Cu cincisprezece ani mai mic decât Eliade, pe care‑l admira dincolo de orice – de altfel, autorul Nopţii de Sânziene îi intermediase numeroase întâlniri cu editori în anii încercărilor –, cu toate acestea, deci, Vona avea condiţiile să devină idolul generaţiilor postbelice, într‑un tandem inedit alături de Gelu Naum. N‑a fost să fie.
Cât de fragilă, şansa însă l‑a însoţit, chiar dacă nu în proiectele imaginate. După cum mărturiseşte, el venise la Paris cu recomandările lui Petru Comarnescu pentru celebrii amici din capitala Franţei: Cioran, Eliade, Ionescu. Nu e puţin lucru ca, imediat după război, în 1947, să ai parte de o primire în exil garantată de nume sonore. În plus, Vona era avantajat de paşaportul spaniol. Bunicul lui Alexandru Vona a fost Consulul Spaniei în România. Cu toate acestea, tot legătura, chiar întreruptă, cu linia evreiască, îi făcuse probleme. În toiul prigoanei legionare, scriitorul şi familia lui era vizaţi. Relaţiile înalte ale bunicului – care aflase şi după război că ţara va fi abandonată Rusiei – îi salvează. Cert este că numele se arată dilematic în sine: Alexandru Vona face şcoala românească cu numele de Albert Samuel, dar pe tatăl său îl chema Bejar, nume spaniol. Deci, Samuel Bejar. Scriitorul bănuieşte că părinţii au adoptat un nume evreiesc când s‑au reconectat la tradiţia pierdută. Pe mamă o chema Mayer sau Mayor, astfel încât numele scriitorului, aşa cum apare în actele româneşti oficiale, este Alberto Enrique Samuel y Mayer. Când de fapt numele ar trebui să fie Alberto Enrique Bejar y Mayor. În presa spaniolă, el apare drept Bejar y Mayor – cu totul spaniolesc. Cum ajunge la Vona? La 14 ani, el află că, în urmă cu multe secole, pe străbunica lui o chema Navon. Iar el „întoarce” numele, fascinat de tradiţia cabalistică. Aşa rezultă Vona.
Se ivesc destule posibilităţi de‑a deveni un cetăţean al lumii. Din fericire, de prieteni n‑a dus niciodată lipsă. Spre deosebire de mulţi exilaţi, Alexandru Vona era un fericit din acest punct de vedere.
Entuziasmaţi de romanul în manuscris se arătau toţi cititorii privilegiaţi, de la soţii Ierunca, Emil Cioran, Paul Celan, Eliade la, din câte se pare, chiar tânărul Ion Caraion, care, după spusele lui Gabriel Dimisianu, încercase chiar o colectă în anul plecării autorului în Franţa, pentru a‑l publica în România, cu cenzura de rigoare. De altminteri, revista „Apostrof” din 1997 recupera serii întregi de facsimile şi corespondenţă, toate revelatoare, despre procesul publicării romanului şi concludente pentru înţelegerea contextului istoric şi scriitoricesc.
Aşadar, succesul internaţional nu se lasă aşteptat. Şi nu e de mirare, fireşte. La vremea potrivită, editorul Hubert Nyssen vinde drepturile în mai multe ţări. De departe, receptarea în lumea spaniolă a furnizat şi cele mai diverse reacţii. Intermediară era şi originea spaniolă a scriitorului român. Cât despre rădăcinile evreieşti, lucrurile sunt, iarăşi, complicate. Despre ele, Vona spune că sunt spaniole, dar că nu se simte deloc evreu, deşi aparţine unei familii de marani deveniţi creştini. După sute de ani de creştinism, ei, maranii, s‑au căsătorit în familii spaniole, catolice, şi au trăit în ţări musulmane (în care n‑aveau dreptul să fie evrei). Cu trei sute de ani în urmă, anumite ramuri din familie ajung în România şi în ţările vecine. Astfel, părinţii scriitorului se nasc în Bulgaria şi trăiesc o vreme în Italia, înainte de‑a se stabili în România. Alexandru Vona însuşi învaţă româneşti la opt ani… Numai datele biografice ale scriitorului alcătuiesc o ficţiune exagerată, necreditabilă, într‑atât e de spectaculoasă. Viaţa lui Alexandru Vona era un roman, dar tânărul e mai îndrăgostit de poezie decât de viaţă. Când tinereţea se aşeza, la numai 24 de ani, el părăseşte România şi devine un exilat având biografia unui bătrân.
Voyeurism poetic
Întotdeauna m‑a frapat verdictul lui Schopenhauer despre imposibilitatea întreţinerii armoniei dintre tinereţe şi succes. Să le trăieşti, în acelaşi timp, gloria şi tinereţea. Cu toate acestea, secolul din urmă ne‑a arătat că ar fi unica utopie universală, indiferent de domeniu. Alexandru Vona le putea avea deodată, lumea largă i se deschisese, deşi fugise din paradisul proaspăt, taman când şi viaţa sentimentală biruise neclarităţile.
Cititorii lui Alexandru Vona au recuperat viaţa discretă a scriitorului după modelul romanului său. Nu se putea altfel. Ferestrele zidite are aceea forţă misterioasă care blochează cititorului ieşirile comode din lectură. Ca şi cum cititorul îşi închide singur ferestrele pentru a înainta numai în realitatea ficţiunii. Puţine cărţi româneşti au această calitate.
Protagonistul care avansează pe nesimţite în romanul lui Alexandru Vona este un verb: a urmări. Iar cuvântul‑cheie din procesul de ambiguizare este „lumea dinainte”. Atât în vis, dar şi în orice vieţuire diurnă, naratorul din Ferestrele zidite suferă de imposibilitatea desprinderii. E ca un alpinist gata să‑şi taie singur frânghia de susţinere, doar că nimic nu funcţionează şi rămâne suspendat între lumi.
