Ideologii postmodernismului, sub stindardul corectitudinii politice, vor să amputeze conştiinţa naţională, uitând (voit şi vinovat) că globalul nu trebuie să sacrifice localul (naţionalul); adică bogăţia diversităţilor, acea armonie prismatică a lumii, în limbaj eminescian
În pofida asimetriilor şi a fragmentarizării, a insulelor de prosperitate şi a sărăciei endemice, a agitaţiei entropice şi a relativismului cultural, sub spectrul – hidos – al corectitudinii politice, lumea de azi, interconectată, este un uriaş angrenaj planetar. Evident, devine tot mai apăsător-anxioasă constatarea că globalizarea nu poate fi doar o provocare conceptuală. Retorica ei dezinvoltă nu se poate dezinteresa de gestiunea şi securitatea globală, noi fiind departe de a oferi generaţiilor care vin o lume „mai sigură”, 
unificată sub spectrul spaimelor comune. Dar – ne întrebăm – poate fi controlată globalizarea sau este o ideologie fără stăpân? Încercând un răspuns, Achim Mihu propunea o distincţie între globalizare (ca proces multidimensional), globalism (ca mesaj ideologic) şi globalitate, inventariind faptele petrecute, constatabile. De regulă, preopinenţii comit o dublă eroare: reduc globalizarea la dimensiunea economică şi, replicând celor care consideră cultura globală ca omogenizată şi omniprezentă, consideră că fenomenul cultural este imun la tăvălugul globalizării.
Globalizarea rămâne, însă, o temă tulbure, culpabilă, iscând adversităţi şi reacţii alarmiste, percepută de unii drept o extindere a pieţei (internaţionalizare), fluturată ca sperietoare, aşadar. Pentru alţii, ea pare un proces natural şi, negreşit, o ispititoare modă intelectuală, trezind emotivitate şi generând partizanate acerbe. Chiar înţeleasă ca un „vulcan conceptual” (cum „circulă” în folclorul universitar), ea rămâne o gravă temă de reflecţie, fie în ipostaza de rău iminent, fie ca sursă de beneficii; oricum, „o realitate funcţională a postcapitalismului”, implacabilă, anulând putinţa de a ne sustrage unui proces „în marş”.
Să fie globalizarea un proces deja „confiscat”? Sau, mai degrabă, o tranziţie spre ceva nedefinit, propunând un nou experiment (planetar, de astă dată), nestrăin de utopism, câtă vreme societatea globală ar trebui definită, în numele eco-eficienţei, pe măsura maturizării proiectului, ca model funcţional? Presupunând, fireşte, şi un control global. Această „inginerie globală” ar trebui să evite, spun vocile lucide, deviaţionismul anti-social (economicizarea), dar şi „mondializarea intereselor unei ţări”, în speţă americanizarea (dolarizarea), în ofensivă după prăbuşirea lumii bipolare.
Poate capitalismul „edenizat”, transnaţional acum, să atenueze conflictul dintre piaţa planetară şi interesele generale? Firmele globale, prin delocalizare, sunt actorii jocului economic (pieţe offshore), insensibile (deocamdată) la scenariile catastrofice. Nu e vorba de resuscitarea unei „mode medievale”, ci, realmente, de acumularea unui pachet problematic (mediu, resurse, bomba demografică, arsenalul nuclear etc.), primejduind viaţa pe Terra. Pericolul e real şi biliardul politic pare, dimpotrivă, a agita paradigma conflictualistă întreţinând vechea dorinţă de a împărţi „tortul” global. Or, „americanismul imanent” (în sensul monitorizării lumii) exercită o teribilă presiune, globalizarea fiind înţeleasă, astfel, ca un concept ideologic, manevrat politic-instrumental. Complexitatea lumii de azi (o lume din ce în ce mai mică), păienjenişul interconexiunilor şi interdependenţelor, internaţionalizarea schimburilor, metisajul cultural conduc la o proximitate globală. Sau la globalizarea satului (cum s-a spus), pornind de la celebra sintagmă lansată cândva de McLuhan, profeţind apariţia satului global.
