Eugen Simion aduce în critica literară românească tonul judicios, lipsa exceselor temperamentale ori a stridenţelor expresive, căutând punctul de echilibru şi, totodată, acela de fugă ce caută să prindă în dinamica sa intimitatea textului, substanţa lăuntrică a operei în tot adevărul său ultim
În Genurile biograficului, Eugen Simion interpretează texte aşezate sub semnul scriiturii autospeculare semnate Şerban Cioculescu, Octavian Paler, Borges, Paul Goma, Petre Pandrea, Valeriu Cristea ş.a., într-un demers de definire şi de clasificare a unor scrieri apropiate prin apartenenţa la gen, dar distincte 
prin unele aspecte individualizatoare: „Naratologii mai noi (de felul lui Philippe Lejeune sau Jaap Lintvelt) includ memoriile în spaţiul naraţiunii la persoana întâi, căreia-i determină specificitatea literară în funcţie de relaţia autor-narator-personaj (actor). Ca şi în cazul jurnalului intim sau autobiografiei, cele trei instanţe narative coincid: autorul este tot una cu cel care povesteşte şi se identifică, în egală măsură, cu acela despre care se povesteşte. Cum vom deosebi, atunci, o pagină de memorii de o pagină strict autobiografică sau de fragmentele scoase dintr-un jurnal intim? Sunt mai multe răspunsuri la această întrebare. Philippe Lejeune, care a studiat în cărţile sale (Le pacte autobiographique, Je est un autre, Moi aussi) aceste raporturi, spune că autorul de memorii se comportă ca un martor dublu: al existenţei sale şi al epocii sale (…). În autobiografie şi în jurnalul intim obiectul discursului este individul însuşi (cel care narează), în memorii naratorul se povesteşte pe sine, dar povesteşte mai ales lumea prin care trece…” Desigur, orice clasificare impune o anume rigiditate în încadrări şi criticul e primul care nuanţează astfel de tipologii prea strânse, dogmatice, inflexibile: „Observaţia este în esenţă justă, dar ea nu lămureşte prea bine ce desparte, de pildă, o carte de memorii (Saint-Simon) de o autobiografie de tip Cellini. Ce volum de memorii nu cuprinde implicit o biografie a autorului (o autobiografie) şi ce autobiografie nu este, în fapt, şi o istorie a epocii, a grupurilor sociale, a moravurilor şi mentalităţilor?”.
Radiografiind articulaţiile speciei literare a jurnalului, Eugen Simion subliniază şi ambiguitatea structurală a acestuia, şi dualitatea perspectivelor scriiturii, într-un demers ce caută să exprime complexitatea acestui tip de discurs literar care mizează pe o permanentă alternanţă a ipostazelor, imaginilor şi fantasmelor eului: „Orice jurnal intim este o pendulare între două imagini: una ce ni se oferă şi alta pe care o deducem, iar lectura jurnalului nu e în fapt decât încercarea de a pune în acord aceste două fantasme care se ascund una după alta”. E limpede că scriitura autobiografică care încalcă, adesea, normele literarităţii, adoptă propriile sale reguli, paradoxale, ambigue, sinuoase: „Într-un gen în care regulile literaturii sunt sistematic boicotate şi însăşi dorinţa de a face literatură este interzisă, există un număr de reguli/clauze, «legi» (cea dintâi este legea de a nu avea legi) care asigură funcţionarea textului”. Retorica jurnalului intim este, aşadar, una ce sfidează tocmai orice retorică a literaturii, prin dezamorsarea, uneori premeditată, alteori subînţeleasă, a convenţiilor, patternurilor sau regulilor prestabilite. Literatura subiectivă, atât de dificil de definit şi de analizat, e circumscrisă de critic în articulaţiile sale cele mai fine. De pildă, jurnalul e definit ca un „contract al autorului cu sine însuşi, un contract sau un pact de confidenţialitate care, dacă nu este distrus la timp, devine public şi forţează porţile literaturii”.
Judecata literară a scrierilor aparţinând genului subiectiv trebuie să adopte, subliniază Eugen Simion, o viziune relativizantă, în măsura în care „este greu să judeci astfel de scrieri cu obişnuitele criterii critice pentru că ai sentimentul că valoarea lor depăşeşte literatura pe care în mod inevitabil o conţin. Cel mai bun lucru este să le citeşti şi să laşi pe Madama Estetică, vorba lui Gherea, să se odihnească. Existenţa îşi impune propria retorică”.
