Artefacte din colecţia Muzeului „Nicolae Minovici”
Decorul obiectului de artă populară reflectă organizarea socială şi evoluţia istorică, are înscrise în el o mulţime de informaţii care se oferă privitorului în forme ce sunt adesea criptice. Semnele decorative care împodobesc obiectele de artă populară pot fi reprezentate în nenumărate forme care ţin cont de diversitatea materiilor prime şi tehnicile în care sunt concepute obiectele, diferite în raport cu studiul de dezvoltare socială şi istorică[1].
Obiectele de artă populară îndeplinesc o funcţie utilitară, dar şi o funcţie estetică, simbolică. Astfel, artefactele au fost decorate în funcţie de utilitatea lor individuală şi socială, iar aspectul estetic se subordonează celui practic. Una dintre preocupările esenţiale ale istoriei artei populare este aceea de a observa caracterul primordial de utilitate socială înainte ca acesta să fie catalogat element estetic, pentru că în cercetarea artei populare există această posibilitate de a „lua drept ornament ceea ce n‑a avut iniţial un rost ornamental, ci de a nu considera sub raport estetic unele obiecte sau elemente care au aparent doar scopuri utilitare”[2].
Formele obiectelor de artă populară sunt rezultatul unei îndelungi experienţe practice, ale unei îndemânări meşteşugăreşti dobândite în decursul procesului muncii, de‑a lungul mai multor generaţii de locuitori, în interiorul unei zone etnografice şi chiar al unei ţări. Forma unui obiect reprezintă o componentă subordonată fondului utilitar, cu valenţe estetice prin însăşi
funcţionalitatea sa[3].
În ceea ce priveşte constituirea şi cercetarea ornamentelor populare, trebuie să ţinem cont de patru elemente constitutive: materialele pe care sunt reprezentate ornamentele şi posibilitatea tipului de material de a oferi elemente estetice pentru fiecare gen de artă plastică (ceramică, lemn, fibre vegetale şi animale); tehnicile decorative realizate pentru obţinerea diferitelor categorii de ornamente; funcţia socială pe care aceste componente decorative o îndeplinesc. Artefactele tradiţionale nu‑şi reduc caracteristicile la factorul de utilitate, ci dispun şi de o valoare estetică prin formă, culoare şi funcţiile sociale şi simbolice pe care le dobândesc[4].
Un rol important în creaţia obiectelor de artă populară îl ocupă lemnul, datorită uşurinţei cu care se prelucrează, acest fapt determinând în toate timpurile larga lui întrebuinţare în ţara noastră. În funcţie de esenţe, lemnul este alcătuit dintr‑o gamă variată de modele de fibre – de la fibra moale şi fragilă a lemnului de tei şi până la duritatea celui de stejar sau nuc. Artefactele confecţionate din lemn sunt legate de toate aspectele vieţii. Chiar dacă îndeplinesc aceeaşi funcţie, meşterii au dat naştere unei mari diversităţi regionale a formei obiectelor, dar şi a motivelor ornamentale şi a compoziţiilor decorative. Astfel, obiectele sunt decorate în funcţie de destinaţia acestora. Legătura organică dintre latura practică şi cea estetică reprezintă o trăsătură generală a artei populare şi reflectă faptul că anumite categorii de obiecte sunt mai decorate, predominând anumite motive, dar şi faptul că suprafeţele decorate sunt condiţionate şi de funcţionalitatea obiectului respectiv[5].
În prelucrarea artistică a lemnului, compoziţiile decorative sunt rezultatul aplicării separate sau în combinaţie a diferitelor tehnici decorative, precum: cioplirea, sculptarea, crestarea, scrijelarea, traforajul, pirogravura. În ceea ce priveşte folosirea culorii pentru obiectele de lemn, această tehnică, răspândită mai ales în Transilvania, cunoscută şi în nordul Moldovei şi în Gorj, se aplica iniţial numai pieselor de mobilier (lăzi, scaune, cuiere, blidare), extinzându‑se în ultima perioadă şi la o serie de unelte gospodăreşti şi chiar la elementele decorative din arhitectura populară. În legătură cu uneltele folosite, acestea sunt simple şi puţine la număr: securea, fierăstrăul, tesla, horjul, scoaba, cuţitul, dalta, compasul, potricala, ghinul[6].
Fiecare comunitate tradiţională îşi formează o gamă de reprezentări artistice în funcţie de modalităţile de prelucrare a materialelor, de sentimentele exprimate în tematica şi alcătuirea motivelor, dar şi de stilul propriu de viaţă. Ornamentele de pe obiectele de artă populară se pot clasifica ţinând cont de următoarele criterii: morfologic (ornamente geometrice, liber desenate, ornamente mixte), structural (ornamente omogene şi heterogene; ornamente unilaterale, repetitive, bilaterale, alternante, dense, compoziţii simetrice), semantic (ornamente abstracte, concrete), istoric (ornamente tradiţionale) şi geografic (ornamente aborigene, locale sau zonale)[7].
Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici” prezintă motive populare atât pe elementele arhitecturale, pe obiectele din colecţie, cât şi în modul în care colecţionarul Nicolae Minovici a dispus aranjarea obiectelor, de exemplu, farfuriile amenajate pe tavan sub forma unei rozete sau cele trei registre de linguri din încăperea Sala de mâncare, dispuse tot sub forma unei rozete. Fiecare obiect din colecţia muzeului este decorat cu ornamente, pornind de la cele mai simple, cum ar fi motive geometrice, şi până la cele mai complexe care alcătuiesc motive vegetale, zoomorfe.
Un motiv omniprezent care poate fi observat şi în expunerea de azi, prezent în fiecare încăpere a muzeului, este rozeta – simbolul soarelui – pe care o regăsim atât pe spătarele divanelor dispuse în încăperile de la etaj, cât şi sculptată pe tocurile sau pe uşile de la intrarea în fiecare încăpere. Tocurile uşilor sunt decorate prin incizie, crestate cu motivul rozetei şi al funiei, prin alăturarea unor romburi de mici dimensiuni care se continuă pe toată lungimea tocului uşii sau sunt întrerupte de rozete asemănătoare cu cele din centrul uşii.
Rozeta şi rombul sunt două motive ornamentale asemănătoare cu soarele. Considerat un simbol arhetipal, soarele este prezent în toate culturile lumii şi poate fi asociat atât principiului masculin, cât şi celui feminin. Este o sursă şi, concomitent, întruchipare a luminii diurne, cu toate valenţele ei spirituale şi psihologice. Pentru că domină bolta cerească, soarele mai este considerat un simbol al centrului[8]. Dispunerea rozetei pe obiectele de artă populară, crestată, incizată sau pictată, reprezintă o funcţie apotropaică, o forţă a binelui împotriva răului.
O categorie de elemente decorative care apar împreună cu rozeta este aceea a ornamentelor liniare de pe decorul vaselor de ceramică şi, uneori, pe mobilierul lucrat în lemn, reprezentate de linii paralele, întretăiate, în zigzag, în curbă sau spirală. Astfel, în forme artistice mai dezvoltate, decorul liniar este reprezentat de o organizare realizată pe diferenţierea şi construirea ritmică a spaţiilor în câmpul ornamental. O altă categorie de motive reprezentate pe elementele de mobilier din colecţia muzeului este motivul dintelui de lup, care este crestat cu un simplu vârf de cuţit şi este caracteristic pentru decorarea obiectelor de lemn[9].
Un exemplu de obiect decorat cu multiple motive şi încărcat de o valoare deosebită, atât prin funcţia utilitară, cât şi prin funcţia simbolică pe care o îndeplineşte, este lada de zestre, nelipsită din dota fetelor de măritat. Lucrată în numeroase centre meşteşugăreşti din toate zonele etnografice, lada de zestre este realizată din lemn de fag, sub forma scândurilor cioplite cu barda şi îmbinate într‑un sistem de uluci. În interiorul lăzii de zestre sunt adăpostite în special piesele tradiţionale pe care le poartă mireasa la nuntă, care sunt conservate până la înmormântare. Este un obiect asociat femeii, care se răscumpără, ca şi mireasa, la nuntă; atunci când este ridicată în căruţă, lada este bătută cu pumnii, la fel cum simbolic era bătută şi mireasa odinioară, pentru a‑i stimula fertilitatea – un semn că lada de zestre era echivalentul simbolic al miresei[10]. Aceasta este considerată cea mai veche şi valoroasă piesă de mobilier şi poate indica statutul social şi economic, în funcţie de ornamentele dispuse pe obiect.
Aşadar, artefactele din colecţia Muzeului „Nicolae Minovici” sunt încărcate de simboluri transmise atât prin elementele decorative, cât şi prin funcţia simbolică pe care o pot avea obiectele.
Surse bibliografice:
Romulus Antonescu, Dicţionarul de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, format pdf, http://cimec.ro/.
Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, 1994.
Tancred Bănăţeanu şi Marcela Focşa, Ornamentul în arta populară, Editura Meridiane, Bucureşti, 1963.
Boris Zdrenciuc şi Georgeta Stoica, Crestături în lemn în arta populară, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967.
Paul Petrescu, Motive celebre decorative, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971.
Nicolae Dunăre, Ornamentica tradiţională comparată, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.
■ Etnolog, coordonator Secţie Antropologie Socială şi Urbană, MMB
Note:
[1] Paul Petrescu, Motive celebre decorative, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, pp. 6‑7.
[2] Nicolae Dunăre, Ornamentica tradiţională comparată, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, pp. 8‑9.
[3] Ibidem, p. 11.
[4] Nicolae Dunăre, op.cit., pp. 21‑23.
[5] Boris Zdrenciuc şi Georgeta Stoica, Crestături în lemn în arta populară, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, pp. 5‑6.
[6] Ibidem, pp. 6‑7.
[7] Nicolae Dunăre, op.cit., p. 41.
[8] Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, 1994, p. 178.
[9] Tancred Bănăţeanu şi Marcela Focşa, Ornamentul în arta populară, Editura Meridiane, Bucureşti, 1963, pp. 4‑6.
[10] Romulus Antonescu, op.cit., pp. 335‑336.
Silvia‑Valentina Zamfir
