Conferinţa de Pace de la Paris a acceptat, cu excepţia împărţirii Banatului cu Iugoslavia, doleanţele României aşa cum fuseseră ele negociate în 1916 de Ionel Brătianu. În plus, a recunoscut şi revenirea Basarabiei între hotarele ţării…
La un veac de la consfinţirea internaţională a întregirii României cu leagănul dacic al românismului care e Transilvania, e binevenit să sărbătorim acest moment. Dincolo de sărbătorirea momentului, a izbânzii în sine, e salutar şi să ne amintim care au fost originile acestei izbânzi, cum s‑a lucrat în acest sens. Pentru că rolul acestor sărbători naţionale nu e doar acela de a puncta voios o stare de fapt, ci şi de a rememora modalităţile în care s‑a lucrat în trecut şi s‑ar putea lucra şi astăzi pentru binele ţării. Tratatele de la Versailles şi Trianon au fost momente importante pentru România, izbânzi diplomatice şi naţionale de o importanţă uriaşă, care au avut rădăcini în acţiunea elitelor româneşti din secolul al XIX‑lea. Şi e bine să ne amintim acest lucru.
Elita secolului al XIX‑lea a construit România pe baza ideii de continuitate. Ideea naţională presupunea descoperirea şi articularea continuităţilor istorice. Astfel, capilaritatea culturală sincronică era completată de o înrădăcinare în trecut, de o asumare a unor continuităţi. De exemplu, cei de la Convorbiri literare au articulat continuităţi istorice cu paşoptiştii, recuperaţi în calitate de lideri ai „mişcării naţionale” de la 1848, continuităţi naţionale (cu românii din afara graniţelor ţării), continuităţi sociale (publicând mult folclor şi chiar folclor urban, literatura dialectală a lui Victor Vlad Delamarina şi Ion Popovici Bănăţeanul, de exemplu), continuităţi culturale (publicând lucrări de teologie, despre cărţile de cult, lucrări despre literatura pentru copii, despre economie
politică, ştiinţe ş.a.m.d., conceptualizând, cu alte cuvinte, cultura naţională ca pe un tot, având o concepţie holistică asupra culturii naţionale). Abia în epoca interbelică au apărut primele rupturi, când tinerii s‑au rupt de bătrâni. Retorica generaţionistă a fost prima ruptură serioasă în istoria culturii române moderne. Apoi, comuniştii ne‑au cerut să ne rupem de trecutul burghezo‑moşieresc, post‑comuniştii de trecutul comunist şi aşa mai departe. România s‑a micşorat şi prin lepădarea de trecuturile ei, proces care a încurajat unele voci să susţină că Marea Unire a fost rezultatul unui noroc.
Dar anul Marii Uniri nu a fost rezultatul unui simplu noroc. După cum e silit să recunoască chiar cel mai de seamă reprezentant al şcolii de demitizare a istoriei românilor, „cert este că în 1918, în momentul decisiv, românii erau pregătiţi pentru marele act al unirii”, pentru că „îi anima un sentiment naţional dezvoltat pe parcursul secolului al XIX‑lea”. Acest sentiment naţional dezvoltat pe parcursul secolului al XIX‑lea nu a apărut din nimic şi nu s‑a dezvoltat de la sine. El a fost, în primul rând, rezultatul conştiinţei de neam pe care au avut‑o elitele cărturăreşti, clericale şi boiereşti ale românilor de‑a lungul veacurilor, începând cu voievozii Moldovei şi ai Ţării Româneşti şi trecând prin cronicari, prin Cantemir, prin Şcoala Ardeleană şi prin generaţia lui Tudor Vladimirescu, până la mişcarea naţională din 1848. În al doilea rând, a fost rezultatul hotărârii generaţiei paşoptiste şi post-paşoptiste, a Naţional Liberalilor din jurul celor două oaze de românism care au fost conacele din Ştefăneşti ale Brătienilor şi Goleştilor, şi ale conservatorilor moldoveni grupaţi în jurul Junimii şi Convorbirilor literare, de a valorifica acest sentiment naţional şi patrimoniul cultural – limba, arta, folclorul – ale poporului român pentru a trece de la „naţionalitatea genetică”, de la sentimentul difuz al apartenenţei naţionale, la personalitatea naţională, la asumarea şi dezvoltarea acestei identităţi etnice.
