Aura Christi: Academicianul Ion Ianoși, una dintre personalităţile marcante ale culturii române contemporane, s-a stins din viață
Academicianul Ion Ianoși, una dintre personalităţile marcante ale culturii române contemporane, s-a stins din viață.
Vestea stingerii lui Ianoşi, adusă adineaori de un prieten apropiat, mi s-a părut incredibilă; a
cum două luni, pe data de 1 Mai, când sărbătoream Învierea, l-am sunat să-i urez la mulţi ani: era ziua lui, a vechiului meu prieten, cu care am făcut atâtea şi atâtea isprăvi culturale în ţară şi peste hotarele ei. Cu el şi cu Janina. Imediat am sunat-o pe Janina, care mi-a confirmat faptul că Ianoşi s-a stins în noaptea de 1 iulie, la spital.
Nu se ştie dacă cineva din preajmă i-a aprins o lumânare. Eu o voi aprinde, de cum voi încheia aceste câteva rânduri scrise printre lacrimi, cu speranţa că Dumnezeu îi va da linişte şi lumină. Cel puţin lumina dăruită mie odată cu prietenia acestui mare om şi erudit de factură mitteleuropeană – alături de un alt prieten, regretatul Nicolae Balotă – de care România mă îndoiesc să mai aibă vreodată parte.
Pentru că în aceste clipe nu am echilibrul sufletesc de a continua să scriu despre ceea ce a însemnat Ianoşi pentru mine şi pentru colegii mei din tribul Conte, voi reproduce un portret făcut de mine acum câţiva ani şi inclus în vol. Coasta lui Apollo.
Nu mai ţin minte când anume l-am cunoscut pe Ion Ianoşi. Pentru mine, el face parte din categoria celor câţiva prieteni, puţini de altfel, pe care am senzaţia că îi cunosc de secole. Ţin minte prima vizită a Domnului Profesor făcută celor din tribul Conte. Era primăvară. O primăvară intempestivă, cu un soare insolent. Noi eram cu bagajele făcute; urma să ne mutăm din sediul de la Casa Presei, fără să ştim unde anume; primisem al nu ştiu câtelea ordin de evacuare. Intrat în biblioteca de la Conte, cu un zâmbet deschis, frizând mai mult decât politeţea, Domnul Profesor îmi întinsese mâna. Era îmbrăcat într-o geacă de blugi, purta blugi de culoare un pic mai deschisă decât haina, în picioare avea adidaşi. Nici urmă de morgă didactică. Nici urmă de aroganţă cu iz academic. Fiecare gest, fiecare mişcare, oricât de insignifiantă, emana naturaleţe şi îndemna, firesc, la cumpătare şi un calm fără reproş. Zâmbetul devenise de o largheţe timidă, când i-am spus că îl citesc din adolescenţă şi că îl admir; admir tot ce face, tot ce scrie. Aveam în faţa mea un bărbat trecut de şaptezeci de ani; păr cărunt, de un argintiu plăcut, intens şi rebel, încât oricum l-ar aranja, tot ciufulit rămâne şi îi imprimă un aer contrastant cu aşa-zisa vârstă, un aer copilăros, iremediabil copilăros; faţa trasă, cearcăne pronunţate, frunte înaltă, sprâncene dese, stufoase, negre aproape, creând un contrast 
evident cu argintiul muşcător al părului, ochi catifelaţi (ori de câte ori îl văd pe Ianoşi, îmi aduc aminte de ochii Tatălui meu, Semion), trădându-i, în clipe intense, emotivitatea şi sensibilitatea accentuată, stăpânite desăvârşit; nas drept, cu linii ferme, care denotă că am în faţa mea o personalitate puternică, buze cărnoase, frumos desenate. E un pic înclinat; atunci când citeşte, se apleacă nefiresc de mult peste manuscrise şi corecturi. Citeşte, de altfel, tot timpul: acasă, în bibliotecă, pe stradă, în metro sau în taxi. În esenţă, nu face decât exclusiv două lucruri: citeşte şi scrie. Dar să nu trişez; aceste lucruri le voi afla mai târziu. Niţel mai târziu.
Ceea ce vedeam în faţa ochilor era decupat dintr-un context livresc, specific Mitteleuropei, din care nu aveam cum altminteri să mă înfrupt decât, mai mult, din lecturi din Musil, Proust, Rilke, Tolstoi sau ascultând muzică clasică. Până să-l cunosc pe Ianoşi.
