Prin fereastra temniţei

Ce se vede prin fereastra temniţei? Dacă eşti criminal împătimit, vezi răzbunare, aşa cum îmi povestea febril, cu ani în urmă, un bărbat cu care am împărţit acelaşi compartiment de tren pe ruta Bucureşti‑Iaşi. Omul abia ieşise din închisoare şi se ducea acasă hotărât să‑şi înjunghie nevasta care îl înşelase cu altul cât timp el stătuse după gratii. Dacă eşti un om nevinovat, vezi nedreptatea. Dacă eşti deţinut politic închis de comunişti la Aiud, nu vezi nimic pentru că nu ai fereastră la celulă. Dacă eşti sfânt, precum episcopul sârb Nicolae Velimirovici, vezi Învierea.

De‑a lungul ultimei sute de ani, România a fost ucisă de mai mute ori. Mai întâi a fost măcelărită pe câmpurile Primului Război Mondial, apoi în campaniile, din Est şi din Vest, ale celui de‑Al Doilea Război Mondial. Apoi a fost masacrată metodic de comunişti, când au preluat puterea. Apoi a fost masacrată de comunişti când au pierdut puterea. România a murit de mai multe ori şi nu a înviat niciodată. Nu s‑a sculat ca să iasă din mormânt niciodată. Mai‑marii noştri nu ne‑au strigat niciodată cu glasul adevărului care învie. Izgonit din cotidian, adevărul e epurat cu atenţie până şi din memorie. Prezentul ne e mistificat propagandistic şi trecutul ne e demitizat tot propagandistic. Generaţiile care vor veni vor înlocui, expert, minciunile de azi cu minciunile de mâine despre minciunile de ieri. Suferinţa e de mase, istoriografia e de simpozion. Suferim cu toţii, dar sensul suferinţelor noastre e arhivat de specialiştii în „memorie”, de cei care ne scriu memoria ca şi cum ar scrie un program de calculator pe care apoi îl salvează pe o dischetă şi ni‑l introduc în „sistem”. Şi, dacă se prinde de noi vreun scrupul moral sau vreun virus mistic, ne închid. Shut down. Pentru devirusare.

România a murit de mai multe ori şi nu a înviat niciodată pentru că încă nu ştie de ce a murit. Nu ştie pentru că nu i se spune şi pentru că nu caută să afle. Murim fără sens pentru că trăim fără sens. Şi trăim fără sens pentru că lăsăm ca sensul nostru să fie confiscat de alţii şi pentru că acceptăm sensuri străine nouă. Sensuri de împrumut pentru suflete în leasing. Moarte. Ne uităm prin fereastra temniţei noastre şi nu vedem nimic pentru că nu ştim să citim ce vedem. Nu înţelegem şi ne închinăm superstiţios la ce nu înţelegem, la „umbrele lungi” ale Apusului.

Tocmai împotriva acestor „umbre lungi” a scris Sfântul Nicolae Velimirovici meditaţiile din Prin fereastra temniţei (traduse în româneşte de Ionuţ şi Sladjana Gurgu, apărute la Editura Predania).

Închis, după ocuparea Iugoslaviei de armatele germane în lagărul de la Dachau, Sfântul Nicolae Velimirovici a trecut prin pătimirile întemniţării lucrând la un „Canon de rugăciune şi cerere către Preasfânta Născătoare‑de‑Dumnezeu”, la „Trei rugăciuni în umbra baionetelor nemţeşti” şi la meditaţiile asupra morţii şi învierii Europei şi Iugoslaviei din Prin fereastra temniţei. Din prima filă a cărţii, Sfântul Nicolae Velimirovici nu lasă loc de îndoială asupra sensului suferinţei sârbilor şi restului Europei cuprinse de război: „Am păcătuit şi ne‑am luat răsplata. L‑am defăimat pe Domnul Dumnezeu şi ne‑am primit pedeapsa. Ne‑am întinat de toată fărădelegea, şi ne‑am curăţit prin sânge şi lacrimi. Am călcat în picioare tot ce‑a fost sfânt pentru străbunii noştri, şi din această pricină am fost la rându‑ne călcaţi. Am avut şcoală fără credinţă, politică fără cinste, oaste fără dragoste de ţară, stat fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De acolo ni s‑a tras năruirea şcolii, a politicii, a oştirii şi a statului. Douăzeci de ani ne‑am străduit să nu fim noi înşine, de aceea străinii ne‑au învăluit cu întunericul lor”.