De fapt, romanul poate fi citit cu gândul la un cub Rubik cu ferestre. Mereu se deschid şi se închid după o logică indescifrabilă. Pentru că se prea poate ca totul să nu fie decât un vis. Unul atât de insistent încât acoperă convingător întreaga realitate. Ceea ce derutează şi acoperă toate zonele interpretărilor se raportează la conceptul de realitate din roman. Adevărata intrigă în Ferestrele zidite este realitatea.
Când naratorul, necreditabil, se îndrăgosteşte de o frumoasă străină, lumea reporneşte. Numai că totul este difuz. Însoţitorul fetei se prea poate să fie fratele ei sau altcineva, un iubit detaşat sau carismatic. Imposibilitatea descifrării misterului fetei se adânceşte, apoi se cronicizează până ce istoria se transformă în poezie. A doua intrigă a romanului este una poetică.
Alexandru Vona construieşte o lume incertă în care indivizii devin umbre. Farmecul cărţii se datorează poveştii suspendate dintre oameni‑umbre.
Romanul contrariază în primul rând prin atmosfera creată de singurătatea unui hipersensibil. Comentatorii au pierdut din vedere chiar sursa[1] de inspiraţie: Emil Ivănescu, fratele poetului, sinucis la numai 22 de ani, medicul cu probleme de reprezentare a realului. Cel care‑i lasă lui Vona şi manuscrisul deja‑celebrei piese Artistul şi Moartea. Nu mai departe de geniu, aşa cum îl considerau Dinu Pillat şi Alexandru Vona. În acelaşi loc pot fi convocaţi Proust, Blecher, Mateiu Caragiale, precum şi o întreagă pleiadă de (neo)romantici. Cred că Vona trece mai puternic în zona periculoasă dintre realitate şi subconştient. Rezultatul e scufundarea într‑o matrice originară a simţurilor. Care este adevărata realitate?
Fără îndoială că omul Alexandru Vona era un histrion. Marta Petreu observă ceva din esenţa lui: „Avea în el un impuls autodistructiv foarte activ şi remuşcări nestinse. Era un torturat, cu o inteligenţă uimitoare şi un patetism refulat”. Mai adaugă perfecţionismul, întoarcerea la cuvânt şi rescrierea lui. De asta spun că trebuie să mai fi schimbat, chiar dacă nu structural, romanul. Îmi plac scriitorii gata oricând să‑şi ardă manuscrisele[2]. Îi dau dreptate scriitoarei că e un Kafka român nimerit în exil. Autorul însuşi identifica ecouri din San Juan de la Cruz. Şi aşa mai departe. Dacă tragem linie, judecăţile critice acoperă destule relaţionări.
Cea mai importantă sursă de inspiraţie este şi cea mai ignorată: acelaşi care‑i folosise drept model, despre care se spune că anunţase pe Ionesco – Emil Ivănescu. Iată şi numai un fragment, ce pare scris de Vona însuşi: „Îmi contemplam gândul fără să iau parte la el, mişcându‑se misterios printre lespezile albe ale minţii, cu neaşteptate efluvii de agitaţie, ca o algă de mare întunecată, în clopotniţa de umbră a craniului”… Câtă alarmă interioară! Copleşitoare viziuni spectrale! Nu‑i de mirare că moartea rămăsese pentru fratele lui Mircea Ivănescu un teritoriu necesar. O urgenţă existenţială. Vona scrie despre urgenţa aceasta rămânând prizonierul misterului şi delirului între teritoriile realului. Ceea ce piesele lui Emil Ivănescu declamă, Alexandru Vona narativizează.
Limpede de la bun început este faptul că Alexandru Vona trece dinspre poezia naivă, de tinereţe, în proza alegorică. Căci cel mai nimerit verdict este să numim Ferestrele zidite, întâi şi‑ntâi, un poem în proză. În al doilea rând, un roman în care atmosfera dictează sensurile. Se vede bine că autorul nu lichidează o realitate construind o alta. Paşii sunt mărunţi, aşa cum ai scrie versuri. Primul vers introductiv prezintă apariţia străinilor în viaţa unui narator disponibil pentru halucinaţia poetică. Fără doar şi poate, un narator singuratic, ce tânjeşte la oarecare provocări şi la forme simple de prietenie. Odată cu apariţia tânărului cu cele două femei – una tânără, cealaltă bătrână –, încremenirea se sfârşeşte. În Ferestrele zidite, frumuseţea copleşeşte o singurătate monotonă.
Numai că, orice ai face, fiinţele din acest roman fac ce fac şi creează depărtări, modificate permanent, furnizând ambiguitate şi mister. Măsurând pulsul ambiguu dintre intimitate şi îndepărtare, Ferestrele zidite se evidenţiază hotărât ca un poem al distanţei. La un alt nivel, se poate discuta despre aproximarea distanţelor şi contemplarea lor.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Note:
[1] Ileana Mălăncioiu, într‑un excelent eseu biografic despre Emil Ivănescu, mărturiseşte că ea era cea care introduce corecturile la ediţia românească; tot poeta spune că autorul i‑a mărturisit obsesia pentru prietenul dispărut la 4 iunie 1943.
[2] Vona „îşi iubea paginile dactilografiate, vechi şi îngălbenite, cu corecturi mărunte, aproape indescifrabile, pe care le scrisese cândva, demult, unele în România, altele după plecarea în exil. Nu se îndura nici să le rupă, nici să le dea drumul în lume” – cf. Marta Petreu, Biblioteci în aer liber: oameni, cărţi, amintiri, Iaşi, Editura Polirom, 2015.
Marius Miheţ