Ianoşi s-a născut într-o familie bogată, de burghezi evrei şi unguri, la Braşov; o familie expropriată abuziv o dată, în ’40, de legionari, iar a doua oară, în ’48, de bolşevici. A absolvit Facultatea de Filosofie din Sankt Petersburg (pe atunci Leningrad). Este primul doctor în filosofie din România. A fost profesor toată viaţa. A format zeci, sute, mii de 
studenţi. A scris două rafturi de cărţi, monografii, sinteze, publicistică şi memorii. Are forţa de a urma mari modele, construindu-şi existenţa în funcţie de tiparele absolute impuse de Dostoievski, Tolstoi sau Thomas Mann – trei uriaşi, trei sfinţi, cărora profesorul le-a dedicat monografii de o erudiţie copleşitoare. (Încercam să-l conving pe Nicolae Breban să se adune şi să scrie o carte despre Dostoievski, aşa cum a scris despre Nietzsche. Ei bine, Ianoşi mi-a zădărnicit planul: după ce romancierul a citit monografia ianoşiană despre Dosto, reeditată de Ideea Europeană, monografie despre care Breban susţine în gura mare că este o capodoperă, romancierul mi-a spus că s-a blocat şi a rămas copleşit; o va scrie, totuşi, presimt asta.)
Am spus şi cu alte prilejuri, am scris şi cu alte ocazii că Ion Ianoşi este un dar făcut literaturii române. Oare avem puterea de a ne bucura de acest dar? Avem forţa de a-l onora şi de a ne minuna de el aşa cum se cuvine? Printre scriitorii români, prietenul nostru e văzut ca un cărturar evreu-maghiar atipic. Printre evrei e tratat ca un român sadea. În Ianoşi văd un model de prim rang, un mare cărturar ce s-a înzidit în literatura română, un scriitor care ar face onoare oricărei culturi majore a lumii. În pofida felului său de a fi, aproape în ciuda sa, Ianoşi este un spectacol. Câte discuţii avem, Domine, până îl conving să lansăm o carte! Fiind cărturar pursânge, profesorul nu agreează decât liniştea bibliotecii, mai puţin camerele de luat vederi, reporterii sau zgomotul saloanelor şi al târgurilor de carte. Îl citesc de câteva decenii cu admiraţie, cu pixul ori creionul în mână. Ianoşi e un spectacol al erudiţiei; nu mă mai satur să mă minunez ce stomac are creierul acestui mare om!
Are o frază clasică, limpede şi cristalină, ce curge ba imitând un râu de câmpie liniştit şi domol, ba în cascade bine strunite, aidoma unui nărăvaş râu de munte. Citindu-l pe Ianoşi, niciodată nu ştii ce va urma; eseurile sale sunt imprevizibile; cărturarul face asocieri neaşteptate, comparaţii neobişnuite. Scriind, de pildă, despre modul în care se pândeau de la distanţă cei doi uriaşi ai romanului – Tolstoi şi Dostoievski, în Poveste cu doi necunoscuţi – Ianoşi va 
descrie numaidecât epoca celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea rusesc drag nouă, celor din tribul de la Ideea Europeană, cu peisajele sociale şi culturale, cu ticurile şi atmosfera de atunci, făcându-te să confunzi prezentul propriu-zis cu prezentul de-atunci. La fel procedează şi atunci când scrie despre Hegel, Thomas Mann şi Constantin Noica.
Ianoşi e un spectacol de civilizaţie şi bună creştere; şi asta, nota bene, într-o lume încântată, la modul scandalos, de brutalitate, violenţă şi ţopenie, într-o lume ce se rostogoleşte spre decadenţă cu zâmbetul autosatisfacţiei pe buze. L-am urmărit în zeci, sute de contexte. Flegmatica şi adormita de mine lunecă în violenţă (temperament moştenit de la Tatăl meu), în vreme ce Domnul Profesor rămâne calm, imperturbabil; asta până la un punct, după care, dacă ceva îl deranjează, între prieteni, explodează, şi, brusc, îşi arată faţa profundă, ascunsă: cea de adolescent pasional. Ţin minte că ne-am certat o dată, ne-am certat cumplit (de fapt, de câteva ori, niciodată din motive de duzină), şi atunci când conflictul atinsese un vârf, spre nedumerirea mea uimită, am râs, la un moment dat, am râs în hohote, fiindcă îl vedeam oarecum dezgolit, furios ca un puşti, tremurând pentru odrasla lui de litere, volumul Autori şi opere. (Era fixată ziua lansării, cartea nu mai venea de la tipar; după ce l-am anunţat că, în sfârşit, a apărut – cred că asta se întâmpla cu două zile înaintea evenimentului – a dat buzna în redacţia noastră din Piaţa Amzei, cu o sacoşă imensă, cu şampanie şi cozonaci, a depus-o pe masă, şi s-a repezit – la propriu – să-şi vadă „nou-născutul”!).