Firea bonom-moralistă a criticului reiese mai ales din portretele sale, cu desenul riguros şi suplu totodată, cu tăietură sigură şi cu o încadrare în context ce amplifică sugestivitatea lor individualizatoare: „La 29 de ani Sainte-Beuve poartă o bonetă de bumbac, are burtă (façon Benjamin Constant – jeune) şi nu priveşte niciodată omul în faţă. E scund (1,60 m), are umerii strâmţi, nasul mare şi bărbia proeminentă. Aerul lui ecleziastic intimidează. Participă la început la bătăliile romanticilor, dar, odată cu vârsta, criticul începe să caute prieteniile utile, frecventează saloanele influente, se amestecă în politică şi nu dispreţuieşte onorurile. Pentru a intra în Academie face vizite protocolare. Ajunge, în fine, academician şi senator. E fericit? Paginile intime ni-l arată veşnic iritat. Se fereşte să scrie despre contemporani, iar când scrie e foarte prudent. Pe tineri nu-i ia în seamă: să mai aştepte! Tinerii se cheamă însă Baudelaire, Nerval şi n-au răbdare să aştepte verdictul criticului”.
Atras de constituţia psihologică a creatorilor, Eugen Simion cultivă portretul nuanţat, clarificator, căutând să redea zonele de penumbră ale personajelor sale, precum în cazul unui portret al lui Maiorescu, în care figura oficială, aulică a criticului junimist este retuşată, percepută într-o lumină nouă, distinctă, atrasă de antinomii, de reculul în spaţiul intimităţii, de misterul unei ambivalenţe constitutive: „Ce se întâmplă mai departe contrazice şi mai mult ideea unui Maiorescu rece, calculat, arivist. Complicaţiile în care intră (scandalul de la Şcoala Centrală de fete, amorul, aproape conjugal, cu Mite, divorţul de Clara, crizele de
disperare şi singurătate etc.) denotă mai degrabă altceva. Un ambiţios, un carierist dornic să ajungă ar fi procedat altfel, ar fi evitat anumite situaţii, şi-ar fi stăpânit mai bine sentimentele… Dimpotrivă, Maiorescu produce tărăboi (cum îi scrie lui Carp) oriunde se bagă, recomandă prudenţa şi nu practică deloc prudenţa… Cultivă teoretic discreţia, dar este acuzat public pe drept sau pe nedrept de imoralitate… Este greşit să credem (cum crede G. Călinescu) că Maiorescu trece cu umor peste aceste încercări… Scrisorile şi jurnalul arată, dimpotrivă, o mare inchietudine şi, în anumite clipe, omul este sincer disperat… Maiorescu este, repet, un suflet conjugal şi chiar în aventura tăinuită cu Mite el trăieşte într-o conjugalitate amoroasă”.
Livrat deopotrivă lucidităţii constitutive şi angoaselor bine mascate dedesubtul unei fraze critice limpezi şi controlate mai tot timpul, Eugen Simion îşi construieşte cu migală aserţiunile, trăind cu patimă refulată şi cu nesaţ epicureic literatura, acest spaţiu ficţional în care, vorba criticului, „totul se transformă (frumosul este ideea sensibilă în mişcare), ceva se pierde, esenţialul se păstrează şi se reinventează”. Inventiv, seducător, fantezist, când retractil, când energic, dinamic şi suplu totodată, discursul critic este, în cazul lui Eugen Simion, spaţiul de întâlnire al voluptăţii lecturii şi al raţionamentului riguros, corectat mereu de dilemele şi meandrele sensibilităţii.
În viziunea lui Eugen Simion, actul critic are datoria să-şi asume, pe de o parte, beneficiile complexităţii sale structurale, ale nuanţărilor fecunde şi ale creativităţii fascinante, şi, pe de alta, trebuie să exprime, dincolo de orice justificare raţionalizantă, sensibilitatea celui care judecă relieful textului literar. Pe de altă parte, finalitatea esenţială a actului critic e reprezentată de căutarea profunzimilor textului, a acelor dimensiuni de adâncime pe care o metodă sau metodologie le poate asuma, prin voinţă de sistematizare a tectonicii fluide a operei. Principiile de la care se revendică demersul critic al lui Eugen Simion sunt de găsit în judecarea operei literare deopotrivă în textul şi în contextul său, dar şi în lumina adevărului. Obiectivitatea şi exigenţa, cu sine şi cu alţii, respectul părerii contrare, admiraţia nedisimulată faţă de o operă literară de valoare, riscul judecăţii severe, demonstrate cu suficientă fineţe, asumate cu rigoare şi siguranţă – sunt reperele unui astfel de demers de certă anvergură şi responsabilitate etică. S-a mai spus, şi o spun şi eu, critica lui Eugen Simion mizează, în egală măsură şi în egal mod, pe voinţa de identificare cu textul şi pe distanţare, pe un impuls simpatetic şi, în acelaşi timp, raţionalizant. Opera literară este, pentru Eugen Simion, o modalitate de reinventare a eului creatorului, un punct de cotitură în biografia interioară a personalităţii sale.