Pe tot parcursul secolului al XIX‑lea a avut loc o ofensivă naţional‑educaţională/ diplomatică/ economică/ culturală/ politică al cărei scop era eliberarea României din robia imperiilor înconjurătoare şi suzerane, protectoare sau garante. Înainte de Marea Unire de la 1918, a fost Mica Unire de la 1859. Iar înainte de Mica Unire a fost apariţia unei generaţii de tineri boieri care au înţeles că nu trebuie abandonate tradiţiile româneşti, dar trebuie scăpat de sub apăsătoarea tutelă culturală a Otomanilor şi a altor imperii. În Studie moldovană din 1851‑52, Alecu Russo nota că repedea modernizare a societăţii moldoveneşti s‑a făcut şi sub imperiul modei: „Schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deşteptare. Ideea şi progresul au eşit din coada fracului şi din buzunarul jiletcii […]. Prefacerea hainilor au prefăcut de îndată condiţiile sociale a lumii noastre, precum şi relaţiile familiei […]. Fracul a introdus dignitatea, pantalonii au silit oamenii a‑şi măsura coloveranţiile celor de la care aştepta vr’un folos”.
Cu alte cuvinte, axul motor al modernizării societăţii româneşti a fost recăpătarea sentimentului demnităţii. Modernizarea însemna, pentru Alecu Russo şi alţi patrioţi din generaţia sa, îndreptarea din şale, încetarea „coloveranţiilor”, a ploconelilor pe care şalvarii, spre deosebire de pantaloni, le îngăduiau fără riscul de a pocni cusăturile. Din punct de vedere cultural, modernizarea ca verticalizare însemna recuperarea istoriografică a trecutului românesc şi crearea unui sistem de economie simbolică, legând organic cultura populară de cea a elitelor naţionale.
În 1909, în alt context aniversar, reflectând asupra drumului parcurs până la Mica Unire şi a semnificaţiei actului de la 1859, Nicu Gane, aflat atunci la al cincilea mandat, neconsecutiv, de primar al Iaşiului, spunea: „Cei mai mari Domni ai noştri din vechime au căutat să întrunească într’un singur mănunchiu aceste două ramuri ale naţiunei române, dar n’au izbutit fiind că‑şi alesese calea armelor. Generaţia însă dela 1859 a avut norocul, fără vărsare de sânge, să atingă acest ideal, nu însă fără mari lupte şi sbuciumări. A izbutit pentru că intrase adânc în conştiinţa tuturor straturilor sociale din Moldova şi Muntenia că singura noastră scăpare era Unirea. În adevăr ce eram noi înainte de unire?
Două ţărişoare vasale Turcilor totdeauna expuse la invaziile oştirilor streine, totdeauna în pericol de a fi înghiţite de vecini. Puterea suzerană în loc să le apere le asuprea ea însăşi, considerâdu‑le ca nişte moşii de exploatat şi îngăduind chiar fără nici o dreptate răşluirea teritoriului lor; într’un cuvânt eram doua ţerişoare slabe, umilite, îngenunchete, aproape necunoscute de Europa occidentală şi de mai multe ori oferite în diverse combinaţiuni diplomatice când unuia când altuia dintre falnicii vecini. Aceasta era situaţiunea externă.
