Mintea lui clară a evitat şi hamul internaţionalismului proletar (un editorial din Scânteia lui Brucan aşa suna: Dezrădăcinarea naţionalismului), şi hamul „corectitudinii ideologhiceşti”.
Ghilimelizez: „Fiii proletcultiştilor sunt globalizatorii!” pufnea Bătrânu
„Unele lucruri certe sunt tăgăduite.
Unele lucruri false sunt netăgăduite.”
*
„Toată apa mării n-ar putea să
spele o pată de sânge intelectuală.”
Lautréamont, Poezii
(trad. Taşcu Gheorghiu)
Dragă Luca Piţu,
Simplu spus, Bătrânu n-a vrut decât să slujească binelui, într-o lume a răului. S-a suit
până la 82 de ani, cum spune anonimul etnosof, având puterea rară de a transforma în avantaj piedicile puse în carieră de cei trei A. A schimbat discipline net diferite, dar a intrat „pe calea regală a interdisciplinarităţii şi a dialogului artelor”, cum scria în „Dacia literară” din 2000, nr.3, Ioan Constantinescu, sub titlul Petru Ursache sau despre biruinţa interdisciplinarităţii.
„Ăştia ne fac nouă rău pentru binele lor”, obişnuia să-mi repete.
Nu i-a păsat de criticile lor nedrepte, de cleveteli, de pizma lor. Şi ce pizmătareţi au fost pe cărţile lui! Petru Ursache n-a aşteptat laude dinspre Arvinte – Adăscăliţei – Andriescu; nici nu le-a adunat / contabilizat pe ale celor care l-au preţuit cu adevărat. S-a evaluat corect, cu modestie: „Lauda de sine a ce-o fi mirosind?”
Nu i-a plăcut circul din jurul premiilor (nici nu le-a avut, decât după acel Decembrie), dar, într-un juriu, M.R. Iacoban, aflat călare pe băţul Filialei Iaşi a USR, din ‘71 până-n ‘89, adică 18 ani, îl putea numi, măcar pentru că a predat atâta vreme Estetică. Iacoban i-a preferat pe subordonabilii, pe simpateticii faţă de comunism, cu înţelegere faţă de utopia rea. Incapabil de relaţii, pile, împrieteniri favorabile cu fidelii slujnicari PCR, Bătrânu n-a intrat „în suveica premiilor reciproc avantagioase,” cum îi spui tu.
Cât timp Profesorul Al. Dima i-a fost şef de catedră, s-a simţit, cumva, ocrotit. Am dat, tot în preţioasa sa arhivă, evacuată odată cu el din Universitate de decanul Cuţitaru, de un proces-verbal de la analiza cursului lui Ion Tiba. Tare-ar vrea staliniştii declaraţi virgini moral să nu existe arhiva asta.
În şedinţa aceea, care mai de care se întrecea în a-i găsi lui Tiba „calităţi deosebite”, „nivel înalt ştiinţific”, „orientare justă”. Num
ai „tov. Prof. Al. Dima” a făcut o remarcă sărită din „linie”. Şi anume că referatul comisiei „ar fi putut fi ceva mai critic”; cursul „a precizat unele probleme dând soluţii (leniniste, nota mea, Magda U.), dar lăsând în discuţie alte probleme, nelămurite încă, de Teoria şi Istoria Literaturii”. Şi Profesorul Dima a trimis la „tov. asistent Petru Ursache”, vorbind despre „calitatea seminariilor lui”. N-a spus limpede: în contrast cu prelegerile lui Tiba, dar s-a înţeles. Şi-l citez iarăşi, din procesul-verbal: „seminariile duc la înţelegerea cursului de către studenţi.” Cred şi eu: acoperea neroziile partidnice ale lui Ion Tiba, prost de dădea în gropi comuniste, în limba lui înlemnită, plină de ă…ă…ă-uri.