Desigur, Sfântul Nicolae Velimirovici nu se referă aici la „întunericul străinilor” în sens rasist, ci în sens teologic: e „întunericul” necredinţei, al celor care trăiesc pe dos revelaţia şi dragostea lui Dumnezeu pentru noi. E întunericul celor care, sârbi sau străini, aleg să trăiască realitatea pe dos, ca umbră. E întunericul celor care îşi duc crucea pe dos, călărind pe ea cum ar călări vrăjitoarea din basme o mătură. Din acest punct de vedere, toţi cei care nu duc, ci călăresc adevărul, sensurile, suferinţa, nădejdile şi jertfele oamenilor sunt în întunericul de care vorbeşte Sfântul Nicolae.

Aşa e şi „cultura” şi „civilizaţia” de care vorbeşte Sfântul Nicolae Velimirovici. Teolog şcolit în Apus, cu doctorate la Berna şi la Oxford, Sfântul Nicolae Velimirovici nu e un „obscurantist”.

Dar, ca om cu rădăcini ţărăneşti şi viaţă creştinească, denunţă nominalismul culturii europene moderne, divorţul ei de realitatea pe care încearcă să o înlocuiască, să o redefinească arbitrar. Pentru Sfântul Nicolae Velimirovici, ca şi pentru contemporanul său T.S. Eliot, cultura nu „poate să apară sau să se dezvolte decât în relaţie cu o religie”, cultura e rezultatul adevărului trăit, nu un formular la care subscriem, ci adevărul după care trăim. În miezul fiecărei culturi, după cum scria conservatorul american Richard Weaver, se află un „centru de autoritate”, o cheie de boltă semantică.

Centrul de autoritate al vechii culturii europene e Hristos. Centrul de autoritate al noii culturi europene e cultura. Refuzând împărtăşania, cultura europeană se autocanibalizează în speranţa nemuririi. Pe care o obţine nu ca viaţă veşnică, ci ca glorie postumă. Refuzând să moară pentru vreun adevăr, oamenii de cultură nici nu pot să învie cu adevărat.

De aceea, ceea ce Sfântul Nicolae Velimirovici denunţă la Europa zilelor sale nu e cultura în sine, ci cultura ca idol, cultura ca expresie a unei societăţi care nu mai trăieşte adevărul, ci minciuna propagandei, progresului, rasismului, trufiei umaniste, ingineriei sociale. Cultura Europei actuale, spune Nicolae Velimirovici, e doar „curăţenia pe dinafară”.

Dar această „cultură a apei”, cum o numeşte sfântul, trebuie completată de „cultura rugăciunii” şi a jertfei. În numele acestei culturi a rugăciunii, Sfântul Nicolae judecă aspru, cu mult înaintea ideologilor corectitudinii politice, şi rasismul ştiinţific, al „curăţeniei” sociale „pe dinafară”, şi expansiunea imperială a europenilor care, deşi botezaţi creştin, nu au trăit creştineşte în mijlocul popoarelor din colonii, şi şovinismul, şi internaţionalismul, şi comunismul, şi toate rătăcirile unei lumi care a încercat să substituie falsa cunoaştere dragostei de Dumnezeu.

Sfântul Nicolae Velimirovici scoate suferinţa noastră din regnul animal, acolo unde o împing „experţii”, şi îi redă sensul. Suferinţa al cărei înţeles e ocultat sau făcut pierdut e o suferinţă al cărei potenţial izbăvitor e ratat. E o fabulă fără morală. Sfântul Nicolae Velimirovici ne ajută să restituim sensul istoriei mari şi mici, ne ajută să nu mai trăim ca ficţiune, a noastră sau a altora. Pentru că ficţiunea nu poate învia. De aceea, atât timp cât nu vom afla de ce am murit, nu vom putea să înviem. Pentru că adevărul care învie va fi „divorţat” de ceea ce Dinu Pillat numea „moartea” noastră „cotidiană”.

■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar

Mircea Platon