Ziua Culturii Naționale · Ecouri, dezbateri, polemici
Aura Christi
Lada cu manuscrise
„– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale. Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu”
Cum ar arăta limba română fără cel care a așezat-o în matca modernității? Cum ar arăta cultura fără poetul național în jurul căruia s-au construit, s-au structurat și au dăinuit valori, mituri, legende, realități și opere majore?
Titu Maiorescu a dăruit în data de 25 ianuarie 1902 lada cu manuscrise eminesciene Academiei Române – instituție de vârf a națiunii, care le-a păstrat și le-a valorificat ca la carte. Spre gloria națiunii române. Spre gloria culturii române
Ce este, de fapt, ziua de naștere a poetului nostru național – care e și Ziua Culturii Naționale – dacă nu un pretext, un imbold de a reveni la vârfurile culturii naționale, un îndemn de a ne întoarce la clasici, da, înapoi, la clasici?!
Opera unui poet este, fără îndoială, o împlinire a națiunii în a cărei albie a apărut acel poet. O împlinire și o jubilare a voinței de a fi și de a exprima sufletul său individual și, evident, sufletul neamului prin care a fost dăruit lumii. Adâncindu-se în abisurile propriei ființe, un mare poet – condus, în limbajul lui Platon, de „acel ceva plăpând, înaripat și sacru” – atinge și exprimă, firesc, ceva intim legat de inima națiunii sale și, de bună seamă, de inima lumii. Numai dacă ai acces la rădăcinile poporului tău, ai șansa să accezi spre universalitate. În cazul poeților majori care, e știut, seamănă, în esență, foarte mult, cele două dimensiuni – naționalul și universalul – există în virtutea principiului vaselor comunicante. Sunt toate acestea adevăruri firești, știute și asumate de spiritele superioare, iar în vremuri de restriște sau de confuzie axiologică repetate răspicat în efortul de a întoarce lucrurile cu fața spre răsvisata normalitate, care rămâne a fi cadrul propice apariției excepționalului. Câteodată, pentru a ne apropia din alt unghi de viața și opera unui poet național, cred că se cuvine să facem exerciții spirituale. Să ne imaginăm preț de câteva minute cum ar fi arătat limba, literatura și cultura țării din care a descins, fără el, poetul național, fără viața și opera lui exemplare, care emană „mirosul specific de pământ proaspăt al propriului” suflet. Cum ar arăta limba română fără cel care a așezat-o în matca modernității? Cum ar arăta cultura fără poetul național în jurul căruia s-au construit, s-au structurat și au dăinuit valori, mituri, legende, realități și opere majore? Ce am scrie și ce am spune despre literatura franceză fără Baudelaire, despre cultura italiană fără Dante, despre civilizația și literatura germană fără Goethe, despre cultura și literatura română fără prietenul lui Creangă? Probabil că cineva mai grăbit sau mai distrat ar răspunde la această cascadă de întrebări că aceste națiuni sau culturi pur și simplu n-ar exista. Ezit în fața unei asemenea realități și optez pentru bucuria de a constata existența acestor stâlpi fondatori: centre iradiante ale culturii și civilizației europene, scrutate, analizate, cântărite și puse sub semnul relativizărilor în aceste vremuri nesigure, mai exact, confuze, în care se așteaptă ceva indistinct, ceva… care seamănă cu o adiere sau cu o promisiune. Promisiunea unei înnoiri în spirit?