Este evident că, pentru Eugen Simion, opera nu poate fi desprinsă de context, sunetul textului neputând fi perceput în absenţa fundalului istoric ce îi asigură intensitatea şi timbrul. Pe de altă parte, una dintre interogaţiile recurente ale criticului se referă la şansele autorului de a reveni în textul din care a fost exilat de exigenţele şi criteriile criticii pozitiviste; această revenire nu presupune, însă, recursul la unele criterii fundamentate pe demersul biografic. Nu sunt puţine nici reflecţiile cu caracter moral, meditaţia asupra condiţiei memorialistului în era postmodernă, când alura pedagogică a autorului ficţiunilor intime se atenuează sau este chiar abolită cu totul, memorialistul însuşi transformându-se într-un om de succes, supus legilor marketingului şi mizând pe efecte comerciale sau publicitare. Recluziunea oarecum ascetică a memorialistului este înlocuită cu dinamica unei existenţe puse sub semnul succesului monden sau social.
Surprinzătoare mai este şi mobilitatea privirii criticului, o privire disponibilă la experienţe ale scrisului dintre cele mai diverse, la practici scripturale felurite. O astfel de disponibilitate nu rezultă decât din dispoziţia empatică pe care o bănuim a sta la originea discursului critic. Mefient faţă de metode (deşi le-a aplicat, cu măsură, o vreme – cea tematistă, de pildă), Eugen Simion caută, în eseurile şi studiile sale, să descifreze fiinţa unică, irepetabilă, esenţială a textului, printr-un fel de captare a înţelesurilor ultime, a celor ce dau seamă, în cele din urmă, de specificitatea sa. În ciuda acestui aspect oarecum apolinic, a acestei feţe aparent olimpiene, din care orice crispare pare absentă, Eugen Simion nu e mai puţin bântuit de nelinişti, de îndoieli ce sunt contrase într-un scris marcat de echilibru şi de sobrietate, de reculegere şi detaşare de „obiect”.
Mefient, cum ziceam, în privinţa metodologiilor constrângătoare, a achiziţiilor critice de ultimă oră, tocmai în numele unei interpretări disponibile, mobile a intimităţii textului literar, Eugen Simion nu e cu totul străin de tematism, bunăoară, metodă critică exersată în Dimineaţa poeţilor, una dintre cele mai bune cărţi ale sale. În această carte, criticul caută să recupereze câteva figuri lirice premoderne, propunând o nouă lectură a unor creaţii pe nedrept uitate, unele, ori nepotrivit situate şi studiate, altele. Nu rezultă, din această întreprindere de reconsiderare, doar un mai adecvat racord al poeţilor premoderni la sensibilitatea cititorilor de poezie de azi, dar şi o comuniune empatică, un acord, tulburător uneori, între ochiul criticului şi opera de analizat. Metafore critice superbe definesc şi nuanţează un tablou poetic, duc analiza spre înţelegere şi comentariul înspre extazul interpretării comprehensive, ca în aceste rânduri despre Bolintineanu.
Astfel de enunţuri, în care rigoarea e depăşită de spiritul asociativ şi imaginativ, iar dinamica discursului se mulează perfect pe textul interpretat, nu fac decât să confirme acea înclinaţie spre critica de identificare pe care mai toţi exegeţii au observat-o. Uneori, criticul preia tonalităţi ale autorilor pe care îi comentează, sintagme ori accente afective ale acestora, tocmai pentru a ilustra mai bine o anume creaţie, un anume stil ori o conformaţie literară distinctă. Una din trăsăturile definitorii ale criticului este unitatea temperamentală şi stilistică a frazei sale. Egal cu sine, niciodată dedat exceselor de interpretare ori de umoare, cultivând măsura şi echilibrul, ca şi o anume constanţă a interpretării, Eugen Simion nu a ţinut să se remarce prin iconoclastii de moment ori prin gesturi de inclemenţă definitive. Judecăţile sale, de o claritate extremă, neocolite, însă, de demonul îndoielilor, au un ton „alb”, neutru, scuturat de vehemenţe de limbaj, din contră, dispus în acoladele metaforei critice gracile, expresive. E, în această dinamică a echidistanţei şi a coerenţei interioare, în această cultivare a măsurii şi a unei delicateţi a receptării, o problemă de gust, de temperament şi de expresie. Se pot găsi, chiar, unele predilecţii, unele preferinţe ce pornesc tocmai din această structură temperamental-expresivă a criticului. N. Manolescu a găsit unele dintre acestea: „Criticul e acelaşi în paginile consacrate poeziei ca şi prozei, teatrului ca şi criticii. Gusturile lui mi se par totuşi limpezi, în ciuda felului cumpănit şi «democratic» de a comenta literatura. De exemplu, nu cred că mă înşel spunând că Eugen Simion şi-a făcut despre poezie o anumită imagine care – deşi grija de a întrebuinţa în fiecare caz instrumentul adecvat, precum şi toleranţa arătată diferitelor formule poetice, sunt incontestabile – divulgă unele preferinţe sau inaderenţe. Cele dintâi se referă la poezia gravă, îndeosebi lirică şi confesivă şi în care, în plus, poate fi urmărită simbolistica ascunsă ori un anumit substrat mitic. Ingeniozitatea, spiritul ludic, ironic, intruziunea epicului şi teatralului în lirică trezesc mefienţa criticului. O ierarhie nemărturisită (şi poate nu deplin conştientă) a speciilor, poate fi, în parte, responsabilă de această împrejurare”.
