Federico García Lorca se naşte în localitatea Fuente Vaqueros/ Gganada în familia unui latifundiar. Face studii universitare la Granada şi Madrid. În 1918 publică prima carte, Impresii şi peisaje (eseuri, proză), urmată de Carte de poeme (1921), Cântece (1928), Romaciero ţigan (1928), Poetul la New York (1930), Divanul Tamatit (1936), Sonetele dragostei obscure (1936) ş. a. Scrie piese de teatru, pe care le montează în Spania şi în America Latină. Când în Spania izbucneşte Războiul Civil, Lorca refuză să se refugieze în Columbia sau în Mexic, ai căror ambasadori se oferă să‑l ajute, intuind că poetul ar putea deveni victima unui atentat. Pe 16 august 1936 este arestat, iar peste alte două zile cade răpus de gloanţele fasciştilor, corpul său fiind aruncat într‑o groapă comună. Cărţile sale sunt arse în Plaza del Carmen din Granada şi interzise în timpul franchismului. Este considerat cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne şi o personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX.
Cântec mic
Aripile privighetorii
sunt înrourate,
limpezi stropi de lună
încheagă noian de iluzii.
Marmura fântânii adună
săruturi de buze însetate,
visele umilelor stele.
Fetele din grădini
îmi spun rămas-bun
când trec – şi clopotele
la revedere îmi spun.
Copacii se sărută‑n
amurg, pe când eu,
plângând, trec pe drum,
grotesc şi fără salvare,
cu tristeţea lui Cyrano
şi‑a lui Quijote,
mântuitor
de imposibile infinituri
cu ritm de ceasornic.
Şi văd crinii cum se usucă
la atingerea vocii mele
pătată de lumini sângerânde,
în liricul meu cântec purtând
veşmânt şi rimeluri
de clovn. Frumoasă, drăguţă
iubirea mi s‑a ascuns
sub păienjeniş. Soarele
ca un alt păianjen pe mine
mă ascunde sub picioarele‑i aurii.
Nu‑mi voi cunoaşte norocul,
căci eu însumi dragoste sunt,
cu plânsetul din săgeţi
şi spaimă în suflet.
Împărţi‑voi altora totul,
plângându‑mi orice pasiune
ca un copil părăsit
în poveste ce s‑a sfârşit.
Dacă mâinile mele…
Îţi rostesc numele
în nopţi întunecate,
când vin stele
să se adape din lună
şi ramurile dorm
în taina frunzişului.
Mă simt golit
de pasiuni şi muzică.
Dementul orologiu îngână
vechile ore moarte.
În această noapte întunecată
îţi rostesc numele
şi el îmi sună
mai îndepărtat ca oricând.
Mai îndepărtat decât stelele
şi mai dureros decât ploaie cea blândă.
Te voi mai iubi vreodată
precum atunci? Ce vină ar avea
inima mea?
Dacă ceaţa dispare,
ce altă pasiune mă aşteaptă?
Va fi liniştită şi pură?
Ah, dacă degetele mele
ar putea defolia luna!
In memoriam
Plop suav,
plop suav,
înveşmântat
în aur.
Ieri ai fost verde,
verde înnebunit
de păsări
glorioase.
Astăzi eşti abătut
sub cerul de august,
precum eu sub cerul
rubiniului meu spirit.
Seducătoarea aromă
a tulpinii tale
va intra în inima mea
pioasă.
Bătrâne bunic al luncii!
şi noi
ne‑am înveşmântat
în aur.
Traducere şi prezentare de Leo Butnaru