Participând la un festival internațional de poezie acum câțiva ani, la un moment dat, cineva s-a întrebat retoric și și-a anulat, din capul locului, întrebarea printr-un răspuns mai pripit decât era firesc, mai superficial decât se aștepta. Cum să explici ceea ce ni se întâmplă? De ani de zile – auzeam într-un văzduh ce vibra – așteptăm un nou Pușkin, iar acesta nu mai apare odată; oare din ce motive? Țin minte reacția mea ce trăda un amestec de uimire și stupefacție. Îmi scapă din ce motive am aștepta un nou Pușkin și, cu atât mai mult, o ia la sănătoasa din raza înțelegerii mirarea trăită în fața constatării faptului că acesta ezită să apară. Nu înțeleg de ce am aștepta un nou Pușkin, un nou Eminescu, un nou Dante, un nou Goethe! Pușkin, Dante, Goethe, Shakespeare sau Eminescu sunt – ține de domeniul evidenței acest adevăr! – unici, irepetabili; asemenea fenomene – tornade era să zic – apar, nichitastănescian vorbind, o singură, o foarte singură dată și, uimitor, rezistă avalanșelor revizioniste, contestărilor, examenelor criticii, schimbărilor succesive ale gustului publicului iubitor de poezie, calomniilor, demitizărilor și, cel mai sever examen, timpului. În loc să ne punem asemenea întrebări, oare, n-ar fi cazul să ne bucurăm de existența acestor sfinți de litere, să le citim opera și să-i descoperim, să-i redescoperim mereu din alte unghiuri? Făcând aceasta, am avea o șansă să ne regăsim pe noi înșine. Mă încăpățânez să cred că, recitind scriitorii naționali, poeții literaturii universale, ai șansa să te întorci la ceva important dinlăuntrul tău; citind sau scriind poezie, dialoghezi cu sufletul tău, vorbești cu sclipirea divină din forul tău lăuntric. Peste un timp, am înțeles că acel cineva invocat la începutul acestui paragraf, în realitate, regreta faptul că în literatura contemporană temele majore, anvergura și perspectiva amplă s-au transformat în păsări din ce în ce mai rare într-un context social, istoric și cultural, în care îndeobște sunt cultivate mediocritatea, egalitarismul, fiind puse la colț, marginalizate, excepția, neobișnuitul, spiritul superior care gândește cu capul lui. Prin urmare, înflorește la scară largă șigaliovismul, diagnosticat cu precizie după câteva, scrupuloase și lucide, analize ale stării de fapt.
… Pentru a face asemenea incursiuni spirituale, evident că sunt necesare câteva, vital necesare, calități, în capul unei liste care le-ar cuprinde aflându-se respectul față de valoarea confirmată în timp, emoția iscată în prezența poetului care te reduce la tine. Un mare poet te readuce în matca propriei ființe. Cei care se află în posesia acestui adevăr, sunt la planete distanță de a-l contesta și n-ar îndrăzni să-l atingă cu o floare. Cu atât mai mult miră și, e adevărat, nu prea – căci se declanșează mecanismele înțelegerii – tentativele de a cenzura valorile fondatoare ale culturii scrise. Sau de a le ataca în mod direct, frontal, fie etichetându-le cu tot felul de stigmate (naționalist, rasist, xenofob etc.), fie recurgând la alte mijloace menite să diminueze importanța și rolul valorilor invocate din dorința de a le înlocui – declarându-le depășite, învechite ș.a. – cu ceva considerat nou, progresist etc. Tendința de a face tabula rasa vine, de bună seamă, dintr-un instinct primitiv. Ca și atracția pentru tot ce e nou, deci, netrecut prin cele trei filtre: critica de specialitate, publicul și timpul.