Când Petru a venit, în ´58, la Catedra de literatură universală a lui Dima, în Universitate nu mai erau Th. Simenschy, Petru Caraman, Şerban Cioculescu, Dan Simonescu, Giorge Pascu, Ştefan Berechet… Şef de Cadre fusese colonelul Batcu, instalat de comando-ul Secu. Avea stagiu de bătăuş la Canal. Personajul meu din Universitatea care ucide, Horea Hariga, îi are în avant-arrière pe toţi profesorii de etică net superioară: Caraman, Simenschy, Bârsănescu, Dima, Cuciureanu…Pe urmele lor, Bătrânu n-a fost nici resemnat, nici fricos. „Ăsta mic (se referea la decanul Andriescu) crede că are capul mai sus decât al tuturor”, mi-a spus Bătrânu într-un alt moment greu al carierii lui. Constantin Ciopraga propusese, într-o şedinţă de consiliu, dosarul de promovare de la lector la conferenţiar. Membrii consiliului i-au dat vot favorabil, dar A-ul s-a ridicat, cât se putea el ridica în picioare, şi a minţit că promovarea nu se putea face pentru că Petru Ursache ar fi fost… „sub anchetă.” Care anchetă? Minciună acceptată, dosar respins.
Al. Dima a plecat la Bucureşti din cauza lui Adăscăliţei: ca activ la Partid, secretar doi cu Propaganda, la Comitetul Judeţean, îl elimina de pe listele de plecări în străinătate şi se lăuda cu asta în catedră: „Iar l-am tăiat pe conu Sandu!”; sătul de traiul la comun cu familia Feider, Al. Dima a vrut să-şi cumpere o casă a IGLL-ului; tot Adăscăliţei a aflat şi, cu neruşinare, i-a luat-o înainte, obţinând casa pentru el însuşi. Aşadar, părăsind Iaşul cu regret, Dima i-a propus lui Petru să-l urmeze. Dacă atunci lăsa Universitatea de pe „tempetuosul Bahluviu” în plata Domnului, poate că ni s-ar fi schimbat drumul. Petru n-a vrut-o.
Sistemul socialist defect a făcut din el un om care a rămas după Cortina de Fier (majuscula îi aparţine, scriu şi eu F mare, ca să fie mai grea sintagma). Universitatea nu i-a dat nimic (nici casă, cum au primit mai toţi, nici burse, nici măcar un bilet de sindicat), ci i-a luat. Dar generozitatea, dărnicia lui faţă de studenţi au fost recunoscute de cei mai buni dintre ei.
„Nu i-a fost dat să plece afară”, a încercat cineva să-mi ostoiască necazul apelând la destin. Aşa, de „sus” sau nu i-a dat Secu voie, nici ante, nici post-socialist?
Bătrânu nu s-a lăsat ispitit de Securitate. N-a fost un duelant (cuvântul lui N. Iorga), dar nici n-a fost complezent cu gunoaiele. Şi-a asumat riscul necomplezenţei cu numitul Nicu Creţu, care i-a suflat doctoratul din SUA, aprobat de Ministerul Învăţământului pentru Petru Ursache.
„Singura soluţie cu Creţu e să nu-l asculţi ce spune. Şi cum n-are nimic de spus…”
Din păcate, e greu de evitat acest informator zgomotos şi găunos. Măcar de-ar tăcea, dar iese inevitabil în spaţiul public şi, culmea, vrea să dea lecţii. Sper ca redactorul şef al Convorbirilor literare să cureţe locul de nimicarniţa asta.