Ca situaţiune internă era întuneric pretutindene, sărăcie complectă, o oligarchie venită din Fanar care sugea ca un burete toate forţele vii ale poporului. Nici un metru de şosea, nici o şcoală sau spital rural, nici o fabrică sau industrie, nici un pod pe apele curgătoare; iar despre drum de fer, telegraf, etc… nici nu se visa. Ba din contra, când reposatul Domn Grigore Ghika din Moldova a vroit la 1853 să înfiinţeze telegraful au fost pârât de boieri la Sultan că ruinează pădurile statului, înşirând stâlpi în ţară fără nici o necesitate. Apoi hatârul şi ruşfertul, aceste două cuvinte împrumutate dela Turci dimpreună cu obiceiul, intrase adânc în moravurile noastre şi se infiltrase în toate ramurile dregătoriilor publice.
Dar iată că la 1848 un vânt bun ne vine din apus, vântul de deşteptare al popoarelor şi negurile încep a se împrăştia. Se face lumina în conştiinţa Românilor, noţiunea de patriotism de mult adormită în inimile noastre prinde să încolţească din nou, sufletele se regenerează şi atunci s’a simţit instinctiv de întreg neamul nostru că aceste două ţări nu mai pot sta despărţite fără ca viitorul lor să fie cu desăvârşire periclitat. Şi astfel a început în Moldova încă din timpul Domniei lui Grigore Ghika ideia Unirei a se întinde şi a câştiga teren”.
Aşadar, întregul proces de modernizare a Moldovei şi Ţării Româneşti şi mai apoi a României Mici a fost întreprins cu gândul la unitatea ţărilor locuite de români, unitate văzută şi ca singura cale spre independenţă naţională.
Pentru a pune în mişcare acest sistem în care unitatea şi independenţa naţională se alimentau şi consolidau reciproc, elitele româneşti ale secolului al XIX‑lea au acţionat pentru a articula instituţiile statului naţional, adică insituţiile care puteau să detecteze, selecteze şi promoveze interesul naţional şi oameni pregătiţi să susţină acest interes.
Tratatul de la Trianon a consfinţit înţelegerea la care a ajuns Ion I. C. Brătianu cu reprezentanţii Antantei în 1916, înainte de intrarea României în război. Se spune că, bântuit de imaginea tatălui său, Ion Brătianu, care s‑a trezit, la Conferinţa de la Berlin, din 1878, marginalizat, odată cu România, de reprezentanţii marilor puteri, deşi România luptase cu mare vitejie şi mari sacrificii omeneşti pe câmpurile bulgare ale războiului ruso‑româno‑turc, Ionel Brătianu a hotărât să nu angajeze România în Primul Război Mondial până nu obţinea cele mai avantajoase condiţii de la aliaţii franco‑anglo‑ruşi. Diplomaţia lui, amestec de patriotism dinamic, de tip occidental paşoptist, şi de tactice lentori levantine, i‑a exasperat pe diplomaţii şi liderii antantişti.
Brătianu a reuşit, în perioada 1914‑1916, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, să adoarmă vigilenţa Puterilor Centrale în vreme ce negocia cu Antanta nu doar condiţiile, dar şi momentul intrării României în război. Întorcea ecuaţiile politice şi diplomatice pe toate feţele, luând deciziile foarte greu şi întotdeauna cu gândul la analogii istorice. Izbucnirea războiului, în 1914, a însemnat pentru Brătianu confirmarea ideii că sosise momentul prăbuşirii monarhiei Austro‑Ungare şi, pentru a face posibilă întregirea României, Brătianu a început, ca prim-ministru, o ofensivă diplomatică directă, care ocolea cu prudenţă canalele oficiale. În negocierile sale cu puterile Antantei, Brătianu a pus trei condiţii pentru intrarea în război a României: asigurarea necesarului de muniţie, ofensiva armatelor aliate pe multiple fronturi pentru a nu lăsa România expusă atacurilor de la Vest, şi ofensivă franco‑engleză din sud, pentru a proteja România de un atac bulgăresc. Situaţia generală a frontului, cu bătăliile de la Verdun, Somme şi succesele de pe frontul rusesc lucrau în sensul cerut de Brătianu. Autorităţile militare franceze au fost, şi ele, fie naive, fie la fel de machiavelice ca Brătianu, dându‑i acestuia asigurări referitoare la incapacitatea armatelor austro‑ungare şi germane de a răspunde ofensivei româneşti peste Carpaţi. Bulgaria, au promis francezii, va fi anihilată militar de ofensiva Antantei, făcând imposibil un atac bulgăresc asupra României.
