Noi, românii, începem anul şi în China celebrând ziua culturii naţionale, cinstindu-l pe Mihai Eminescu
Dragul meu prieten, iată-ne în Ianuarie 2016. Din ultima decadă a lunii Decembrie 2015, noi am ţinut-o tot într-o sărbătoare, nescăpând nici o cutumă românească sau vreun obicei de-al locului, sărbătorile religioase ori laice. Acum e rândul prietenilor chinezi, care mai mult s-au amuzat de t
radiţiile de iarnă apusene decât să le fi ţinut ei înşişi cu inima deschisă. Pe 8 Februarie 2016 este Anul Nou Lunar sau Sărbătoarea Primăverii. Începe Anul Maimuţei, un an de bun augur pentru omenirea întreagă, se zice.
Cine să ştie? Optimismul ne ţine-n viaţă. Primele două săptămâni înseamnă bucurie, sunt momente de petrecere în familie şi între prieteni, care se încheie odată cu Serbarea Lampioanelor din ziua a cincisprezecea a noului an! Pregătirile au început. Pe internet circulă un fel de fabulă: Ce este Sărbătoarea Primăverii? Se întreabă autorul sau autorii. Ce să fie? vine imediat răspunsul. Oboseală; cheltuială; reuniuni din plin, mâncare multă şi somn puţin; mesajele telefonice ne invadează, curg felicitările, lumea parcă delirează; pocnitorile asurzesc cerul, vai, vizitele la neamuri se ţin scai; vânzoleală mare, pentru băutură şi pentru mâncare; bea fiecare după bunul plac, să aibă dureri de cap şi de stomac; mişcare în masă, nimeni nu stă pe-acasă; sporeşte viciul, dar după o vreme te-ntorci la serviciu; şi ce este mai greu şi mai greu, e că îmbătrânim cu un an, mereu! Dacă eşti de acord cu mine, prietene, nu te grăbi la petrecere… Noi ne îndoim că proverbul nostru La plăcinte înainte! nu va fi urmat şi anul acesta peste tot în China, în ciuda peripeţiilor descrise mai sus, ca pretutindeni, de altfel.
Noi, românii, începem anul şi în China celebrând ziua culturii naţionale, cinstindu-l pe Mihai Eminescu. Anul 2016 înseamnă totodată 380 de ani de la naşterea unui mare umanist, spătarul Nicolae Milescu, 1636-1708. Acest scriitor, diplomat, călător, geograf, filosof, filolog, etnolog, teolog, omul care vorbea nouă limbi, la vârsta de patruzeci de ani, vizitează China în calitate de ambasador al Imperiului Rus, iar nişte prieteni români de la Rădăuţi intenţionează să refacă itinerariul parcurs de el şi o suită de o sută cincizeci de oameni, în urmă cu mai bine de trei sute de ani. Îţi voi descrie temerara întreprindere, care va avea loc în August-Septembrie anul acesta, fii sigur de asta. Până atunci, rămânem în sfera culturii româneşti.
Eu m-am prezentat în faţa gazdelor noastre cu un Pluguşor mai puţin obişnuit, iată-l:
Ziua culturii unui popor este semn al civilizaţiei sale. Într-o lume încă imperfectă, românii cinstesc la începutul fiecărui an propria cultură şi civilizaţie. Noi acceptăm sensul mai larg, de ansamblu al experienţei de viaţă, al împlinirilor spirituale, nivel de dezvoltare. Avem cu ce ne mândri. Cultura României nu datează de ieri, de azi, ea are rădăcini străvechi, încă de la începuturile omenirii, laolaltă cu spiritualitatea Chinei şi a altor seminţii, numărate pe degete.