O valoare recunoscută de critici, public și încercată de timp, va avea parte, evident, și de contestări. Mă gândesc, în această ordine de idei, la celebrisimul număr al unei reviste bucureștene în care o seamă de tineri și mai puțin tineri l-au atacat pe poetul național Mihai Eminescu, unele articole incluse în cuprinsul acelui număr de tristă pomină – care nu fac onoare nici unuia dintre semnatari – fiind de un nivel discutabil. Înainte de a fi un soi de frondă sau sfidare, înainte de a trăda un complex de inferioritate sau de a fi un reflex de extracție resentimentară, ca să nu zic obrăznicie juvenilă, acel număr celebru, care a stârnit reacții contradictorii în următorii ani, rămâne a fi, în esență, o mostră de primitivism și, evident, de lipsă de respect față de una dintre axele culturii naționale. Tototadă, acel număr de revistă dilematică este, probabil, un semn avant la lettre al politicii corecte, care face ravagii, la această oră, pe tot mapamondul, aproape. Văzând reacțiile publicului cititor la calomniile proferate inclusiv cu alte prilejuri, unii semnatari, între timp, și-au revăzut atitudinea, evident, auto-descalificantă, la adresa poetului național al românilor, alții au lunecat în extrema cealaltă și susțin conferințe intitulate Prietenul meu, Eminescu sau Eminescu și viziunea paradisiacă ș.a. După ce scrii negru pe alb că Eminescu e „învechit”, „irecuperabil” și-l taxezi ca pe „cadavrul din debaraua” culturii române – susținând ulterior că scrii în numele tinerilor; care tineri? Cine dintre tineri ar susține enormitățile debitate pe seama valorilor consacrate? –, să faci o piruetă la o sută optzeci de grade, numindu-l prieten și să analizezi „viziunea paradisiacă” reflectată în opera eminesciană? După ce crezi că ai forța de a-l elimina din „noua tablă de valori acceptate” – „noua tablă de valori acceptate”… de cine? –, subit, să începi să scrii ultraelogios despre poetul național? De bună seamă, poetul din a cărui manta a apărut poezia română modernă a ieșit învingător din baia aceea calomniatoare revărsată dinspre grupul dilematic al culturii române. Așa cum vor ieși învingători și Dante, și Shakespeare, și alte vârfuri canonice ale culturii europene care vor trece – ca delfinii prin apele albastre – prin furcile caudine ale politicii corecte, extinse pe confuzul și bătrânul continent european.
Și din însemnările acelor calomniatori… ce rămâne? „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece.” Publicată la 1883 și inspirată de lecturile din traducerea făcută de Samuel Micu a Ecleziastului din Biblia de la Blaj, Glossa eminesciană răspunde la multe întrebări.
Când recitesc Eminescu, de fiecare dată, aproape, mi-aduc aminte de un poem în proză geobogzian, cu câteva „personaje”: Dumnezeu, Sfântul Petru, poporul român și Eminescu. În acel poem frumos, alte dăți obosiți, izgoniți de obicei, în acea seară extrem de ploioasă, Dumnezeu și Sfântul Petru sunt, în sfârșit, omeniți într-o familie dintr-o margine de sat, cu dragoste, ospitalitate, voie bună și cu tot ce are mai bun acea comunitate. Oaspeții sunt îndemnați să rămână peste noapte într-o cameră ce strălucește de curățenie și e inundată de miros de gutui și busuioc. După despărțirea de membrii acelei așezări, dimineața devreme, piatra de temelie a Bisericii îi cere „capătului osiei lumii” (Lucian Blaga), în semn de recunoștință, să facă ceva pentru membrii acelei comunități… La mirarea Domnului Dumnezeu – cu ce anume?, căci belșugul e acasă la acea familie –, Sfântul îi cere fără să clipească următoarele:
„– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale. Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu”. (Nașterea lui Mihai Eminescu)
Citind poemele acelui zănatec de geniu, născut și botezat la Botoșani, noi, românii, ne vedem sufletul și, cu vorbele lui Marc Aureliu, vorbim cu sufletul. Citindu-l pe Dante, și italienii, și cei care-l admiră și-l iubesc, toți laolaltă vedem și vorbim cu sufletul italienilor. Citindu-l pe Shakespeare, avem șansa de a vedea și de a vorbi cu sufletul urmașilor Marelui Will. Citindu-l pe Pușkin, vedem și vorbim cu sufletul rușilor… Fiecare din națiunile lumii își sărbătoresc poeții naționali ca la carte. Dar nici un neam al lumii n-a procedat cum a procedat un mare român. Cu prilejul comemorării lui Mihai Eminescu, Nicolae Iorga a îndemnat un grup de restauratori bucovineni să picteze icoanele sfinților în negru. Ce este, de fapt, ziua de naștere a poetului nostru național – care e și Ziua Culturii Naționale – dacă nu un pretext, un imbold de a reveni la vârfurile culturii naționale, un îndemn de a ne întoarce la clasici, da, înapoi, la clasici?!
