Nu numai excepţionala calitate a spectacolului cinematografic ar asigura empatia votanţilor, ci şi pregnanţa memorabilă a principalului portret feminin
Cu puţin înainte de ediţia 2018 a Premiilor Academiei Americane de Film atmosfera din lumea cinematografului hollywoodian este dominată de declaraţiile şi polemicile în legătură cu dezvăluirile privind hărţuirea sexuală a femeilor din industria de spectacol cea mai mediatizată. Demonizarea producătorului Harvey Weinstein, cel mai detestat mogul după ce s-au acumulat sute de acuzaţii de abuz venite din partea actriţelor, şi declanşarea mişcării #me too au încins spiritele şi vor influenţa cu siguranţă voturile pentru Oscaruri. O polemică intercontinentală a venit să complice
lucrurile după ce Catherine Deneuve şi alte celebrităţi europene din lumea cinematografică au atras atenţia că excesele „puritane” în extinderea listei vinovaţilor de delicte asemănătoare celor comise de Weinstein ar putea genera o „vânătoare de vrăjitoare” (asemănarea cu supranumele perioadei mccarthy-ste nu e întâmplătoare) şi ar putea afecta pe termen lung relaţiile dintre profesioniştii filmului. Centrată asupra „cazurilor” de notorietate (au mai fost acuzaţi între timp şi James Franco, Kevin Spacey, Woody Allen, Dustin Hoffman etc.), discuţia a ocolit o problemă de fond a cinematografului hollywoodian: felul discutabil în care este reprezentată femeia în producţiile sale.
Într-unul dintre cele mai influente eseuri ale criticii feministe de cinema, „From Reverence to Rape. The Treatment of Women in American Cinema”(„De la reverenţă la viol: tratarea femeii în cinematograful american”), Molly Haskell propune un studiu asupra imaginii femeii în filmele hollywoodiene. Ea observă că în genurile cele mai americane (westernul, filmul cu gangsteri, filmul de război, filmul de aventuri) rolul femeii este aproape inexistent, e pur decorativ sau pasiv, rămânând ca aceasta să-şi ia oarecum revanşa în aşa numitele women films, cu protagoniste puternice, extravagante uneori, alteori intimidante, care apăreau mai ales în comediile sofisticate din Hollywoodul anilor ’30-’40. Din anii ’70 încoace partiturile feminine s-au tot subţiat şi femeile devin „sateliţi” ai bărbaţilor, autorii (în majoritate zdrobitoare bărbaţi) le tratează discreţionar, lăsând impresia – după părerea lui Molly Haskell – unui viol metaforic.
Deşi nu se poate spune că în ultimul timp s-a corectat în mod programatic acest dezechilibru de gen în ficţiunile hollywoodiene, s-a remarcat, totuşi, o proliferare a super-eroinelor în filmele de acţiune, fantasy şi SF, cu exemple precum Mad Mad, drumul furiei cu Charlize Theron, Wonder Woman, cu Gal Godot, sau Ghost in the Shell cu Scarlet Johansson. Dar, cum aceste personaje sunt supradimensionate eroic, ele nu satisfac, totuşi, aşteptările celor care cer portrete feminine mai nuanţate. Din recolta peliculelor nominalizate la Oscar 2018 se pot descoperi însă unele care se apropie de cerinţele unei reprezentări mai puţin standardizate a femeii şi aş propune o privire mai atentă asupra două dintre candidatele cu şanse care au trecut şi pe ecranele noastre.