Brătianu a continuat să ceară sporirea efectivelor militare aliate în Dobrogea sau în Grecia, împotriva Bulgariei şi a negociat minuţios şi încăpăţânat intrarea României în război, folosind informaţiile furnizate de ataşaţii militari german şi austriac, pentru a ţine în şah Antanta şi pentru a o obliga să‑şi respecte promisiunile.
Pe lângă chestiunile militare, Brătianu a insistat ca în tratatul de alianţă să fie incluse încă două clauze: prima cerea să nu existe posibilitatea încheierii unei păci separate şi a doua garanta egalitatea României cu puterile aliate la toate discuţiile de după război. Ambele urmăreau ca interesele României să nu fie abandonate din cauza unor negocieri separate dintre marile puteri, aşa cum văzuse Ionel Brătianu că i se întâmplase tatălui său în 1878. Marile Puteri ale Antantei au încheiat un acord secret în care îşi promiteau că anexările promise României vor fi realizate „doar în măsura în care situaţia generală le va permite” şi că România va fi primită la negocierile de pace doar după ce Aliaţii vor fi luat deja „deciziile extrem de importante”.
Negocierile lui Brătianu l‑au făcut să fie urât, considerat „cămătar politic”, şantajist care se „tocmeşte cu o abilitate genială”. Brătianu obţinuse, totuşi, de la Aliaţi promisiuni şi clauze care vor juca un rol important la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919.
Semnarea convenţiilor s‑a făcut tot după reguli dictate de Brătianu, care, dornic să păstreze secretul negocierilor sale, le‑a cerut reprezentanţilor Antantei să vină „pe drumuri diferite şi pe jos” acasă la fratele lui, Vintilă, la care Ionel a ajuns, tot pe jos, pe drumuri ocolite. Textele convenţiilor erau scrise de mână pentru a nu fi divulgate de vreun dactilograf lucrând pentru Puterile Centrale. După semnare, cei prezenţi au plecat „pe furiş unul câte unul”. Aceste precauţii, manevre şi negocieri au făcut ca România să intre la negocierile Conferinţei de la Paris înarmată nu doar cu bunăvoinţa Marilor Puteri, ci şi cu acte. Bunăvoinţa a fost diminuată de neînţelegerile dintre Clemenceau şi Brătianu, care şi‑a atras ostilitatea diplomaţilor occidentali, cerând respectarea scrupuloasă a tratatelor încheiate cu Antanta.
Prin urmare, la conferinţă a venit, pentru a negocia mai şarmant, Regina Maria. Iată o anecdotă din perioada Conferinţei transmisă de la faţa locului de corespondentul ziarului Dacia (primul ziar al României Mari, scos de Alexandru Vlahuţă şi I.Al. Brătescu Voineşti): „La un prânz dat în onoarea Reginei noastre la Paris, în prezenţa Preşedintelui Republicei, se servi la desert fragi. Regina fu plăcut surprinsă. D. Poincare observând lucrul, suverana noastră îl lămuri:
– Fragi! E pentru întâia oară când le văd, anul acesta.
– La noi, Doamnă – adăugă Preşedintele – e credinţa că, atunci când gustaţi întâia pârgă de fragi, dacă vă puneţi ceva în gând, gândul se realizează cu siguranţă.
Regina noastră luând din fructele proaspete, de bun augur, preşedintele întrebă:
– La ce vă gândiţi, Doamnă?
– La Banat, fu răspunsul Suveranei.
Poincare, puţin cam stânjenit, surâse.”