Nu puţine din interpretări exprimă opţiunile estetice şi etice, existenţiale şi morale, dar şi preferinţele de lectură ale unui critic ce ştie a găsi întotdeauna expresia potrivită pentru a desemna originalitatea unei voci lirice, pentru a circumscrie un talent epic ori pentru a disocia relevanţele de ton, de expresie ale unui scriitor, confirmat de critică ori încă debutant. E drept, criticul înclină spre valorile consacrate, spre acei scriitori a căror vocaţie nu mai poate fi negată. De asemenea, foarte relevant e şi modul în care, în paginile critice ale lui Eugen Simion luciditatea analizei se întrepătrunde cu impulsul empatic, efortul de înţelegere sprijinindu-se, adesea pe simpatie, pe o abia camuflată exultanţă afectivă. Ilustrative sunt, de pildă, câteva rânduri despre Maria Banuş, în care limpiditatea expresiei, plasticitatea frazei şi culoarea afectivă dau relieful propriu unei astfel de înţelegeri a literaturii şi a celor ce o scriu din perspectiva esenţialităţii şi a depăşirii efemerului contingent: „Clarviziune agonică? Iată o interogaţie tulburătoare şi o definiţie posibilă a poeziei care îşi redescoperă tonalitatea adecvată şi uneltele. Poezia Mariei Banuş devine, cu adevărat agonică în sens mai profund existenţial: începe să vorbească de hotare şi răspântii, de apăsarea de fulg a melancoliei şi, din ce în ce mai insistent şi mai convingător liric, de moarte”.
Percepând literatura şi, în general, cultura autentică, necontrafăcută, ca pe o „sfidare a retoricii”, Eugen Simion aduce în critica literară românească tonul judicios, lipsa exceselor temperamentale ori a stridenţelor expresive, căutând punctul de echilibru şi, totodată, acela de fugă ce caută să prindă în dinamica sa intimitatea textului, substanţa lăuntrică a operei în tot adevărul său ultim. „Ce face să fie plăcut şi stimulator sub unghi intelectual scrisul lui Eugen Simion?” – se întreabă Marian Papahagi în Fragmente despre critică. Şi tot el răspunde: „Luate în parte, propoziţiile sunt simple, scurte, fără podoabe, tonul fără nimic uscat şi academic, cu vagi inflexiuni de limbaj familiar, e, în ansamblul său sobru, reţinut; ieşirile temperamentale, excesele lipsesc. O senzaţie de stenic echilibru se desprinde din toate paginile. Este limpede modelul reprezentat de Lovinescu”.
Figura spiritului critic are, în adevăr, câte ceva din efigia olimpiană lovinesciană, are ceva din înclinaţia acestuia spre clasicitatea expresiei, dar şi din preferinţa pentru ironia subţire, în care provocările lucidităţii sunt transpuse într-o expresie limpede şi pregnantă. De altminteri, paginile consacrate lui Lovinescu ne pun în faţa a două structuri afine, temperamental şi scriptural totodată: „Liniştea spiritului lovinescian vine din adâncurile conştiinţei lui neliniştite. Este fructul unui mare efort spiritual. Egalitatea de umoare este, în relaţiile cu oamenii, o formă de civilizaţie. Provocarea lui este mai adâncă şi plină de mai mari consecinţe decât provocările (arţagurile) spiritelor instabile, pufnoase, mereu ulcerate”.