Totuşi, globalizarea rămâne un subiect nebulos, nedefinit, ambiguu, difuz; tratat unidimensional, de regulă (economiceşte vorbind), fără a beneficia de o definiţie satisfăcătoare din unghi sociologic. Mai ales că, reamintim, globalul nu poate exista fără local. Iar viaţa lumilor locale (local life-worlds) pare primejduită de tăvălugul globalizării, pierzând stabilitatea şi siguranţa de altădată. Îndreptăţit, se invocă glocalismul (sub deviza „a gândi global / a acţiona local”), dar şi nivelul de globalizare al diferitelor zone din asimetrica noastră lume. Încât, pornind de la aceste premise, efortul de a regândi conceptele în discuţie se anunţă anevoios şi imperios.
*
Suspectat, nu fără temei, că ar favoriza o occidentalizare mascată, discursul universalist recunoaşte, de fapt, că modernitatea ar fi proprietatea culturală a Vestului. Evident, această extensie globală, cum spunea A. Giddens, conduce, inevitabil, la o accelarată dis-locare. Lumea e un întreg, conexitatea şi complexitatea epocii obligă la promovarea valorilor consensuale, pe de o parte; privind, însă, din celălalt unghi, universalismul – ca proiect cultural şi politic – are ca efect suprimarea diferenţelor, stârnind neîncredere şi, în consecinţă, reacţii potrivnice, apărând localismul. Tema globalizării (concept, fenomen, proces, ideologie) preocupă intens şi atentează la supremaţia statului-container (omogen, închis), expus eroziunii. Concept-umbrelă, globalizarea defineşte o evidenţă: prin „democratizarea tehnologiei” tele-planeta s-a „micşorat”, clamata ei unitate (conştientizată doar) devine o necesitate vitală în contextul noilor provocări. Internetul, de pildă, poate fi emblema globalizării; revoluţia comunicaţiilor a impus o nouă conştiinţă a realităţii, instaurând societatea mediatică (reţele, fluxuri globale). Omenirea a înţeles că are un destin unic, că civilizaţia noastră este fragilă, urmând o spirală a distrugerii (M. Zürn); că, în fine, ca „societate mondială de risc”, ea trebuie să-şi protejeze viitorul. Deocamdată, în pofida multiplelor interconexiuni, lumea de azi „funcţionează” ca o diversitate fără unitate.
Bineînţeles, conştientizarea globalităţii, inevitabilă, tot mai acută într-o societate reflexivă, nu trebuie să vadă în global doar o exterioritate ameninţătoare; în fond, localul şi globalul nu se exclud. Mai mult, globalul pătrunde în spaţiul propriei noastre existenţe, devine parte a culturilor locale. Încât voci lucide văd în localism o strategie antreprenorială (aşa-numita „localizare globală”), pledând pentru o re-localizare în context global. Iar Roland Robertson (v. Globalization, 1992) propunea chiar o inspirată sinteză lexicală, de mare circulaţie, impunând glocalizarea, recunoscând fatala întrepătrundere a celor două tendinţe „în conflict”. Transnaţionalizarea locului (Maarten Hajer) înseamnă un mediu cotidian modificat prin hibridare, biotopul naţional fiind penetrat şi ameninţat de numeroase fluxuri migratoare (produse, tehnologii, modele).
Reaşezarea geopolitică a lumii nu este nicidecum străină de fenomenul globalizării. Fiindcă, evident, proiectul globalizării nu trebuie judecat în sine, ignorând contextul şi consecinţele. Globalizarea, reamintea Paul Dobrescu, „defineşte şi fixează cadrul economic al societăţii contemporane”, „particularităţile dezvoltării”. Iar agenda globală, sub presiunea „constrângerilor” (naturale, economice, politice etc.) nu mai poate accepta acum capitalismul triumfalist, expansiv, de tip cow-boy. E adevărat, SUA, ca ţară-azil, „a deschis lacătul globalizării”; dar tot America, paradoxal, trăind mult peste posibilităţile ei reale, ca superputere îndatorată, a impus direcţia consumistă şi contagiosul the American Dream, beneficiind (ca putere-soft) de un imens prestigiu (atracţie, performanţă, influenţă) şi, concomitent, de un tratament ostil, demonizant, intensificând – la scara Planetei – antiamericanismul, odată cu politica intervenţionistă. Ca motor al gândirii neoliberale, SUA „a deschis Planeta”; prin externalizarea capacităţilor de producţie, conducând la delocalizare, prin forţa inovativă (tehnologiile verzi), ritmul şi volumul investiţiilor „tigrilor asiatici”, poziţia sa de lider e ameninţată. Dincolo de raportul de forţe al actorilor globali, în prefacere, regruparea priveşte şi soarta dramatică a celor „mici”. Declinul euforiei şi „mizeria prosperităţii”, ca realităţi prezente şi presante, nu mai pot fi minimalizate sau ignorate, escamotând cauzele. Încât gestionarea responsabilă a inventarului crizist priveşte, azi, soarta Planetei (implicit, a speciei umane) şi cere o guvernanţă mondială, nicidecum rezolvări localiste. Ceea ce n-ar trebui să conducă la distrugerea localismului.