Eleganţa făcea casă bună cu determinarea de a negocia pentru naţiune. Între spitalul de campanie şi saloanele diplomatice, Regina Maria, asemeni altor membri ai elitelor de atunci ale României, a ştiut să lucreze pentru consolidarea ţării. Aici trebuie precizat că imaginea Reginei Maria ca „mamă a răniţilor” nu a fost importantă doar pentru că a arătat că Regina stă alături de popor, ci şi pentru că ea a fost alături de popor într‑unul din locurile în care s‑a întărit conştiinţa naţională, la spital, unde au căzut barierele dintre provincii şi dintre clasele sociale. Iată ce scrie Elena Emandi: „Către sfârşitul lui Septemvrie am luat serviciul la spital: se înmulţiseră atât de mult răniţii, că nu mai dovedea nimeni să‑i îngrijească. Acolo, stând ceasuri întregi la căpătâiul lor, am putut cunoaşte de aproape şi mai bine ca oriunde sufletul curat şi cinstit al ţăranilor noştri şi am simţit că o legătură nebănuită până acum era între ei şi mine. A trebuit războiul acesta groaznic, cu toate durerile lui, ca să învăţăm să ne cunoaştem şi să ne iubim. Munteni, Moldoveni şi Olteni cari fuseseră atât de străini unii de alţii, ţărani şi târgoveţi, bogaţi şi săraci, toţi laolaltă au suferit, şi suferinţa i‑a apropiat. În tranşee şi în spitale s‑a închegat unirea sfântă a tuturor claselor sociale, care va dăinui, să sperăm, şi după război, spre întărirea şi fericirea neamului nostru”. Tranşeele şi spitalele au fost locuri în care s‑au creat microuniversuri sociale la scară umană, microsocietăţi faţă (mutilată) către faţă în care românii s‑au putut recunoaşte ca fraţi, confirmând astfel justeţea unui efort de război iniţiat în numele unui ideal etnic, al conştiinţei naţionale care cerea unirea tuturor românilor într‑un singur stat, suveran, nu al patriotismului civic specific imperiilor multinaţionale care urmăreau să unească naţiuni diferite sub umbrela sau jugul aceleiaşi ordini dinastice sau constituţionale.
Declaraţia de război făcută de România Austro‑Ungariei precizează clar obiectivele naţionale pe care le urmăreşte statul român intrând în război: „Războiul, la care ia parte mai toată Europa, pune în discuţie cele mai grave probleme referitoare la dezvoltarea naţională şi chiar la existenţa statelor. România, împinsă de dorinţa de a contribui să grăbească sfârşitul conflictului şi sub imperiul necesităţii de a‑şi salva interesele de rasă, se vede nevoită a intra în luptă alături de aceia care pot să‑i asigure înfăptuirea unităţii sale naţionale”. „Proclamaţia către naţiune” a Regelui Ferdinand din 14 august 1916 anunţa că România intră în război convinsă de faptul că „pentru viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa pacinică a popoarelor”. „Proclamaţia” vorbeşte de „ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua Unirii lui” şi afirmă datoria de a încerca să înfăptuiască unirea românilor şi scăparea lor de „sub stăpânirea străinilor” astfel încât România să „propăşească în pace potrivit datinelor şi aspiraţiunilor gintei noastre”. Perioada refugiului în Moldova şi a Iaşiului capitală a rezistenţei până la capăt a testat aceste aspiraţii şi le‑a dovedit, cu toate inerentele greutăţi, validitatea şi, deci, soliditatea.
Conferinţa de Pace de la Paris a acceptat, cu excepţia împărţirii Banatului cu Iugoslavia, doleanţele României aşa cum fuseseră ele negociate în 1916 de Ionel Brătianu. În plus, a recunoscut şi revenirea Basarabiei între hotarele ţării.
La ceas aniversar, e bine să ne amintim de modul în care s‑au obţiunt aceste izbânzi la care ne întoarcem, iată, şi peste 100 de ani.
(Continuare în numărul viitor)
Mircea Platon
