nume. Pescăruşii albi se duc până acolo şi rămân ei înşişi acolo, mormintele albe ale oamenilor devenind şi mormintele lor. Pescăruşi şi oameni. Oameni şi căprioare.
Melancolia unei zile de iarnă, într‑o pădure, oriunde, pe acest pământ. Ochii unei căprioare privind albul depărtărilor. Ochiul care priveşte prin luneta puştii. Melancolia pădurii, ca regat al căprioarelor.
„Sânge de căprioară împuşcată[2],
târâtă prin zăpada adâncă de pe pantă –
mai jos, apa revărsată a pârâului.”
Rebeca Lilly
Roşu sângeriu pe zăpada albă. Cărarea roşie, lungă, coborând panta spre pârâul din vale. Căprioara din cer, omorâtă odată cu cea de pe Pământ… Cărarea lungă care coboară la apa ce se aude susurând… Apa curgătoare, care spală toate culorile, şi roşul sângeriu, şi albul zăpezii. Ce rămâne? Poate doar susurul apei, veşnic curgătoare… Trecerea timpului, ca o apă curgătoare, albă, cu o picătură roşie de sânge în ea. Sau poate doar o pagină albă de jurnal. Sau şi mai puţin decât atât, un tichet de autobuz pentru călătoria spre pădurea de la marginea oraşului, ca să găsesc căprioara din cer.
■ Poet, eseist
Note:
[1] Istoria Haiku‑ului. Zece haijini şi poezia lor, Ryu Yotsuya. Editura Universitară, Bucureşti, 2010. Traducere din limba engleză de Clelia Ifrim.
[2] Revista Ko Nagoya, 2005.
Clelia Ifrim