Cele două categorii, sicofanţii şi sicofanteziştii din Universitate, i-au dat referinţe negative lui Petru. Unul dintre ei (ne-a comunicat asta rectorul Mihai Todosia, care chiar a vrut să-l ajute să plece) a declarat că n-ar fi stabilă căsnicia noastră. Ce-i drept, n-a durat decât 50 de ani. Şi ştii ce, dragă Luca? Nu este viaţă după Petru. E altceva: viaţa după viaţă. Şi găsesc în Johannes Volkelt (Estetica tragicului), ca un făcut, un pasaj subliniat de creionul lui Petru: „Continuarea vieţii poate avea un efect mult mai înspăimântător decât moartea fizică, moarte care apare întotdeauna concomitent cu eliberarea de nefericirea lăuntrică.” Acum, la doi ani şi cinci luni de la plecarea aproapelui şi departelui meu, pe glaful ferestrei, unde scria aşa cum îi plăcea să scrie, în picioare, stau ochelarii lui, creioanele, gumele şi ascuţitorile lui, paharul cu apă pe care o urmăresc cu emoţie cum scade, să-i şoptesc cântecul funerar comentat de el în cărţile etno: „Şi-acolo mai este/Un pom înflorit/Nu-i pom înflorit/Şi-i Domnul Cristos/Părintele nost´/Lui să i te-apleci/Şi să te mai lase/Mai curând pe-acasă/Tot să ţi se mai dea/Pahărel de apă/Să bei să te răcoreşti/ Să te odihneşti/ Să nu mai doreşti.” Îi plăcea cum ornam casa de Crăciun. N-o mai pot face. Profesorul Ionel Andriescu a înţeles: „Du-i Magdei, i-a spus Nicoletei, soţia sa, un brăduţ împodobit, că ea n-o s-o facă.”
Îi tot repet lui Petru, cu ochii în ochii lui albaştri ca zorelele, din posterele care îmi acoperă pereţii: simbolic, tu ai reuşit. Nu e posibilă vreo paralelă profesională între tine şi cei trei A, cu tot clanul lor. S-au înverşunat cei trei A împotrivă, din pică pe tine, dar ştii bine că n-ai fost un învins. Ei au ştiut să fie toată viaţa mari şi tari. Poate că tu o să fii mare toată moartea. Nu te-au strivit. Au făcut-o doctorii.
Uite ce-mi scrie Elena Cojocariu, în 15 mai 2015: „S-au făcut 84 de nemuriri. Citesc o cărţulie despre Monseniorul Ghika, comemorat şi celebrat mâine, şi mă gândesc tot timpul la dalbul de pribeag.” Şi pe ea, bibliograf la BCU, a învăţat-o Petru că „frumosul, în fiinţare spirituală, se asociază cu mila şi cu smerenia.” Claudiu Târziu l-a înţeles bine: „Am avut bucuria să-l cunosc şi eu pe Petru Ursache. Ce m-a marcat nu a fost ştiinţa lui de carte, abilitatea de a vedea lucrurile în profunzimile lor insondabile pentru omul obişnuit sau personalitatea sa prolifică, ci smerenia. Ceva ce nu întâlneşti de obicei la un asemenea nivel. M-a smerit pe loc prin smerenia lui iubitoare” (14 decembrie 2015).
Da, Luca, Petru a predat Estetică fără să fi intrat în Louvre. În locul lui de drept, a plecat Grişa Ţugui. Nici la Lima n-a ajuns, aşa cum îi promisese Alexandru Husar: că-l va recomanda la foruri după ce-şi va fi încheiat stagiul în Peru. Să-ţi mai spun că n-a făcut-o? Apăruse atunci o lege cum că lectorul în misie nu poate lua salariu şi din ţară, şi din străinătate. Ce se mai văitau că plecările din cuşca socialistă erau grele, că lectoratele erau plătite mizerabil… Petru i-a ţinut cursurile şi Husar a încasat bănişorii. N-a văzut Lima nici măcar într-o cartolină ce ar fi putut să i-o trimită Maestrul şi Margareta.