Mi-a luat ceva timp ca să văd că autorul Ideilor inoportune este un instinctiv. Nicolae (Breban) continuă să-l creadă un raţional, iar eu nu ezit să-l contrazic, aducându-i zeci de argumente. Mi-a luat timp ca să mă conving de faptul că Ianoşi este, aidoma marilor creatori, un nevrotic superior; se trădează, în acest sens, în pasiunea faţă de adorata de noi toţi Ţvetaieva, în cultul pentru iubitul de noi Dostoievski.
Uneori, Ianoşi nu poate dormi din cauza unei virgule aşezate greşit în matca unei fraze. Ianoşi poate să mă sune, ca să mă someze, să nu ne dea prin cap – celor din tribul Conte, Ideea Europeană şi EuroPress – să dăm coperta volumului cutare la tipo fără să o vadă el; evident că va suna imediat şi se va scuza. E pedant, scrupulos, şi va lucra pe text până în ultima clipă, neavând linişte până când va vedea cartea sa apărută. Am înţeles acest lucru, şi pentru a-l proteja, îl ţinem la curent – şi eu şi colegii mei – cu mersul lucrurilor, ca să-l scutim de tensiunea, evident, firească atunci când îţi apare o carte. Ca să-l protejăm. Pentru că îşi lucrează scrupulos – pedanţi, atenţi la fiece detaliu, oricât de mărunt şi insignifiant ar părea – fiecare carte, Ianoşii sunt iubiţi de membrii redacţiei noastre. Ianoşii (Ion şi Janina) sunt, cred eu, singurii scriitori care urmăresc, pas cu pas, la Ideea Europeană, mersul, naşterea unei cărţi, fac corecturi (cel puţin trei!), confruntă macheta corectată cu cea care conţine corecturile introduse, apoi, încă o dată, verifică şi calcul, pentru a se scuti de eventualele probleme iscate din cauza imprimantei etc. Este literalmente o sărbătoare atunci când vin la noi cei doi prieteni. Sunt foarte vii şi Janina şi Ianoşi (aşa îi spunem lui Ion). Sunt de o rară generozitate, de o neobişnuită căldură, tinereţe sufletească şi spirituală. Iată de ce noţiunea de vârstă, în cazul amândurora, păleşte, ca şi când îngerii din cunoscuta elegie rilkeană s-ar muta în realitate şi ar amesteca vârstele şi aici, pentru a ne lămuri anumite lucruri, încurcându-ne şi mai tare.
În Grecia, unde am fost cu toţii – Janina, Ianoşi, Nicolae, Andy şi subsemnata – pentru o serie de conferinţe şi lecturi publice, m-am bucurat de cei doi prieteni; de fapt, ne-am bucurat unii de alţii. Ce competiţii
în recitarea versurilor din Goethe, Rilke, Marina sau Nichita, puteau să se işte la Delphi, apoi pe Acropole! Cum ne copilăream cu toţii şi râdeam în gura mare, când Nicolae şi Janina se jucau de-a notele. Nicolae punea câte o întrebare, la unele răspunsul era ştiut exclusiv de Janina, căreia o dată – oho, generozitate neîntrecută! – i-a dat un punct întreg, pentru ca peste nu prea mult timp, culmea culmilor, să i-l ia înapoi, afişând jucăuş o mină de profesor aspru şi făcându-ne să râdem, pentru ca ulterior câteva seri la rând să asistăm la spectacole unice: duelurile ideatice, prelungite până noaptea târziu, dintre Nicolae şi Ianoşi.