Ziua culturii noastre naţionale coincide nu întâmplător cu celebrarea unui mare creator, poetul Mihai Eminescu, şi, aşa cum a fost definită de Acad. Eugen Simion, este zi de reflecţie asupra culturii române şi a proiectelor culturale de interes naţional. Cultura fiecărui popor înseamnă însumarea valorilor spirituale şi materiale create în decursul timpului, limba, tradiţii, obiceiuri, monumente, starea oraşelor şi satelor, realizările, valorile prezente la un moment dat. Cultura României de azi a fost croită de daci, acum câteva mii de ani, şi este cu precădere o cultură agricolă, ţărănească, cum s-a spus, şi totodată orală. Pornind de la Zalmoxis, cu iniţierea esoterică şi imortalitatea, ea s-a îmbogăţit în ultimii două mii de ani prin ortodoxie.
Mihai Eminescu (15.1.1850-15.6.1889) a fost tradus şi poate fi astăzi citit în aproape o sută de limbi ale globului, a pătruns pretutindeni, iar odată cu versurile sale, cultura românească dobândeşte o nouă imagine. În China există trei traduceri, plus o a patra versiune a poemelor eminesciene în limba cineză, de data aceasta tipărită la Singapore, în 1994, de către subsemnatul.
Din anul 1521, de când datează cel mai vechi înscris în limba română, şi până la Mihai Eminescu s-au scurs peste trei veacuri, timp în care limba română scrisă s-a maturizat şi s-a perfecţionat şi în acelaşi timp poporul de ţărani a început să se impună în lume prin generaţii tot mai largi de intelectuali. S-au înfiinţat şcoli şi universităţi, învăţământul s-a generalizat la sate, s-au tipărit cărţi şi reviste. Ştefan cel Mare şi Sfânt, născut în 1433, la Borzeşti, domn al principatului Moldovei între anii 1457-1504, grăia româneşte, dar, după practica acelor timpuri, în contactele sale cu vestul şi cu estul se folosea de limbile latină şi slavonă. La fel Mihai Viteazul, omul politic care, în anul 1600, a refăcut Dacia, realizând prima uniune a tuturor ţărilor româneşti.
Ei şi foarte mulţi alţii au fost făuritori de istorie, de cultură şi de civilizaţie românească, politicieni, diplomaţi, teologi, oameni de ştiinţă, geografi, profesori, artişti şi cu deosebire istorici, filosofi, scriitori. Într-o lucrare făcută cu parcimonie tot putem aduna laolaltă sute şi mii de personalităţi a căror operă a conturat cultura României. Ei au trasat evoluţia uneia dintre cele mai bogate şi mai originale culturi ale pământului, cultura românească.
Vom întinde o horă a corifeilor prin creaţiile lor, impulsuri semnificative în marşul civilizator din vechime şi până astăzi. Specificul nostru, specific pentru cultura românească este conştiinţa larg răspândită a obârşiei, care după scriitorul George Călinescu (1899-1965) reprezintă garanţia originalităţii noastre fundamentale şi este exprimat prin limba română, păstrată nealterată mii şi mii de ani în toate provinciile tradiţionale şi apărată la fel de înverşunat precum fruntariile ţării. Acesta este poporul român, o seminţie deschisă lumii şi racordată ca puţine altele la universal.
Ce ne defineşte? Ce caracterizează cultura României? De la primii cronicari, începând cu veacul al şaisprezecelea, şi de la Dimitrie Cantemir (1673-1723), care din considerente lesne de explicat a exagerat în negativ, s-au dat multe definiţii. Prezentăm aici punctul de vedere exprimat de filosoful şi logicianul Athanase Joja (1904-1972), în care ne regăsim azi: Raţionalism, realism, sentiment viu al naturii, melancolia doinei, romantism, umor şi vivacitate, sentiment naţional adânc dar sobru, spirit de largă toleranţă, putere remarcabilă de absorţie, spirit de măsură şi înţelegere concretă a situaţiilor, refuzul misticismului.
Ziua culturii naţionale a României este cu adevărat moment de reflecţie şi bucurie, de afirmare creatoare a capacităţilor remarcabile proprii românilor. Încheiem cu o reliefare a esenţei, prin pana poetului George Coşbuc (1866-1918):
Noi prin vremuri ce ne-ncearcă,
Altă armă n-am avut
Numai dragostea de ţară
Ce strămoşii ne-o lăsară
Şi pe sfântul Domn, de scut!
De la Parcul Templul Soarelui, Beijing, China