Unul dintre filme este Jocuri secrete (Molly` s Game), debutul în regie al faimosului scenarist Aaron Sorkin, cunoscut pentru colaborarea sa la lungmetraje precum Moneyball sau Reţeaua de socializare şi la seriale TV de succes ca The Newsroom. Pelicula concurează la categoria Cel mai bun scenariu adaptat, povestea cinematografică pornind de la biografia unei femei foarte mediatizate, Molly Bloom, o fostă campioană de schi devenită „prinţesa pokerului”. Renumele nu i s-a datorat calităţii de jucătoare, ci de organizatoare a unor partide ilegale cu mize uriaşe. Clienţii săi faimoşi au atras atenţia investigatorilor pentru că erau vedete ale sportului şi cinematografului sau mari figuri ale lumii afacerilor. Ceea ce impresionează plăcut în transpunerea cinematografică a lui Sorkin nu ţine de pista detectivă, ci de povestea mai mare a obsesiei succesului în societatea americană, care „înghite” mai mica poveste a lui Molly Bloom, o tânără ambiţioasă, educată de un tată care planifică pentru cei trei copii ai săi destine de campioni. După ce un accident în timpul unui concurs o îndepărtează pe eroină de practica schiului, ea simte nevoia să compenseze „carenţa” de faimă cu altceva, implementarea unei prospere afaceri pe cont propriu, cu randament imediat. Scenaristul-regizor activează registrul subtilităţii şi nu se teme de citatul cultural (vezi felul în care Molly se compară, autoironic, cu personajul mitologic Circe, care scoate tentaţii de neocolit în faţa bărbaţilor, sau analogia cu eroina cu nume identic din romanul Ulise de James Joyce). Aaron Sorkin mixează cu pricepere tropi ai mai multor genuri agreate de public (biopic, dramă judiciară, dramă de familie) pentru a obţine o poveste cinematografică bine articulată, care favorizează un personaj feminin complex şi memorabil. Reuşita ar fi fost mai riscantă fără inspirata alegere a protagonistei. Jessica Chastain investeşte partitura lui Molly Bloom cu inteligenţă, siguranţă şi o charismă misterioasă. Eroina jucată de ea reuşeşte să se impună în faţa bărbaţilor graţie raţionamentelor impecabile şi capacităţii de a evita frivolitatea în tratativele cu ei. Cu toate astea, Molly nu are trăsături autoritar-masculine, ştie cum să respingă avansurile clienţilor fără a-i ofensa şi să găsească avocatul potrivit (Idris Elba), reuşeşte să tempereze excesul de zel al agenţilor FBI trimişi s-o aresteze. Aşa cum a demonstrat în alte roluri memorabile (din Zero Dark Thirty de Cathryn Bigelow sau
Miss Sloane de John Madden), Jessica Chastain ştie să sugereze ascunsa latură vulnerabilă a femeilor puternice interpretate, făcându-le mai umane şi mai credibil raportate la dinamica masculin-feminin.
Dacă personajul său ilustrează situaţia în care eroina puternică renunţă la iubire pentru carieră, în alt film nominalizat la Oscar, Forma apei (The Shape of Water) de Guillermo del Toro descoperim situaţia inversă, a femeii care renunţă la totul pentru dragoste. De data aceasta portretul feminin memorabil aparţine unei anti-eroine, Elisa (Sally Hawkins) care curăţă toaletele într-un laborator secret al armatei, angajată probabil şi datorită handicapului ei: este mută din naştere. Ea se metamorfozează uluitor după ce se îndrăgosteşte de omul-amfibie capturat în apele unui fluviu din America de Sud, studiat de savanţi şi păzit cu străşnicie după standarde militarizate. Deşi Guillermo del Toro propune o ficţiune mai aproape de convenţiile genului fantasy, el plasează povestea într-un context realist, „criza misilelor” din 1962, când Statele Unite s-au aflat pe picior de război cu Uniunea Sovietică, după ce preşedintele rus Hruşciov a ordonat plasarea unor rachete nucleare în Cuba, ca răspuns la instalarea unor rachete americane similare în Turcia şi Italia. Acest context documentat istoric explică înverşunarea şefului pazei din laborator (Michael Shannon), un antagonist dimensionat monstruos, capabil de crimă pentru a recupera captivul om-amfibie după ce Elisa îl răpeşte pentru a-l elibera. Relaţia dintre personajul fantastic cu solzi luminoşi şi femeia din lumea reală aminteşte de legătura secretă dintre fetiţa orfană de tată şi faunul din peştera din pădure, descrisă de Del Toro în Labirintul lui Pan, povestea fiind plasată în alt context istoric dramatic, Războiul civil din Spania.
Ca în mai vechiul film, cineastul împrumută convenţii de basm, privilegiind în Forma apei istoria unei iubiri imposibile, între fiinţe aparţinând unor lumi incompatibile. Guillermo del Toro demonstează din nou cât de fertilă este sensibilitatea lui barocă şi capacitatea de a crea imagini frapant-poetice, graţios-terifiante. Cu cele 13 nominalizări câştigate la diferite categorii ale Premiilor Academiei Americane de Film, Forma apei are toate şansele de a ocupa un loc important pe lista Oscaruriulor 2018. Cu siguranţă, nu numai excepţionala calitate a spectacolului cinematografic ar asigura empatia votanţilor, ci şi pregnanţa memorabilă a principalului portret feminin.