Îi transmit pe această cale Isabelei Vasiliu – Scraba că Al. Husar n-a fost repulsiv la „sarcini” PCR. A colaborat ca şef peste Comitetul de Cultură Socialistă cu prim secretarul Iliescu; în 26 iunie 2004, la o lansare de carte iliescă, l-a lăudat – zice presa – pentru „vorbe bine potrivite”. Etica Bătrânului a fost net superioară po-eticii lui Husar. Aflat pe aceeaşi treaptă a Puterii (după ‘89) cu Husar, la Comitetul devenit Inspectorat, Petru Ursache n-a reacţionat ca politrucii puşi pe căpătuială: a demisionat decis în clipa când i s-a propus să organizeze primirea liderului fesenist cu lozinca „Iliescu apare/Soarele răsare.”
Aici îmi scapă gândul spre cele scrise de Gheorghe Grigurcu (în „Cafeneaua literară” nr. 9, din septembrie 2015), care îl citează pe I. D. Sîrbu. Gary urca Feleacul, în decembrie ‘49, împreună cu Blaga, cu Liviu Rusu, cu D.D. Roşca. Sîrbu se lamenta: „ce facem?, ce e de făcut”, spumegând, cum îi era felul, contra fărădelegii comuniste instalate. Şi Blaga, care „fusese criticat pentru absenţa etnosului în sistemul său filosofic”, cum observă tot Gheorghe Grigurcu”, i-a dat răspunsul: „deodată Blaga, cu o furie ce nu i-o cunoşteam, verde la faţă, mă apucă de rever şi îmi strigă în faţă: «Ce facem, Gary? De astăzi ne scriem Ethica. Asta vom face.»”
Ce-i drept, Ethica s-a dovedit mai greu de scris decât Estetica.
În fapt, dragă Luca, deşi paşapoartele noastre au fost, cum ar scrie Cătălin Mihuleac, „răbdări impecabil prăjite de socialism”, am plecat fără viză şi-n Olanda, şi-n Suedia, şi-n SUA, şi-n Franţa. Ce fericire să plănuieşti călătorii imposibile! Cele mai multe planuri le-am croit pentru destinaţia Brazilia. Casa era plină de dicţionare, de albume, de cărţi de istorie. Pe hărţile noastre, meridianele şi paralelele erau roz-mov, păreau ţesute cu orhidee. Se ştie, aşa cum am scris în romanul Astă vară n-a fost vară…, că o călătorie e mai uşor de descris înainte de a o face decât după. Am fi mers până la locul unde izvora Amazonul, subţirel ca un râuleţ oarecare; am fi mâncat fructe ciudate; am fi ascultat jazz… În târg, la Valparaiso, ne-am fi ales un cal. Petru n-ar fi confundat, ca mine, Macaraibo cu Marinaco, nu s-ar fi rătăcit nici în junglă. Şi ce bine dansa tango, ca un brazilian sadea. Dintr-o consignaţie de pe Gabroveni îmi cumpărasem un soi de podoabă din pene, pe care o consideram aztecă. Mi-a plăcut s-o port la un revelion. Nici nu ne-am necăjit prea tare când am aflat că n-o să ne ducem la Lima. Zăbovisem destul acolo.
Să ştii, Căjvănene, că am avut împreună bucurii mici. Puteam spune ca Marin Sorescu, „E rău, dar e bine” în spaţiul gri şi monoton ca ziarul Scânteia. Bucuriile noastre nu le-am obţinut cu parale (n-am alergat după bani, am rămas neataşaţi de a avea, avere, ceea ce o fi uşurând existenţa, mai ştii?). Nu ne-am simţit „strâmptoraţi” nici când eram săraci lipiţi.