Ne-am putea întreba, alături de Claude Lévi-Strauss (v. Toţi suntem nişte canibali), dacă există cale de întoarcere. Evident, nu. Specia noastră – observa marele antropolog – plăteşte pentru că „a încălcat ordinea naturală”, ignorând alte căi / modele de dezvoltare. Societatea „fabrică entropie” (conflicte sociale, lupte politice, tensiuni psihice) iar decontul este uriaş. Scadenţa se apropie, începând cu prezervarea ecologică, epuizarea resurselor, ş.c.l. Paradoxul e că mondializarea (mediată) la care asistăm, anunţată cu voioşie de cohorta analiştilor, „beneficiind” de o frenetică exploatare comercială, nu iese din ceea ce John B. Thompson numea, acuzator, „miopia prezentului”. Din păcate, responsabilitatea globală, conştiinţa acută a interdependenţelor se însoţesc cu „golirea etică” a vieţii publice, cu deşertificarea morală. Motiv de a crede că renaşterea gândirii critice e cu putinţă. Şi, neîndoielnic, presant-necesară, contribuţia sociologiei fiind decisivă. Cu obligaţia reînnoirii teoriilor sociologice, înţelegând că particularismul vs universalismul interferă, că ceea ce Robin Cohen şi Paul Kennedy numeau Global Sociology (2007) înseamnă, ca obiect de studiu, centrarea pe interdependenţele dintre local (comunitar), naţional şi global. Iar postglobalizarea (societatea postglobalizată, deja prefigurată, cu fervoare teoretizantă, în multe scrieri), dincolo de „deslimitarea obstacolelor” la circulaţia de bunuri şi persoane, ar consfinţi, cum presupune Fr. Fukuyama, tocmai globalizarea democraţiei. Preocupat de Metanarativii actuali, şi Andrei Marga se întreaba, din justificate „raţiuni factuale”, dacă există un dincolo pentru globalizare (ca „achiziţie istorică”, generând aversiuni şi, desigur, „costuri insuportabile”), aproape convins, pe urmele lui Alan Greenspan, că globalizarea ar fi reversibilă. Câteva erori, credem, comit cei ce reduc acest fenomen expansiv, în marş istoric, la dimensiunea lui economică, privind globalizarea doar ca „extindere la maximum a pieţei”. Într-o lume în mişcare, a „culturilor itinerante” (cf. James Clifford), a deznaţionalizării şi migraţiilor la scară planetară (devenind fenomen „natural”), globalismul este inevitabil. Reţelele informatice, tehnice, financiare, comunicaţionale şi civilizaţia totalizantă, cu ale sale efecte nivelatoare, conduc implacabil în această direcţie. Rezistenţa (necesară) rezidă în amprenta culturală, diferenţiatoare. Cultura reprezintă cartea de identitate a fiecărei naţiuni. Or, ideologii postmodernismului, sub stindardul corectitudinii politice, vor să amputeze conştiinţa naţională, uitând (voit şi vinovat) că globalul nu trebuie să sacrifice localul (naţionalul); adică bogăţia diversităţilor, acea armonie prismatică a lumii, în limbaj eminescian. Un Guy Scarpetta făcea „elogiul cosmopolitismului”, iar Leon Wieseltier anunţa că este „împotriva identităţii”, deşi Ernst Gellner ne avertiza: „nu trebuie să ne aşteptăm la sfârşitul epocii naţionaliste”. Încât ethosul transmodern încearcă să împace tendinţele în conflict, atât la nivelul indivizilor, cât şi la scara omenirii; altminteri, precipitarea ritmurilor Istoriei conduce la creşterea entropiei şi, implicit, la opacizarea lumii. Pierzând sensul devenirii, măcinată de rivalităţi, umanitatea este incapabilă de a se percepe ca întreg. Iar globalofobia, avertizează Daniel Cohen (v. Nos temps modernes, 1999), înseamnă că avem de-a face cu „o revoluţie neterminată”, cu învingători şi învinşi.