… Când recitesc Eminescu sau din sutele de tomuri scrise despre Mișu Eminovici – cum îi spune, alintându-l, Nichita Stănescu –, în frunte cu primul studiu maiorescian și apoi cu profunda și ampla monografie a lui G. Călinescu despre opera și postumele fondatorului limbii române moderne, mi-l imaginez „pierdut în gânduri”, adică exact cum îl vede și-l descrie Moses Gaster. Mi-l închipui că merge cu lada-i de manuscrise burdușită cu file îngălbenite, pătate ici-colo de cafea, împânzite de acel scris recognoscibil dintre mii de feluri de a scrie: sincopat, expresiv și inegal (poetul își trăda astfel temperamentul de flegmatic cu puseuri violente). Mi-l imaginez în timp ce merge agale, nițel abătut sau, poate, doar obosit, spre redacția Timpul, unde a lucrat până la epuizare, și se gândește, cum scria el însuși, „la lumi ce nu există”… Sau poate că există, totuși; nu se poate să nu existe! În una dintre aceste lumi – poate, una dintre cele mai frumoase –, ce șansă, ce onoare!, protectorul și norocul existenței sale (care s-a transformat în norocul neamului nostru!), Titu Maiorescu a dăruit în data de 25 ianuarie 1902 lada cu manuscrise eminesciene Academiei Române – instituție de vârf a națiunii, care le-a păstrat și le-a valorificat ca la carte. Spre gloria națiunii române. Spre gloria culturii române.
Academia Română: Ediția-eveniment
facsimilată a Manuscriselor lui Eminescu
Ediția facsimilată a Manuscriselor lui Eminescu în 38 de volume, realizată sub egida Academiei Române și îngrijită de academicianul Eugen Simion și Mircia Dumitrescu, rămâne a fi unul dintre cele mai importante evenimente majore ale culturii române posdecembriste. Din cele 45 de caiete dăruite de Titu Maiorescu, în data de 25 ianuarie 1902, Academiei Române – „pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor, menționa criticul în scrisoarea adresată forului științific și cultural cel mai înalt al României, cu cercetari mai amănunțite asupra vieții și activității marelui nostru poet” – Mircia Dumitrescu a facsimilat în total 38 de volume care au 16.000 de pagini; această monumentală ediție este însoțită de 38 de DVD-uri. La 120 de ani de la stingerea din viață a poetului, în Aula Academiei Române erau lansate ultimele volume facsimilate – visul lui Constantin Noica! – din lada fermecată, donată cu mai bine de un secol în urmă de părintele spiritual al celui care a devenit poetul național al românilor.
„Ce să aşteptăm?” se întreba atunci acad. Eugen Simion. „O relectură a operei eminesciene. Aşteptăm să vină alţi interpreţi… pentru că un mare poet este susceptibil de a fi reinterpretat, revăzut, regândit” afirma criticul, profesorul și teoreticianul Eugen Simion, citându-l, apoi, pe Emil Cioran, care, la 1974, scria: „Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape dispreţuit… Noii veniţi ar trebui să meargă în reuşită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci vom putea afirma că suntem demni de Eminescu”. Iar Nicolae Breban vorbea despre credința lui Eminescu în neamul românesc: „Eminescu a crezut în România, a avut credinţa existenţei acestui neam, credea că va fi posibilă o Românie, că cele trei provincii, lipite de trei imperii antagoniste, vor putea crea o ţară care să aibă conştiinţa unităţii, a originii unice şi, mai ales, a mândriei de a fi”. (Contemporanul)
■ Citiți Contemporanul nr. 2/ 2022, care găzduiește un grupaj dedicat Zilei Culturii Naționale