Călătorii exotice, spre care ne îndemnai postdecembrist, după ce am făcut atâtea călătorii imaginare? Globtotting-ul real nu ne-a mai interesat. În Costa Rica s-a dus Nica şi se duce madam´ Tatoiu. Ce să mai căutăm şi noi acolo? Ne beam cafeaua în bucătărie cu gândul la Café de Flore. Puteam face asta în bookătăria noastră, cu urechea informatorului Secu, aşa-zisul ziarist sportiv, la ţeavă. Descoperisem într-o vreme o sticlă de pastis, într-un bar sordid din preajma pieţei din Târgu Neamţ. Intram acolo pe frig, în aşteptarea autobuzului pentru mănăstire. „Numai voi beţi asta!” ne-a spus barmanul, a treia oară. A patra, am cumpărat sticla cu tot ce mai rămăsese în ea.
Petru şi cu mine puteam culege cochilii de crabi şi cioburi sparte de valuri la 2 Mai, ca şi cum am fi fost pe Zante. Nu urcam în Orient Express, ci în Târgu Neamţ Express (azi, desfiinţat), ca Muşina în Budila Express. Vara de noiembrie putea fi magnifică, surprinzătoare în parcul Târgului de lângă stadion, mâncând ouă fierte. Cine ne oprea, în autogară, să ne imaginăm în Piaţa San Marco? La Broşteni, într-o dimineaţă voalată de nori, cu cer indecis, puteam auzi nu Bistriţa, ci Sena curgând sub fereastra Nataliei Găină. Când urmăream jocul peştilor în bazinul din gara Buzău, puteam arunca o monedă, ca-n Fontana di Trevi. Cu puţin noroc, simţeam mirosul Veneţiei în cealaltă Veneţie, din josul Tătăraşilor. Parthenonul? Găseam noi unul. Acoperişul lumii de pe Repedea era copia celuilalt. Tufele de răsură, de rosa canina, de cacadâr (Petru adăuga un s eufonic pentru urechile mele: cascadâr) ar fi aidoma şi pe acoperişul propriu-zis al lumii, Stonehenge, Wiltshire.
Pentru noi, Ciricul era Santorini, insula paradisiacă grecească, unde aud că a umblat primarele poreclit de studenţi TAI-TEI-TAI-TOT. Lângă lacul încercuit de stuf, din josul Grădinii Botanice, urmăream jocurile cufundarilor şi puteam crede că-s lebede negre vieneze. Iar un broscoi orăcăia pe lacul Dorobanţ cu accent britanic, îţi jur.
Da, Luca, am încercat să ne facem unul altuia viaţa frumoasă. El a reuşit mai bine decât mine. Mi-a făcut din viaţă o sărbătoare specială, cum ştiu că ai făcut şi tu din viaţa lui Costăchel, alias Anişoara Piţu. Cu spusa Eminescului, „poţi să ai totul fără să ai nimic şi poţi să ai nimic având totul.”
Mie mi-a plăcut să citesc „în aer liber”. Ultima oară în doi, pe ceea ce numeam Coasta Boacii; nu cea din Sibiul lui Cioran. Dar dacă acoperişul lumii e pe Repedea, de ce n-ar fi Coasta Boacii în Aroneanu? Cât timp îmi citeam eu revistele, Petru călca desculţ pe iarba caldă, în susul şi în josul cărării. Cine se gândea atunci la anul 13 al vieţii lui?
Bătrânu n-o să mai meargă pe Coasta Boacii când înfloresc socii; n-o să mai tragem noi cerul în piept pe Coasta Boacii. Dar îmi repet, trebuie, după părintele Ioan Cristian Teşu, duhovnicul meu, că 7 august, ziua plecării dincolo, e ziua lui de naştere pentru viaţa veşnică.
Şi poate că dalbul de pribeag a găsit şi acolo o Coastă a Boacii, unde merge cu Rozina, căţeluşa bej-rozie căreia îi dădea îngheţata lui, ca Petru s-o mănânce, apoi, pe-a mea.
Aprind, dragă Luca, două candele, să aveţi lumină pe cărările sufletului. Ce m-aş face dacă n-aş crede că numele voastre de cărţari sunt scrise în cartea vieţii veşnice?
La bună vedere şi auzire,
Magda U.
1 ian. 2016