Care este axa operei dostoievskiene? Pe marginea acestei fundamentale întrebări, Nicolae şi Ianoşi au discutat acum trei sau patru ani într-o rezervă, la Spitalul Fundeni, răstimp de vreo trei ore, la două zile după ce Nicolae suferise o intervenţie chirurgicală; amândoi uitaseră unde se aflau, făcuseră abstracţie de faptul că pacientul era sub perfuzii, nu luaseră în seamă sora medicală, uimită, dacă nu chiar scandalizată de tensiunea de-acolo: ne aflam într-un spital, în salonul unui bolnav de curând operat, ale cărui răni nu se cicatrizaseră. Argumentele curgeau în tornade pasionale, polemica era încinsă, pe hol se adunaseră asistente, pacienţi (ieşisem de câteva ori; de fiecare dată îi regăseam nu departe de rezervă, atenţi la ce se întâmpla dincolo de uşile zgomotoase), care asistau de la distanţă la un duel incredibil. Încercările mele şi ale Janinei de a-i tempera pe duelanţii „turbulenţi”, pe aceşti adolescenţi întârziaţi şi fără astâmpăr, care îşi pun, aidoma post-puberilor ce bântuie proza slavă a secolului al XIX-lea, mari probleme, se soldaseră cu formidabile eşecuri; de fapt, amândouă ne lăsasem prinse în vâltoarea demonstraţiilor, în iureşul mirabilei alergări a celor doi prieteni pe pajiştile obsesiilor dostoievskiene.
Terminasem un eseu interdisciplinar de vreo patruzeci de pagini, Religia viului, situat mai degrabă în arealul filosofiei decât în cel al comentariului strict literar, tema abordată fiind atipică, neliterară: viul. Fiindcă eram muşcată, când şi când, de nesiguranţă, i l-am dat lui Ianoşi, rugându-l să-l citească. Peste câteva zile, Ianoşi m-a căutat la redacţie, aducându-mi o scrisoare şi cerându-mi imperios să n-o citesc în prezenţa lui. Îmi vorbea de eseul meu, în timp ce aşteptam să-mi spună ca între prieteni că e un rateu studiul, am călcat pe terenuri minate şi m-am împotmolit. Când l-am întrebat dacă nu calc în străchini, m-a privit cu nişte ochi copilăroşi-întrebători şi mi-a spus:
– Aura, repet ce ţi-am zis la începutul întrevederii noastre: eseul este splendid, absolut splendid. M-a pus în priză.
Ianoşi m-a îndemnat să continui eseul, mai exact, să scriu o carte despre materia aceea imposibil de prins în definiţii, viul, spunându-mi, ca şi Nicolae (Breban) de altfel, că tema viului e fantastică, iar instinctul de a o aborda este unul de prim rang etc. De cum ne-am luat ceremonios rămas bun – ce este prietenia dacă nu un ritual, în care doi indivizi se regăsesc şi se recunosc, constatând că sunt, în esenţă, aceiaşi, şi că nu s-au schimbat? – am citit scrisoarea Domnului Profesor Ianoşi. Ceea ce am trăit citind şi, apoi, recitind cuvintele încinse ale acelui răvaş – care mă recompensează pentru multe… – se numeşte bucurie, bucurie şi împlinire. Mai e nevoie să spun că în momente de ezitare, zădărnicie sau oboseală, revin la acea scrisoare şi o recitesc pentru a-mi face curaj? Ianoşi şi Nicolae sunt prietenii care pe parcursul a mai bine de trei ani au insistat şi m-au somat să duc la bun sfârşit cartea. Religia viului lor le-o datorez; am scris-o sub presiunea lor şi am dus-o la capăt din teama de a-i dezamăgi.
Câte asemenea istorii – avându-i în centru pe aceşti prieteni – aş putea povesti! Nu voi înceta să mă bucur de aceşti mari cărturari. În latină cuvântul carte înseamnă şi libertate; aceşti prieteni ai mei sunt cei mai liberi oameni cunoscuţi de mine vreodată. Nu voi înceta să mă bucur de prietenia cu care mă onorează înseninându-mă şi, nu rareori, făcându-mi curaj – prin existenţa şi complicitatea lor, pentru care le sunt recunoscătoare – ca să rămân, în esenţă, aceeaşi.
Din vol. Coasta lui Apollo,
Colecţia Seria de autor Aura Christi ebook
Fotografii din arhiva Aurei Christi
